Spaniolă medievală

Spaniolă medievală ( spaniolă  Español medio , termenii español áurico și español de los siglos de oro sunt, de asemenea, folosiți ; în literatura în limba spaniolă, termenii „Early New Spanish”, „ Golden Age Spanish ” ( spaniolă  Español de los siglos de oro ) sunt folosite) este o variantă a perioadei de limbă spaniolă de la sfârșitul secolelor XV  - sfârșitul secolului XVII ... Etapa intermediară de la spaniola veche la spaniola modernă.

Principalele caracteristici ale spaniolei medievale sunt următoarele:

• șuierat uluitor și schimbarea locului de formare a consoanelor ;
• formarea yeismului - coborârea aproximanților laterali palatini solizi tradiționali ;
• apariția de noi pronume de persoana a II-a;
• apariția construcției „se lo” pentru pronumele directe și indirecte de persoana a III-a;
• noi restricţii privind ordinea cliticilor .

Perioada de utilizare a spaniolei medievale a coincis în timp cu colonizarea spaniolă a Americii și cu perioada celei mai mari prosperități a Spaniei - așa-numita Epocă de Aur . Limba iudeo-spaniolă folosită în aceeași perioadă a păstrat unele dintre arhaismele spaniole vechi, cum ar fi sibilante vocale sau menținerea fonemelor /š/ (=IPA ʃ ) și /ž/ (=IPA ʒ ).

Caracteristici lingvistice

Fonologie

De la sfârșitul secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului al XVII-lea, sibilantele vocale și-au pierdut sonoritatea și s-au contopit cu perechi fără voce / s̪̺ /, / s̺ / și / š /, rezultatele acestor procese sunt reflectate în tabelul de mai jos.

Trebuie reținute următoarele aspecte:

• Fonemul /h/ (de la inițiala latină și spaniolă veche /f/) nu era probabil larg răspândit deja în secolul al XVII-lea, deși a existat în unele dialecte din Andaluzia de Est și în Extremadura în secolul al XX-lea . (În alte dialecte ale spaniolei, alofonul /h/ există ca rezultat al debucalizării , dar nu este un fonem independent).
• În America , Insulele Canare și aproape toată Andaluzia, fonemul / s̺ / a fuzionat cu / s̪̺ / (deci fonemul rezultat este reprezentat simplu ca / ​​s /). În centrul și nordul Spaniei, locul de origine al șuieratului / s̪̺ / s-a schimbat (a devenit interdentar), prin urmare este reprezentat fonemic ca / ​​θ /. Între timp, apicul / s̺ / a supraviețuit neschimbat și poate fi reprezentat simplu ca / ​​s / [1] . Unii autori folosesc transcrierea / s̪ / for / s̪̺ / și/sau folosesc / s̠ / for / s̺ /.
• În multe dialecte, distincția dintre fonemele /ʎ/ și /ʝ/ a dispărut, fuziunea lor a fost numită yeísmo. Dialectele spaniole fără yeísmo există în Peninsula Iberică și în America de Sud.

Gramatică

În spaniola medievală, în comparație cu spaniola veche, au existat o serie de schimbări în utilizarea pronumelor personale . Pentru a rezolva ambiguitatea apărută în urma folosirii pronumelui de persoana a doua plural vos („tu”), au fost create două pronume alternative.

• vuestra merced > vuesarced > usted - „Tu” ca formă respectuoasă de adresare la singular;
• vosotros (< vos otros) este forma de persoana a II-a plural, dar în Andaluzia, Insulele Canare și America această formă nu a prins rădăcini, în aceste regiuni pronumele ustedes era folosit în situații formale și informale [2] .

Din cauza pierderii fonemului /ž/ (= / ʒ /), formele spaniole veche gelo, gela, gelos, gelas au fost înlocuite cu se lo, se la, se los, se las , de exemplu: spaniolă veche - " digelo" ("I-am dat lui/ea") > spaniolă medievală - "díselo" > spaniolă modernă - "se lo di".

Ordinea cliticului s- a apropiat de cea a spaniolei moderne: enfermóse și murióse > se enfermó și se murió.

Note

1. ↑ JI Hualde, 2005, p. 153-8
2. ↑ folosirea „vos”, „vuestra mercerd”, „vuesa merced” și „usted” între secolele al XV-lea și al XVII-lea . Preluat la 1 noiembrie 2013. Arhivat din original la 11 noiembrie 2020. (nedefinit)

Literatură

• Alvar, Manuel (director), Manual de dialectología hispánica. El Español de España , Ariel Lingüística, Barcelona, ​​​​1996 și 2007.
• Cano, Rafael (coord.): Historia de la lengua española , Ariel Lingüística, Barcelona, ​​​​2005.
• Hualde, José Ignacio (2005): Sunetele spaniolei , Cambridge University Press, 2005.
• Penny, Ralph (1993): Gramática histórica del español , Ariel, Barcelona, ​​​​ISBN 84-344-8265-7 .