Bine rău rău

Bine rău rău
Il buono, il brutto, il cattivo
Gen spaghetti western
Producător Sergio Leone
Producător Alberto Grimaldi
scenarist
_		 Luciano Vincenzone , Sergio Leone, Aje e Scarpelli , Mickey Knox
cu
_		 Clint Eastwood
Lee Van Cleef
Eli Wallach
Operator Tonino Delli Colli
Compozitor Ennio Morricone
designer de productie Carlo Simi [d]
Companie de film Arturo González Producciones Cinematográficas, SA
Constantin Film Produktion
Produzioni Europe Associati
United Artists (distribuitor SUA)
Distribuitor MOKEP [d]
Durată Versiunea SUA: 161 min
Versiunea Italia: 177 min
Buget 1,2 milioane de dolari
Taxe 5 milioane USD (Italia) + 8 milioane USD (SUA).
Potrivit altor surse, onorariile totale s-au ridicat la 25,2 milioane de dolari. [1]
Țară
Limba Italiană
An 1966
Filmul anterior Câțiva dolari în plus
IMDb ID 0060196
 Fișiere media la Wikimedia Commons

The Good , the Bad and the Ugly ( în italiană:  Il buono, il brutto, il cattivo ; engleză  The Good, the Bad and the Ugly ) este un Spaghetti Western de Sergio Leone care încheie Trilogia Dollarului . În rolurile principale : Clint Eastwood , Eli Wallach și Lee Van Cleef . Filmările au avut loc în 1966 în Italia și Spania. Filmul a avut succes atât la box office-ul italian, cât și cel american. În 2003, o versiune restaurată și re-exprimată a fost lansată pe media digitală.

Filmul este un prequel la filmele anterioare ale trilogiei [~ 1] [5] . Complotul urmărește trei vânători de aur confederați pierduți în timpul războiului civil american .

Imediat după lansarea ecranelor, imaginea a primit o evaluare generală negativă a criticilor. Experții au reacționat negativ la violența excesivă, standardele duble și editarea controversată. Poza practic nu a fost văzută la festivaluri din cauza atitudinii oarecum părtinitoare față de spaghetti western-urile ca cinema secundar și de exploatare . De la mijlocul anilor 1980, opinia criticilor s-a schimbat treptat, iar imaginea a început să fie recunoscută ca una dintre cele mai bune lucrări din istoria genului. Roger Ebert i-a acordat cel mai mare rating și a numit imaginea o capodopera a cinematografiei. Poza este inclusă în listele celor mai bune western-uri și cele mai bune filme din toate timpurile. Jocul lui Eli Wallach, care l-a întruchipat pe banditul Tuco pe ecran, a meritat cele mai măgulitoare recenzii.

Tabloul a influențat profund estetica neo-westernului și a cinematografiei în general. Stephen King , Quentin Tarantino , Nikita Mikhalkov și alți artiști au menționat că filmul lui Sergio Leone a avut un impact semnificativ asupra muncii lor. Lucrarea compozitorului Ennio Morricone a fost de asemenea foarte apreciată. Cântecul tematic al picturii, stilizat ca urletul unui coiot , este considerat unul dintre cele mai recunoscute melodii din istoria filmului.

Plot

Acțiunea are loc în New Mexico în timpul Războiului Civil , în 1862. În centrul intrigii se află soarta celor trei personaje principale - criminali care au aflat despre aurul confederat dispărut .

Banditul Sentenza apare la ferma soldatului pensionar Stevens. În numele unui anume Baker, el obține informații de la Stevens despre un bărbat dispărut pe nume Jackson. Se pare că Jackson și-a schimbat numele în Bill Carson și s-a înrolat în Armata Confederată. Stevens menționează că Carson a furat banii mari ai cuiva, motiv pentru care Baker îl caută. Sentenza îl ucide pe Stevens, apoi pe Baker și începe să-l caute pe Bill Carson pe cont propriu.

Între timp, al doilea bandit - Tuko, care este căutat de justiția locală, întâlnește un grup de vânători de recompense în deșert . Îl rețin, sperând să obțină o recompensă. Trăgatorul, pe care Tuco îl numește „ blondă ”, apare pe neașteptate și împușcă vânătorii, dar îl predă pe Tuco însuși autorităților pentru recompensa promisă de 2.000 de dolari. Totuși, în momentul execuției prin spânzurare, Blondin întrerupe frânghia cu o lovitură, eliberându-l pe Tuco, iar apoi împarte banii cu el. Cei doi fac o înțelegere, execută escrocherii similare în mai multe orașe și împart recompensa. Tuko este nemulțumit că primește doar jumătate, deși riscă mai mult. Blond s-a săturat de plângerile lui constante și, spunând că niciodată nu va valora mai mult de 3.000 de dolari, îl lasă pe Tuco singur în deșert.

Tuco supraviețuiește în mod miraculos și caută răzbunare. În cele din urmă, îl ajunge din urmă pe Blondin și îl ia prin surprindere în timp ce reușește o înșelătorie familiară cu un alt partener. Tuco îl urmărește pe Blondin în deșert, bucurându-se de chinul lui însetat. Când Blondul este aproape de moarte și Tuco este pe cale să-l împuște, o trăsură cu soldați sudici morți apare brusc în apropiere . Tuco își părăsește prizonierul și scotocește prin buzunarele morților. Unul dintre soldați este încă în viață. Se numește Bill Carson și povestește despre casa de marcat furată a Regimentului III de Cavalerie: două sute de mii de dolari în aur îngropați în Cimitirul Sadhill ( Sad Hill ) [~ 2] . Bill Carson tace. În timp ce Tuco aleargă după apă, Carson reușește să șoptească numele de pe mormânt, sub care este îngropat aurul, celui pe jumătate mort din cauza deshidratării Blondin și să moară. Tuko nu are de ales decât să-și părăsească partenerul. Amândoi se deghează în sudici și merg la mănăstirea San Antonio ( în engleză:  San Antonio ), unde Tuco îl întâlnește pe fratele său, reverendul Pablo Ramirez. Blondin își revine, părăsesc mănăstirea și sunt capturați de o patrulă a armatei nordice pe parcurs .

În timpul apelului nominal din tabăra de prizonieri, Tuco răspunde la numele lui Bill Carson, ceea ce atrage atenția lui Sentenza, care servește acolo ca supraveghetor. El, sub tortura, află de la Tuco numele cimitirului și faptul că numele de pe mormânt, în care este îngropat aurul, îi este cunoscut lui Blondin. Sentenza negociază cu Blondin fără a folosi violența, oferind cote egale. Blondul este de acord. Pleacă cu Sentenza și gașca lui și ajung într-un oraș devastat de război. Tuko reușește să scape la transfer și ajunge în același oraș în care îl găsește pe Blondin. Își reînnoiesc parteneriatul și împreună îi distrug pe toți oamenii din banda Sententsy, cu excepția liderului însuși.

Pe drumul spre comoară, Tuco și Blondin ajung în locația nordicilor de pe malul râului. Tuko spune că au venit să se ofere voluntari și sunt acceptați de bunăvoie. Se pare că luptele se desfășoară din cauza podului îngust. Dându-și seama că, dacă podul este distrus, atunci „acești idioți vor merge să lupte în altă parte” și calea către obiectiv va fi liberă, fură o cutie de explozibili și subminează podul. În timpul acestei operațiuni riscante, Tuco îl convinge pe Blond să-și dezvăluie unul altuia informațiile pe care le cunosc: Tuco dă numele - Cimitirul Sadhill, iar Blond strigă numele de pe mormânt - Arch Stanton.

Ajuns primul la cimitir, Tuco găsește mormântul lui Arch Stanton printre pietre funerare și începe să sape cu mâinile și scândurile sparte. Apoi apare Blondin și îi aruncă o lopată. O clipă mai târziu, apare o Sentenza înarmată și îi aruncă o a doua lopată. Nu există aur în mormânt. Blondul anunță că numai el știe numele real și locația comorii și se oferă să rezolve impasul printr-un duel. El scrie un nume pe o piatră și pune piatra în mijlocul unui fel de arenă în mijlocul unui cimitir.

Timp de cinci minute, adversarii se uită unul la altul, luând în considerare opțiuni. Primul apucă revolverul lui Sentenz. Blondul o omoară pe Sentenza, care cade în groapă. Tuko încearcă și el să împuște Sentenza, dar se dovedește că Blondin și-a descărcat arma în timpul nopții. Totuși, pe piatră nu este scris nimic. Blondul îl conduce pe Tuco la un mormânt marcat „Necunoscut” lângă mormântul lui Arch Stanton. Tuko sapă și descoperă cu bucurie aurul, dar, smulgându-și ochii, vede spânzurătoarea construită de Blond deasupra lui. Tuco este forțat să stea pe o cruce șubredă și să-și bage capul prin laț. Blondul ia jumătate din aur, iar cealaltă jumătate o lasă lângă Tuco legat în picioare pe cruce. Sub blestemele sale disperate, Blondin pleacă. După ce a alungat, îl eliberează pe Tuko în același mod - trăgând în frânghie [6] .

Comanda

Distribuie

Echipa de filmare

Sursă de informații [6]

Creare

Fundal

„Am început să filmez The Good, the Bad and the Ugly la fel ca în cele două filme anterioare, de data aceasta cu trei personaje principale și o vânătoare de comori. Totuși, principalul lucru pentru care m-am străduit era desacralizarea adjectivelor și demonstrarea absurdității războiului. Ce înseamnă „bine”, „rău” și „rău”? În noi toți există ceva rău, rău și bine. Sunt oameni care arată rău, dar ajung să-i cunoască mai bine, și se dovedește că sunt mai buni decât credem noi... Cât despre războiul civil cu care s-au confruntat personajele, după părerea mea este inutil și stupid. Nu există nicio „bună intenție” în ea... Am arătat în imagine un lagăr de concentrare de nordici, făcând referire clar la lagărele naziste cu orchestrele lor evreiești . Doar să nu credeți că filmul nu are un element de umor. Spiritul comediei aventuroase umple aventura tragică a trio-ului. Picarescul și comedia măștilor : nu există eroi reprezentați de un singur personaj în ele.

Text original  (engleză)[ arataascunde]

Am început The Good The Bad și The Ugly ca cele două anterioare, de data aceasta cu trei personaje și o vânătoare de comori, dar ceea ce m-a interesat a fost pe de o parte să demitizează adjectivele, pe de altă parte să arăt absurditatea războiului. Ce înseamnă cu adevărat „bun”, „rău” și „urât”? Cu toții avem ceva rău în noi, ceva urâțenie, ceva bun. Și sunt oameni care par urâți, dar când îi cunoaștem mai bine, ne dăm seama că sunt mai demni... Cât despre Războiul Civil pe care îl întâlnesc personajele, în viziunea mea, este inutil, prost: nu implica o „cauza buna”... Arăt un lagăr de concentrare din nord, dar mă gândeam parțial la lagărele naziste, cu orchestrele lor evreiești. Toate acestea nu înseamnă că nu există nimic de râs în film. În toate aceste aventuri tragice, curge un spirit picaresc... Genurile picaresca și Commedia dell'arte au acest lucru în comun: nu au eroi, reprezentați de un singur personaj.

Sergio Leone [7]

Originile „trilogiei dolarului” se regăsesc în spaghetti western-urile, fenomen care a apărut la mijlocul anilor ’50 [8] . Atunci westernul, unul dintre cele mai populare genuri, chintesența culturii cinematografice americane, alături de întreaga industrie, era în declin [9] . Dacă în 1958 s-au filmat 54 de filme din acest gen în SUA, atunci în 1963 - doar 11. Ca formă cinematografică rigidă, filmele despre Vestul Sălbatic s-au epuizat [10] . Cinematografia italiană se afla în acel moment în perioada de glorie postbelică, iar infrastructura locală de producție de film a fost cotată ca a doua din lume [11] . În anii 1950 și 1960, producția comună de picturi de diferite genuri a devenit foarte populară. Așadar, „ Lawrence of Arabia ”, „ Cleopatra ”, „ Mutiny on the Bounty” și alte casete au fost filmate [9] . A fost o afacere destul de profitabilă, capabilă să încarce capacitatea studiourilor de film italiene. O întreagă galaxie de regizori și actori locali, care lucrează împreună cu specialiști americani, a fost crescută în proiecte comune similare [12] . Prima lucrare independentă a lui Leone ca regizor a fost peplum „ Colosul din Rhodos ” [13] .

Majoritatea western-urilor cu spaghetti au fost făcute pentru piața filmelor europene și nu au ajuns la publicul american [8] . Au fost create după o schemă simplă. Intriga este o variație pe tema lui Zorro sau Django ( en ). Dacă era buget, la film era invitată o vedetă de la Hollywood dintre cei care erau dispuși să filmeze în Europa [14] . Așa a început Leone [15] . În pictura „ Pentru un pumn de dolari ”, creată pe baza „ Garda de corp ” de Kurosawa și „ Servitorul a doi stăpâni ” de Goldoni , imaginea Gunnerului fără nume apare pentru prima dată. În același timp, au apărut elementele de semnătură ale stilului italian: loviturile de la distanță, laconism, cinism și note de umor negru [16] .

A Fistful of Dollars, cu un buget de 200.000 de dolari, a încasat aproximativ 3 milioane de dolari în Italia și a devenit filmul italian cu cele mai mari încasări la acea vreme [17] . Distins la box office și al doilea film al viitoarei trilogii, „ Pentru câțiva dolari în plus ”. În primele filme a trebuit să economisească pe tot. Chiar și laconismul personajelor și nepretenția decorului au fost consecințele unor fonduri limitate. Colaborarea continuă cu United Artists i-a oferit lui Leone posibilitatea de a-și dezvolta ideile [18] .

Pregătire

În 1964, United Artists a obținut drepturile de a distribui primul film din trilogie, și-a exprimat disponibilitatea de a-l finanța pe al doilea și a negociat drepturile pentru al treilea. Planurile strategice ale companiei de film s-au extins chiar și la posibilitatea creării unei imagini replicate a Gunslingerului fără nume, după imaginea și asemănarea lui James Bond [19] . La sfârșitul anului 1965, Luciano Vincenzone ia invitat la Roma pe vicepreședinții United Artists Ilya Lopert ( en ), Arnold ( en ) și David Picker ( en ). Succesul de box-office al tabloului „Pentru câțiva dolari în plus”, care se desfășura atunci în box office-ul italian, a vorbit de la sine. Directorii studioului, întâlnindu-se cu regizorul Leone, scenaristul Vincenzone și producătorul Alberto Grimaldi, și-au confirmat disponibilitatea de a semna un contract pentru următorul film [20] .

„Apropo, despre ce este vorba?” întrebă Lopert. Partea italiană nu avea idei gata făcute. Vincenzone, improvizând în timp ce mergea, a povestit povestea a trei vagabonzi care căutau aur în timpul Războiului Civil. Se referea la motivele îndepărtate ale picturii „ Marele Război ” regizat de Mario Monicelli , scenariul pentru care se întâmpla să scrie Vincenzone. „Deal”, a răspuns Lopert, pe neașteptat, repede. Vincenzone s-a mirat mai târziu de cât de ușor a vândut ideea doar cu „trei cuvinte”. Cu puțin fluent în limba engleză, Leone a luat doar o parte limitată la negocieri. Regizorul de la acea vreme nu avea planuri clare, nicio dorință specială de a filma următorul film ca un western - o continuare a filmelor anterioare. Cu toate acestea, condițiile financiare solide oferite și libertatea de acțiune promisă l-au atras pe regizor, iar acesta a fost de acord cu înțelegerea. Cu toate acestea, Leonei nu i-a plăcut faptul că a fost abordat doar atunci când au început discuțiile pe partea financiară a viitorului proiect. Întotdeauna a crezut că regizorul este persoana principală din imagine, iar din acel moment relațiile cu Vincenzone au început să se deterioreze [21] .

Părțile au convenit că bugetul filmului va fi de aproximativ 1 milion de dolari și că studioul de film va primi 50% din suma închirierii în Italia. United Artists și-a exprimat disponibilitatea de a plăti imediat 500.000 de dolari înainte de suma totală pentru a începe filmările. Drepturile de distribuție din SUA au fost vândute pentru 900.000 USD [22] .

Scenariu

Pentru a scrie scenariul, Leone și Vincenzone au călătorit în Statele Unite. În etapa de pregătire, Vincenzone a citit multe cărți din Biblioteca Congresului , apelate la arhive. Unele dintre cererile sale i-au derutat pe arhivisti - rareori s-a apelat cineva la documente despre acele operațiuni ale Războiului Civil în care nordicii au fost înfrânți [21] . Leone a apelat la un membru al Bibliotecii Congresului pentru a găsi o referință la o bătălie cu mine de aur din Texas din timpul Războiului Civil. Bibliotecarul și-a exprimat îndoiala că există, dar, spre propria sa surprindere, a găsit o referire la o adevărată încăierare între nordici și sudici. Această descoperire a fost unul dintre motivele pentru care evenimentele campaniei din New Mexico au servit drept bază istorică pentru evenimentele scenariului filmului [23] . Leone s-a uitat la un număr mare de fotografii istorice [24] . „Am vrut să dezminți miturile și stereotipurile despre război... pentru a-i arăta toată absurditatea”, și-a amintit Leone. Scenariul original a fost scris în 11 zile (în italiană), mai ales în Vincenzone. Leone nu a fost complet mulțumit de lucrare și ia oferit lui Vincenzone un duet de coautori Age și Scarpelli : (Agenore Incrucci și Furio Scarpelli) ( en ). Trebuiau să rafineze textul și să adauge mai mult umor replicilor și dialogului, dar Leone a descris contribuția lor drept un „eșec”. În textul final, aproape nimic nu a mai rămas din munca lor, deși erau în credite [25] . Apoi Leone a mai angajat câțiva negri literari pentru lustruire suplimentară, iar contribuția lui Sergio Donati ( en ) a fost cea mai serioasă. După finalizare, scenariul a fost redactat în limba engleză, astfel încât actorii americani să aibă text pentru dialog pe platoul de filmare [24] .

Vincenzone a susținut că nu a introdus nicio filozofie și subtext în imagine și a scris scenariul „într-o manieră deșeală”. Ulterior, scriitorul a vorbit urât despre contribuția sa la trilogia dolarului, considerând că lucrarea sa în colaborare cu Pietro Germi este mult mai bună [24] . Înainte de începerea filmărilor, relația dintre Vincenzone și Leone s-a deteriorat, iar scenaristul nu a mai participat la lucrarea filmului, deși a vizitat uneori platoul [26] . Paternitatea ideii de scenariu rămâne un punct discutabil [24] . În memoriile sale, Vincenzone menționează că el, de fapt, a venit cu povestea principală despre trei criminali care vânează aur. Sergio Leone într-un interviu nu a relatat nimic despre contribuția lui Vincenzone, menționând doar că a fost inspirat de oportunitatea de a realiza un film, a cărui intriga se va desfășura pe fundalul Războiului Civil [27] . Mai mult, încă de la sfârșitul anilor ’60, în interviurile sale, Leone a vorbit despre o singură idee care a legat toate filmele trilogiei, dezvoltarea ideii autorului în decursul unei serii de filme [21] .

Echipa de filmare

Biograful lui Leone, Christopher Freiling, l-a descris pe Leone (1966) ca un profesionist consacrat. L-a descris ca pe o persoană cu educație moderată, deloc intelectual, dar versat în subtilitățile cinematografiei [28] . Majoritatea celor care au lucrat cu Leone au vorbit despre el ca pe un lider dur și dificil cu care să comunici. El l-a considerat pe regizor principala persoană în producție și nu a tolerat încălcarea puterii sale. Sergio a fost atent la detalii, la autenticitatea producției [29] . Cu toate acestea, chiar înainte de începerea producției, știa exact ce își dorește și avea, după cum se spune, întreaga imagine „în cap” [24] [30] . Leone nu a favorizat improvizația, stilul său este modificări minime față de scenariul inițial. Pregătiți cu atenție punerea în scenă, explicați rolul actorilor în detaliu și apoi filmați cu cel mai mic număr de reprize [30] . Toate frazele celebre ale personajelor au fost scrise imediat în scenariu și au ajuns în film [24] . După cum spunea Eli Wallach despre italian: „Era un „film-om” care a trăit, a dormit și a mâncat această artă. Era foarte dur, dar avea un dar magic” ( Era un om din toate filmele... A dormit, a mâncat. Era încordat, dar avea un fel de atingere magică ) [31] .

În echipa sa pentru următorul film, Leone i-a luat mai ales pe cei cu care a lucrat cu succes în filmele anterioare ale trilogiei. Compozitorul Ennio Morricone , artistul Carlo Simi , editorul Eugenio Alabiso. Pentru a lucra la film, Leone a invitat o persoană nouă ca director de fotografie - Tonino Deli Colli. Cunoscutul specialist a lucrat împreună cu maeștrii de seamă ai cinematografiei europene - Berlanga , Pasolini și alții [32] .

Casting

Practica de casting a fost în concordanță cu sistemul de filmare a western-urilor cu spaghetti cu buget mare. Un străin (american) în rolul principal trebuia să contribuie la o potențială închiriere de succes. Imaginea protagonistului, al cărui prototip a fost personajul principal al filmului „ Shane ”, a apărut și a prins contur în primul film al trilogiei [33] . Chiar înainte de începerea lucrărilor la trilogia dolarului, în 1963, Leone îl considera pe Henry Fonda Gunnerul fără nume ideal , dar apoi era un actor prea scump [7] . Impresarul actorului nici nu a vrut să discute despre posibilitatea de a participa la filmări.

În 1963, Eastwood era un actor obscur de televiziune. A jucat în primul său proiect major, serialul western Rawhide ( en ), în rolul roadmanului Rowdy Yates, unde a fost remarcat de Leone [34] [35] . Clint însuși a adus recuzita pentru rol (ghete, centură, mânz) la primele audiții pentru A Fistful of Dollars. Leone și designerul său de costume Carlo Simi au completat aspectul cu un poncho mexican , o miriște de două zile (văzut în The Bodyguard with Mifune ) și un trabuc permanent în gură [36] [37] . Eastwood i s-a părut creatorului imaginii în acel moment prea tânăr și „curat” pentru eroul său. Poncho și trabucurile trebuiau să-i facă imaginea mai matură și mai dură [7] .

În ianuarie 1966, CBS a încetat să mai filmeze Rawhide, în care Eastwood a jucat aproape șapte ani, din cauza ratingurilor scăzute. Actorul a acceptat imediat să participe la continuarea seriei „dolar”. După prima cunoaștere cu scenariul, Eastwood i-a spus pe neașteptate regizorului că textul nu i se potrivește. Unul dintre motivele nemulțumirii actorului a fost semnificația personajului său. Eastwood credea că Tuco „fura” rolul Gunslinger-ului. Leone nu s-a certat la început și i-a spus scenaristului Vincenzone că nu este nimic în neregulă cu asta: a existat o rezervă cu Charles Bronson [24] . Cu toate acestea, două zile mai târziu, Eastwood a sunat-o pe Leona și i-a spus că, după reflecție, este gata să discute termenii. Opțiunea cu Bronson nu a ieșit, Charles acceptase deja să joace în The Dirty Dozen . Leone a mers personal în California și a încheiat negocierile cu Eastwood în favoarea lui. În prima imagine a trilogiei, onorariul actorului a fost de 15 mii de dolari, în a doua - 50 de mii de dolari. În al treilea, Eastwood a cerut 250.000 de dolari, 10% din taxele americane și o mașină Ferrari [22] . Leone a fost oarecum sceptic cu privire la rolul lui Eastwood într-un viitor western, crezând că nu era nevoie de actorie specială din partea lui [38] . Nu a fost mulțumit de exigențele mari ale actorului, dar în cele din urmă a fost de acord [7] . Eastwood a comentat despre afacere: „Acum sunt cel mai bine plătit actor american din cinematografia italiană. Numai Mastroiannis sunt plătiți mai mult . Pentru prima dată pot alege ce să joc” [5] [28] [39] .

Lee Van Cleef a apărut în a doua parte a trilogiei For a Few Dollars More în rolul colonelului Douglas Mortimer. „Privirea lui face găuri prin ecran”, a spus Leone despre el [40] . Înainte de a filma cu Leone, Van Cleef era cunoscut ca actor secundar care a jucat în mai multe producții de televiziune. Leone a atras inițial atenția asupra lui într-un mic rol din filmul „ High Noon ” [7] . Din 1962 până în 1965, Van Cleef practic nu a jucat în film și și-a încercat mâna ca artist. După un accident de mașină, Van Cleef a suferit o fractură gravă la ambele picioare și nu și-a revenit niciodată. Nu putea alerga și chiar mergea cu greu (în unele scene a fost dublat de Romano Puppo). Spre deosebire de filmul anterior, Van Cleef a avut acum un rol negativ în The Good, the Bad and the Ugly, așa că regizorul avea câteva îndoieli. Leone credea că răufăcătorul nu va ieși din el. Regizorul a luat în considerare opțiunea cu același Bronson, dar până la urmă rolul „răului” a rămas lui Van Cleef [28] .

Inițial, Tuco urma să fie Gian Maria Volonte . Leone a decis totuși că are nevoie de un actor cu un talent comic mai pronunțat. El a atras atenția asupra lui Eli Wallach în How the West Was Won . Potrivit lui Leone, Wallach avea un farmec asemănător cu al lui Chaplin și tocmai de asta era nevoie [41] . În timp ce se afla în Los Angeles, Leone s-a apropiat de agentul lui Wallach și i-a oferit lui Wallach un nou rol. Eli a fost un actor foarte căutat, tocmai ce a terminat filmările How to Steal a Million , timp în care a petrecut câteva săptămâni la Paris și, în același timp, a filmat într-un proiect de televiziune. Wallach a avut atunci probleme cu familia sa și nu a vrut să-și părăsească soția și să zboare înapoi în Europa. În plus, nu întâlnise niciodată opera lui Leone și, când a auzit de western-urile italiene, a spus în glumă: „Este ceva ca pizza hawaiană?” De asemenea, nu i-a plăcut un alt rol de „ ticălos latino ” , deoarece părea la o lectură superficială a scenariului. Totuși, după ce a vizionat un fragment din „Pentru câțiva dolari în plus”, Wallach a fost imediat de acord și a semnat contractul [42] [22] .

Pentru restul rolurilor secundare, au fost implicați actori puțin cunoscuți și neprofesioniști din diferite țări. Italienii au prevalat, dar au fost și reprezentanți ai Spaniei, Ungariei, Canadei. Mulți dintre ei au lucrat cu Leone de mult timp și au jucat în filme anterioare ale trilogiei, în special Mario Brega, Luigi Pistilli, Benito Stefanelli. Așadar, Mario Brega, care a întruchipat imaginea vie a caporalului Wallace, care l-a bătut pe Tuko, a jucat bandiți în ambele filme anterioare. Filmul nu a implicat cascadori profesioniști. O parte din sarcinile lor au fost îndeplinite de actori secundari: Benito Stefanelli și Romano Puppo [43] .

Titlul tabloului și numele personajelor

În versiunea originală a scenariului, personajele principale ale imaginii urmau să fie doi eroi, ceea ce se reflectă în titlul de lucru „Doi vagabonzi incredibili” ( italiană:  I due magnifici straccioni , engleză:  The Two Magnificent Tramps ). Ulterior, rolul lui Tuco a fost extins la cel principal, iar numele a fost schimbat [44] .

Italianul „Il buono, il brutto, il cattivo” se traduce în engleză ca „The Good, The Ugly, The Bad” („The Good, the Evil, the Bad”). Titlurile și scenele de deschidere ale filmului numesc personajele astfel:

Conducerea United Artists a plănuit inițial să dea imaginii un nou nume în box office-ul american. Au fost luate în considerare opțiunile „Râul de dolari” („Râul de dolari” pentru a da un nume similar de „dolar”) și „Un bărbat fără nume” („Un bărbat fără nume”), dar după discuție, traducerea în italiană a fost stânga [46] . Mai mult, la pregătirea versiunii americane de lansare, traducătorii United Artists au decis că ar fi mai eufonios să schimbăm cuvintele și, ca urmare, titlul a devenit familiarul „The Good, the Bad and the Ugly” [30] [47 ]. ] . Cu toate acestea, în trailerul în limba engleză din 1966, cu care a fost lansată imaginea (trailerul a apărut și pe versiunea de pe discul laser), numele au fost amestecate: „răul” răul este Tuko, iar „răul”. ” urâtul  este Sentenza. Aceasta este o eroare de traducere pe care mulți fani ai filmului au observat-o. Cu toate acestea, traducerea s-a dovedit a fi ambiguă în alte limbi. Filmul a fost lansat în limba germană ca „ Zwei glorreiche Halunken ” („Doi vagabonzi incredibili” - titlul de lucru al filmului) [46] .

Numele le-a părut inițial ciudat primilor critici ai imaginii. Renata Adler de la New York Times a sugerat să-l schimbe în The Burn, The Gouge și Mangle. Criticul Los Angeles Times Champlin a reformulat „The Bad The Dull and The Interminable” în „Bad, mut and drawn ” . Titlul imaginii conține o altă diferență față de westernul clasic cu o împărțire clară în bine și rău [49] . Într-o serie de personaje, categoriile morale obișnuite „bun” și „rău” se opun în mod neașteptat „răului”, care rupe imediat simetria. Se folosește și o tehnică literară , când adjectivele sunt în rol de substantive [50] . Niciunul dintre personajele principale din imagine nu poate fi numit „bun” în sensul obișnuit, implicit pentru un erou bun [51] . Toți sunt criminali și criminali, deși au unele trăsături pozitive [52] .

Conform primului scenariu italian, personajul lui Clint Eastwood se numea Joe ( Joy ), apoi a rămas fără nume. Tuco îl numește „Blond” ( italiană:  il Biondo , engleză:  Blondy ). În literatura de limbă engleză, el este cel mai adesea menționat ca „Pistolerul” ( Pistolerul ) sau „ Omul fără nume ” [53] [54] [33] [~ 4] . Inițial, personajul „rău” a fost numit în scenariu Banjo (Banjo), în timpul filmărilor a fost redenumit Sentenza (Sentenza), iar în dubla-ul în engleză a devenit „Angel Eyes” („Angel Eyes”) [24] .

Geografie de filmare

Filmul a fost filmat pe locație și în studio din mai până în iulie 1966 în Italia și Spania și a durat aproximativ 13 săptămâni [5] [56] . Au început în pavilioanele studioului Cinecitta de la locul primei execuții a lui Tuco. Apoi echipa de filmare s-a mutat în natură. Prima jumătate a programului a avut loc în sudul Spaniei - în provincia Almeria , care a jucat „rolul” deșertului New Mexico. Acolo a fost construit un oraș, care a devenit un decor grozav pentru multe scene. Gara, de unde pleacă Tuco în tren cu un sergent, a fost filmată în zona La Calahorra ( linia Almeria  - Guadix ). A doua parte a fost în nord. Cele mai multe dintre cele mai importante locații ale filmului au fost găsite în jurul Burgos . Misiunea în care a fost tratat Strelok este mănăstirea San Pedro de Arlanza. Lagărul de prizonieri din Betterville a fost construit în apropierea orașului Carazo . Cimitirul Sadhill construit lângă Contreras . Bătălia dintre „gri” și „albaștri” pentru Podul Langstone a avut loc pe râul Arlanza, lângă orașul Covarrubias . Toate aceste patru locuri sunt situate în nordul Spaniei la câteva zeci de kilometri unul de celălalt [57] [58] . Mănăstirea franciscană unde Tuco se întâlnește cu fratele său este un mic castel din secolul al XIX-lea din Cortijo de los Frailes (în spaniolă:  Cortijo De Los Frailes ), lângă orașul Albaricoques. Scene din For a Few Dollars More au fost filmate acolo [59] [60] .

Pregătirea decorurilor și recuzita a necesitat o muncă în avans considerabilă. Cu un buget suficient, regizorul a abordat cu atenție dezvoltarea scenelor de luptă. O colecție vastă de arme a fost oferită pentru filmare de către Muzeul Armatei Spaniole[61] [62] . În filmări au fost implicați aproximativ 1.500 de soldați ai armatei spaniole. Au acționat ca figuranți, au ajutat la construirea unui pod, a unui lagăr de concentrare și a unui cimitir pentru scena finală. Leone a vrut ca Cimitirul Sadhill să arate ca un circ antic . Eroii au trebuit să convergă în centru pe o arenă rotundă spațioasă, lucru absolut necesar pentru final, așa cum a fost conceput conform scenariului. Locația cimitirului a fost găsită de Carl Simi lângă Burgos . 250 de soldați au construit un cimitir cu 8.000 de morminte conform schițelor preliminare [63] .

Micul râu Arlanza de lângă Burgos a jucat „rolul” Rio Grande . Când au început filmările, s-a dovedit că râul era complet puțin adânc, iar soldații au fost nevoiți să construiască un baraj pentru a ridica ușor nivelul apei. Podul Langstone de 180 de metri prezentat în scena de luptă a fost construit și de armata spaniolă. De asemenea, ei erau responsabili de pirotehnica . Din cauza unei erori absurde de personal din cauza unei bariere lingvistice, podul a fost aruncat în aer când camerele nu erau pornite. Ofițerul armatei spaniole care a supravegheat construcția și exploatarea a pledat vinovat și în trei zile totul a fost reconstruit. Balsa a fost folosită pentru a accelera lucrurile . În timpul celei de-a doua construcție a podului, Leone a avut ideea să filmeze zborul lui Blondin și Tuco de pe pod și explozia în sine cu un singur decupat și lipire. S-a dovedit că actorii pentru scena spectaculoasă trebuiau să fie periculos de aproape de explozie. După mai multe repetiții, asistenții au luat o poziție mai îndepărtată. Actorii au fost într-adevăr fotografiați pe fundalul exploziei, aproximativ așa cum a intenționat regizorul, și au fost chiar ușor răniți de explozie [64] .

Producție

The Good, the Bad and the Ugly a fost primul film pe ecran lat al lui Leone . Negativul filmului a fost filmat cu optică sferică într-un format Techniscope cu casetă cu ecran lat pe un film standard de 35 mm cu un raport de aspect de 2,33:1 [47] [66] . Tehnologia Techniscope este comparativ mai ieftină decât cea folosită pentru filmarea peplum-urilor (comparabilă cu „ Colosul din Rodos ” filmat în CinemaScope ) [13] . Copiile de film de distribuție anamorfă au fost imprimate optic cu anamorfizarea verticală a cadrului negativ și au dat un raport de aspect de 2,35:1 pe ecran [66] . Imprimarea hidrotip a exemplarelor rulante a fost realizată conform procesului Technicolor . Coloana sonoră originală este un canal optic cu un singur canal [66] . Una dintre primele camere profesionale portabile Arriflex 35 II CT/B [47] a fost folosită pentru filmare .

Stilul regizoral al lui Leone s-a bazat pe atenția la detalii și încadrarea meticuloasă. Era foarte pretențios în ceea ce privește munca operatorului și a urmat soluția vizuală a imaginii, care înlocuia adesea dialogurile personajelor. Exactitatea regizorului a epuizat grupul, în special Eastwood [44] [67] . Actorul a încercat adesea să se amestece în procesul de producție și a făcut comentarii. El a simțit că programul pentru filmările în locație va fi foarte lung și, după standardele americane, ar fi trebuit să dureze mult mai puțin de trei luni. Tonino Valeri și-a amintit că din comportamentul lui Eastwood era deja clar că va deveni regizor în viitor. Leone a fost foarte gelos pe astfel de libertăți din partea actorilor și nu a vrut să împartă puterea în platoul [39] . Eastwood nu a fumat niciodată în viața sa, a fost vegetarian și este cunoscut pentru angajamentul său față de un stil de viață sănătos. Cu toate acestea, regizorul a insistat pe cont propriu, iar Clint trebuia uneori să-și țină trabucul aprins [36] [37] . Van Cleef, în schimb, a suferit foarte mult la acea vreme din cauza dependenței sale de alcool, dar, conform martorilor oculari, acest lucru nu a interferat cu munca [24] . Pe platoul de filmare, Van Cleef a fost extrem de profesionist și nu a discutat niciodată despre instrucțiunile regizorului, urmându-le întocmai [28] .

Deși bugetul imaginii a fost semnificativ după standardele europene, uneori au existat economii de neînțeles pentru Hollywood. Actorii au fost limitati în alegerea costumelor. Eastwood și-a amintit că avea o singură pălărie de cowboy și că, dacă era pierdută, nu se știa unde ar putea fi găsit un înlocuitor. Prin urmare, a fost foarte atent la lucrurile lui și la sfârșitul filmărilor și-a luat costumul cu el [8] . Filmările au avut loc în condițiile climatice dificile ale verii spaniole. Remorcile nu aveau aer condiționat , iar facilitățile erau doar minime. Programul de lucru era simplu: de la răsărit până la apus, șase zile pe săptămână [44] . Wallach a amintit că filmările nu au fost cele mai bune, atât din punct de vedere al organizării, cât și al siguranței. Implicarea cascadorilor în producție a fost minimă, iar actorii au interpretat ei înșiși aproape toate scenele periculoase [8] . În timp ce pregătea scena execuției, în care Tuko stătea în șa cu un laț la gât, i-a cerut regizorului să lege calul. La Hollywood, știau despre un mic truc: să acopere urechile cailor cu bumbac. Acest lucru nu s-a făcut. După „împușcătură” (frânghia a fost ruptă de o mică porțiune de explozibil), calul l-a purtat pe actor cu mâinile legate și s-a oprit în deșert, galopând cel puțin o milă. Un alt episod periculos este legat de scena în care Tuco zăcea lângă calea ferată și corpul unui gardian, încercând să scape de cătușe. Tabloul vagonului unui tren care trecea aproape că i-a aruncat în aer pe actor. Wallach a refuzat categoric să repete, iar episodul a intrat în film într-o singură ieșire [8] .

Deși regizorul a preferat să urmeze cu strictețe scenariul, au fost și improvizații. În scena când Tuco apare pentru prima dată la Cimitirul Sadhill, un câine apare brusc în cadru, iar Wallach, care nu a fost avertizat despre acest lucru, se retrage instinctiv de la el. Leone i-a ordonat directorului de fotografiat Tonino Deli Colli să surprindă momentul, care a adăugat atmosfera scenei . Înainte de scena magazinului de arme (luat din filmul Public Enemy ) , Wallach i-a spus regizorului că nu are nimic de-a face cu armele și nici măcar nu știa cum să se comporte . Regizorul a recomandat să improvizeze. Eli, în timp ce asambla un Colt Navy din mai multe revolvere, a decis să asculte sunetul învârtirii tobei : asta e tot ce se putea gândi. Leonei i-a plăcut reluarea actorului și a lăsat-o în această formă [8] .

Detaliile imaginii lui Tuko s-au născut treptat, în muncă comună. Leone supraponderal a purtat pantaloni cu bretele, iar Wallach, privindu-l, i-a sugerat personajul să aibă pantaloni cu bretele, dar, după părerea lui, atunci nu s-ar uita la tocul obișnuit cu centură. A apărut întrebarea: unde, atunci, să păstrăm armele? S-a luat în considerare opțiunea de a ține revolverul legat pe o sfoară. Până la urmă, a rămas un compromis neobișnuit. În majoritatea scenelor, Tuko ține un revolver pe o sfoară atârnată peste umăr și, uneori, îl scoate din buzunar. Wallach i-a sugerat eroului său modul de a fi botezat în mod constant, deși nu arată deloc ca un credincios. În general, regizorului i-a plăcut atât de mult interpretarea rolului de către Wallach, încât a extins-o din scenariul original [30] . Eli și Sergio au devenit foarte apropiați în timpul filmărilor și au rămas buni prieteni după aceea [28] [69] .

O caracteristică a filmărilor, neobișnuită pentru actorii americani, a fost o distribuție diversă. Actorii vorbeau fiecare limba lor și adesea nu și-au înțeles replicile într-o singură scenă. Sergio Leone a apelat la serviciile unui interpret pe platoul de filmare. Niciunul dintre cei trei americani din rolurile principale nu vorbea italiană. Numai Wallach vorbea franceză și putea comunica cu Leone fără un interpret. De asemenea, era foarte neobișnuit pentru americani ca filmul să fie dublat după filmare și actorii puteau spune orice doreau în scenă. Wallach și-a amintit cum Al Mulloch, care a jucat rolul ucigașului cu un singur braț care a izbucnit asupra lui în scena din baie, nu a putut să-și învețe replicile și, în cele din urmă, a numărat până la zece, deoarece oricum a fost dublat în post-producție [30] [ 67] .

Actorii americani au apreciat ca foarte relaxată atitudinea față de munca colegilor italieni. Era foarte greu să te concentrezi asupra muncii când platoul era în permanență în dezordine, străinii și zgomotul excesiv [8] . Biograful Chris Frailing ( en ) a menționat că Ennio Morricone a scris faimoasa partitură înainte de a începe filmările. A sunat în timpul filmărilor pentru a crea atmosfera și starea de spirit corespunzătoare pentru actori [28] . Cu toate acestea, majoritatea martorilor oculari și a participanților susțin că muzica nu a fost redată pe platou. Acest lucru este confirmat de Vincenzone [24] , Wallach [28] și Donati [37] .

Editare și interpretare vocală

Editarea imaginii a început în vară, în timpul filmărilor și a durat până la Crăciunul anului 1966. Creatorii s-au grăbit să termine lucrarea de sărbători. Sergio Donati și-a amintit cât de nervos era Leone. Pe platoul de filmare, regizorul s-a purtat eliberat, a fost plin de energie și invenții. Când a venit vorba de editare, starea lui s-a schimbat. După o altă schimbare, Leone s-a plâns: „Nu voi termina niciodată acest film...” Îi era foarte frică de eșec - a fost cel mai scump film din cariera lui. Leone a cerut deplină concentrare de la echipa de filmare și a muncit din greu. Ultima săptămână înainte de premieră, realizatorii au dormit în sala de montaj. Însuși Donati și-a amintit cu nemulțumire cum și-a pus jumătate de an din viață pentru montajul „Binelui, răul, urâtul”, deși până la urmă numele său nu a intrat nici măcar în genericul [44] [70] .

Taierea finală a schimbat considerabil intriga. S-a acordat mai multă atenție personajului lui Tuko. Chiar înainte de final, Leone a mai scos vreo 20 de minute: în special, scena de dragoste cu Blondinul. O inconsecvență logică a fost observată în scena de la început, în care Sentenza vorbește cu o persoană cu dizabilități (jumătate de soldat): nu corespundea în sensul evenimentelor ulterioare. A trebuit să-i schimb textul și să-i resunem sunetul [37] [44] . Conducerea United Artists a dorit să vadă o poză cu o durată de cel mult 2 ore, iar regizorul în tăierea finală s-a ghidat după o durată de aproximativ trei ore. Leone a încercat să insiste pe cont propriu - pozele anterioare ale trilogiei nu au fost tăiate, dar a trebuit să facă compromisuri. Durata imaginii în versiunea rulantă italiană a fost de 175 de minute [71] . Lungimea versiunii originale italiene din 1966 este conflictuală. Unele surse raportează 177 de minute [72] și 182 de minute [73] . Versiunea americană de lansare a lui The Good, the Bad and the Ugly a fost redusă la 161 de minute . În ea, scenele lungi fără replici au fost reduse semnificativ. Călătoria lui Tuco a fost întreruptă mai ales când l-a condus pe muribundul Blondin prin deșert. Au fost decupate și unele scene referitoare la soarta lui Sententsy după ce acesta a ajuns în lagărul de la Betterville [73] .

Pe ecranele Italiei, poza a fost lansată pe 23 decembrie 1966 [24] . Lansarea în Statele Unite a avut loc un an mai târziu, pe 29 decembrie 1967. Întârzierea s-a datorat faptului că United Artists a decis să lanseze toate filmele din trilogie în SUA unul câte unul în 1967. Pentru imaginile anterioare ale trilogiei, a fost necesară și editarea suplimentară, dublarea . Pentru toți a fost comandată o campanie generală de publicitate [74] [75] .

Filmele italiene din acea vreme au fost exprimate după filmări, în timp ce în Statele Unite, replicile actorilor erau de obicei înregistrate chiar în timpul filmărilor. La rândul său, pentru cinematografia americană, dublarea filmelor în limbi străine se făcea rar (dar era practicată pentru spaghetti western), iar procesul a mers cu unele probleme. Filmul a fost dublat în engleză la New York în octombrie-noiembrie 1967. Editarea textului, traducerea și punerea buzelor au fost supravegheate de Mickey Knox ( en ), care locuise în Italia de mulți ani și cunoștea bine limba. În șase săptămâni, Mickey a trebuit să retraducă textul din italiană în engleză, deoarece traducerea originală avea numeroase erori. Atunci au apărut multe fraze celebre în engleză, în forma în care le cunoaștem acum: „Există două tipuri de oameni în lume, prietene...”, „Nu este o glumă - aceasta este o frânghie” , „trage - nu vorbi” [ 30] [39] [~5] .

Leone, de obicei, nu a acordat prea multă atenție dublării și pregătirii unei versiuni în altă limbă [30] [37] . Cu toate acestea, Eli Wallach relatează că a luat parte la dublarea în limba engleză [76] . Pentru actorii americani, această lucrare a fost o experiență nouă. Cele mai multe au fost finalizate în doar șapte zile. Eastwood nu a putut să se alăture echipei de dublare. Era ocupat cu un alt proiect și a ajuns la două săptămâni după ce cea mai mare parte a lucrărilor fusese finalizată. În timpul procesului de voce, Eastwood a început să-și spună replicile din prima schiță a scenariului. El a refuzat să folosească noul text revizuit. Vicepreședintele United Artists Chris Mankiewicz a trebuit să intervină și l-a forțat literalmente să o facă [37] . În plus, Leone a refuzat să plătească membrii echipei de dublare, iar Knox s-a plâns că el și actorii au fost pur și simplu înșelați și l-a numit pe Sergio cea mai răutăcioasă persoană din lume. După aceea, relațiile dintre Leone și Eastwood s-au deteriorat în cele din urmă și nu au mai cooperat [39] .

Închiriere

Poza a avut mare succes la box office de pe ambele maluri ale oceanului. Cu un buget total de 1,2 milioane de dolari (bugetul de producție a fost de 972.000 de dolari), a încasat aproximativ 5 milioane de dolari la box office-ul italian [19] . Acestea nu au fost cele mai bune cifre dintre filmele trilogiei, dar nivelul ridicat general a fost păstrat. Recenziile grozave ale criticilor de film nu au împiedicat filmul să meargă bine. Poza, după primele părți ale trilogiei, care au fost lansate în box office-ul american ca un serial cu un interval de patru luni, a primit recenzii minunate din gură în gură . La box office-ul din SUA, s-a dovedit a fi un succes uriaș pentru un film străin, încasând peste 8 milioane de dolari [67] . Succesul „trilogiei dolarului” a contribuit la pătrunderea picturilor italiene și europene pe piața americană. În 1968, box office-ul total al filmelor italiene de pe piața americană a depășit 50 de milioane de dolari [77] .

Postfață

Succesul filmelor „trilogia dolarului” a adus echipei de filmare faimă și recunoaștere largă, devenind un punct de cotitură în cariera lor. United Artists l-a semnat pe Alberto Grimaldi în 1968 la un contract cu mai multe filme. După ce a terminat munca la film, Sergio Leone a recunoscut într-un interviu că a terminat cu western-urile și acum va merge mai departe [78] . Și-a făcut planuri să facă o saga de gangsteri , dar Paramount Pictures a insistat că următorul film va fi un western [19] . În următoarea lucrare, Leone și-a îndeplinit visul și i-a invitat pe Henry Fonda și Charles Bronson să filmeze. Totuși, „Once Upon a Time in the Wild West” a eșuat la box office și a primit recenzii destul de amestecate [79] .

Clint Eastwood a tratat filmările în Europa ca pe un răgaz forțat de la muncă. Apoi a fost mai îngrijorat de cum și când se va întoarce în Statele Unite. Nici nu și-a imaginat atunci că rolul său din film va deveni unul dintre cele mai importante din cariera sa [26] . Imaginea Gunslingerului fără nume a devenit acum puternic asociată cu westernul. La sfârșitul filmărilor, a fost invitat să joace în filmul „ McKenna’s Gold ”, dar Clint a refuzat. Leone i-a oferit un mic rol în următorul film „Once Upon a Time in the Wild West”, dar părțile nu au căzut de acord [80] . Următorul rol al actorului a avut loc în filmul „ Pull them up ”, tot un western, care, după trilogie, a îmbinat motivele western-urilor clasice și spaghetti [41] . United Artists a exploatat imaginea deja creată. Una dintre primele lucrări ale lui Eastwood ca regizor, High Plains Rider , a fost un western despre un pistol-răzbunător fără nume. Influența picturilor lui Leone a fost atât de evidentă încât criticii l-au acuzat chiar pe Eastwood de împrumut. Imaginea lui Dirty Harry , un luptător fără compromisuri împotriva crimei cu o moralitate deosebită, întruchipată de Eastwood ca actor , a fost, de asemenea, asociată în mod clar cu personajul „trilogiei dolarului” [81] [82] .

Eli Wallach a zăbovit și în Europa, jucând în mai multe western-uri timp de câțiva ani: Ace of Trumps , A Fine Way to Die și McKenna 's Gold . Pentru Van Cleef, rolul a fost cel mai semnificativ din cariera lui, iar după filmele lui Leone, a primit un statut ridicat și multe oferte. Van Cleef a jucat rolul răufăcătorilor într-o serie întreagă de spaghetti western: „The Big Gunfight ” ( en ), „ Death on Horseback ” și altele [83] . A jucat destul de mult în 1970-1980, dar nu a ajuns niciodată la acel nivel [28] . Ulterior, Vincenzone a alimentat ideea unei continuare la The Good, the Bad, the Ugly, chiar a fost de acord cu Van Cleef, dar nu a obținut acordul lui Leone [24] .

Evaluare

Critica

În anii 1960, când Antonioni , Fellini și Visconti erau în favoarea criticilor și a juriilor festivalurilor de film , opera lui Sergio Leone a rămas în umbră [84] . Filmele „trilogiei dolarului” au fost percepute de experți ca filme cu buget redus și orientate comercial, care nu s-au remarcat din mulțime. În Statele Unite, un western filmat în Italia a fost perceput ca o imitație defectuoasă și chiar o profanare a unui western [85] . Leone a fost singurul care a reușit să reușească în genul spaghetti western, care se afla în „ categoria B a ghetoului ” nerostită [86] [87] [88] [89] .

Criticii publicațiilor americane de top din anii 1960 au găsit imaginea întinsă, cu un complot neclar; l-a primit și pentru cruzime excesivă [90] [91] . 1968 este o perioadă atemporală în critica cinematografică americană. Patriarhul magazinului Bosley Crowser a fost apoi suspendat din New York Times [92] . El a fost înlocuit temporar de Renata Adler ( en ), despre care se consideră că a afectat oarecum reputația criticilor de film într-o publicație americană de top. Într-o recenzie devastatoare, ea a numit filmul lui Leone „cel mai scump, evlavios și respingător film din istoria genului său particular” și „un supermarket sadic” [48] . Brian Garfield ( en ) a descris intriga filmului ca fiind extrasă și absurdă [90] . Revista Variety a comentat că actorii supraacţionează, iar episoadele comice adaugă un sentimentalism complet nepotrivit imaginii [93] . Revista Time a rezumat evaluarea negativă a filmului:

Bun - se referă la munca cameramanului - combinație profesională de culori și compoziție, atenție la forma și textura obiectelor, care poate fi obținută prin fotografierea la locație, și nu în studio. Rău este un cuvânt potrivit pentru actoria din lemn și predilecția lui Leone pentru valori mototolite și probabilități de benzi desenate întinse. Evil - Un apetit nesățios pentru bătăi, eviscerări și mutilări, combinat cu prim-planuri ale fețelor spulberate și efecte sonore de zgomot morții.

Text original  (engleză)[ arataascunde] Bunul constă în munca cu camera lui Leone - combinând cu experiență culoarea și compoziția, cu o atenție deosebită la detaliile formei și texturii care sunt disponibile atunci când filmați la locație, mai degrabă decât pe seturile de studio. Rău este cuvântul pentru actoria din lemn și dependența lui Leone de valorile înghesuite și probabilitățile întinse ale benzii desenate. Și urâtă este apetitul lui nesățios pentru bătăi, evidențieri și mutilări, complet cu prim-planuri cu fețe zdrobite și efecte sonore care zdrăngănesc moartea. — Recenzia revistei Time (1968) [94]

Una dintre puținele persoane care au dat filmului o recenzie pozitivă imediat după lansare a fost Pauline Cale ( The New Yorker ), o cunoscută fană a cinematografiei europene [92] . Între timp, în Lumea Veche, criticii de film au făcut poza în mod inconsecvent. În Italia, recenziile au fost destul de cool [95] . Părerea lui Alberto Moravia a fost: „Dacă westernul american este un mit, atunci iată un mit dintr-un mit” [96] . În Franța, poza a fost primită favorabil [97] . Deși imaginea nu a fost eliberată URSS, totuși, în publicațiile sovietice, poza a fost remarcată și criticată ca exemplu de artă burgheză de bază. S-a numit sumbru, fals semnificativ, saturat de cruzime [98] [99] .

De la mijlocul anilor 1980, după succesul lui Once Upon a Time in America, a avut loc un fel de reabilitare a regizorului [89] . Criticii au început să se îndepărteze treptat de stereotipuri. The Good, the Bad, the Ugly a fost salutat ca un clasic care a avut un impact semnificativ asupra esteticii cinematografiei mondiale [28] . În 2003, o serie de recenzii noi au fost publicate pentru a coincide cu lansarea versiunii restaurate. În ele, criticii au acordat cel mai mare rating soluției vizuale și priceperii regizorului [100] . Elvis Mitchell (New York Times) l-a pus pe Leone la egalitate cu Bertolucci și Antonioni , remarcând darul intuitiv al creatorului casetei [100] . În a doua sa recenzie (2003), Roger Ebert s-a plâns că prima dată (1968) nu a văzut toate meritele tabloului, nefiind atunci un critic foarte experimentat [34] [87] . Ebert a dat cel mai mare rating și a inclus poza printre cele mai bune lucrări din istoria cinematografiei [101] . Michael Wilmington ( Chicago Tribune ) a numit pictura o capodopera incontestabila . Poza a fost inclusă în repetate rânduri în listele celor mai bune western-uri și cele mai bune filme [102] . Revista Empire l-a clasat pe locul 25 cel mai bun film din toate timpurile [103] . Potrivit unui sondaj IMDb, filmul se află pe locul 9 în topul Top 250 și în primele cinci cele mai bune western -uri [104] .

Unul dintre principalele puncte de acuzare, chiar și după reabilitare, a fost cruzimea și cinismul personajelor [93] [105] . Michael Wilmington a comentat faptul că eroii nemiloși sunt aruncați de la o extremă la alta, ceea ce te face să vrei să te îndepărtezi de ecran [86] . Chris Frailing a remarcat descrierea distante, aproape demonstrativă a regizorului, a cruzimii. Se poate face o comparație cu un alt spaghetti western, „ Django ”. Un film similar ca spirit și intriga lui Sergio Corbucci a fost lansat și în 1966. Cu toate acestea, descrie violența de dragul ei, ceea ce o aduce mai aproape de un film de groază , în timp ce în pictura lui Leone este mai mult un element de stil, iar tensiunea și suspansul sunt mult mai importante [106] [107] .

Leone a răspuns acuzațiilor că lucrarea lui nu era un desen animat Disney și că nu era clar de ce camera, în urma unui cod nerostit, ar trebui să se întoarcă rușinos, fără să arate un glonț care intră în corp. „Occidentul a fost cucerit de oameni care nu s-au deranjat cu asta”, a spus el și a subliniat că, în calitate de regizor, a vrut să-și arate puterea și simplitatea, iar rolul violenței în film este foarte exagerat [89] . Leone a avut o atitudine negativă față de imagini precum „ A Clockwork Orange ”, unde creatorii se bucură de cruzime. În opera lui Leone, moartea face parte din viață și din mediul cultural [27] . Dezbaterea despre dominația cruzimii în spaghetti western-urile este asemănătoare cu opunerea învățăturilor lui Kierkegaard și Nietzsche . Spaghetti Western-urile pun nivelul estetic al percepției deasupra celui etic și religios [108] . Revenind la Monsieur Verdue, putem spune că cruzimea personajelor este și ea relativă. În timpul bătăliei fără sens (așa cum a descris-o Strelok) de pe pod, mult mai mulți oameni mor decât au murit în mâinile eroilor din imagine [93] [105] [99] .

Stilul recunoscut al regizorului merită laude. El a fost remarcat în special de Roger Ebert: „ Leone nu-i pasă deloc de practic sau de plauzibil și își construiește marele film pe gunoiul clișeelor ​​din filmele occidentale, folosind stilul pentru a ridica dreck-ul în artă ) [34] . Cu toate acestea, Bernardo Bertolucci a fost destul de sceptic cu privire la evaluarea darului regizorului lui Leone. Subliniind că Sergio nu aparținea intelectualilor din cinema, l-a considerat superficial și manierat. Vincenzone [109] a fost, de asemenea, sceptic cu privire la darul lui Leone .

Trilogia dolarului a fost criticată pentru viziunea distructivă a filmelor asupra Occidentului („doar un italian ar putea face asta...”) și detașarea lui Leone de cruzime. Motivele centrale ale trilogiei arată însă că Leone, prin iconografia catolică , prin combinația dintre muzică și imaginea ecranului, prin ambivalența sa morală maniheică și prin credința sa în anumite forțe pozitive din societate, printr-o succesiune de climaxuri, desfășoară un nou construcție etică cu o structură clar articulată. Pistolerul fără nume este universal interpretat greșit ca un existențialist inuman care trăiește într-un vid moral.

Text original  (engleză)[ arataascunde] Trilogia Dollars a fost criticată și pentru viziunea distructivă asupra Occidentului pe care aparent o reprezintă filmele („doar un italian ar putea face asta...”) și pentru detașarea cu care Leone tratează brutalitatea. Cu toate acestea, anumite motive centrale din trilogie indică faptul că Leone a substituit, prin iconografia sa catolicizată, juxtapunerea sa de muzică și imagine, ambivalența sa morală maniheistă și credința sa în anumite forțe pozitive din societate, un nou cadru etic de referință în care culminele sale succesive. au o structură clar articulată. Omul fără nume a fost în mod constant interpretat greșit ca un existențialist brutal care trăiește în vid moral. — Chris Frailing [110]

Actorie

Chiar și în etapa de casting, Leone a remarcat că pentru rolul lui Strelok avea nevoie mai mult de o „mască” decât de un actor [27] . Eastwood nu a avut nevoie să-și demonstreze toate abilitățile în rolul rău și caracteristic al Blond Eastwood. Totuși, performanța sa poate fi apreciată ca fiind mai relaxată și în concordanță cu spiritul aventuros și comic al imaginii [111] . Leone însuși a fost destul de sceptic în privința interpretării personajului său de către actor. Când s-a uitat la Eastwood, nu l-a văzut pe Pistoarul fără nume, ci doar figura unui actor [38] . Leonei i se atribuie chiar afirmația ironică că Clint avea două expresii faciale: cu pălărie și fără pălărie [27] [37] . Richard Schickel, lăudând interacțiunea regizorului cu actorii, l-a comparat pe Leone cu David Lean . El a descris contribuția lui Eastwood la succesul filmului ca făcând parte din peisajul vestic creat în film . [111]

Temerile lui Clint că Eli ar fura cea mai mare parte din atenția publicului s-au dovedit a fi justificate [111] [94] . Criticii l-au remarcat pe Eli Wallach, care a asigurat în mare măsură succesul imaginii [93] . Wallach, referindu-se la cele mai bune exemple de cinema de comedie american, în stilul lui Chico Marx , dezvăluie inițial personajul lui Tuco [112] [113] . Imaginea gangsterului mexican s-a dovedit a fi cu adevărat multidimensională: are componente melodramatice și chiar religioase [59] . În cele din urmă, după cum a apreciat Frailing, filmul a fost un real beneficiu pentru Wallach, Eastwood rămânând ca guest star . Wallach a fost îngrijorat de faptul că el, un actor cu o școală de scenă excelentă, care a predat Metoda în școlile de teatru, după ce „Cei șapte magnifici” și-a câștigat ferm rolul unui personaj negativ. „Bunul, cel rău, cel urât” nu a schimbat situația, dar Wallach și-a amintit cu drag de experiență [115] [34] .

Performanța lui Van Cleef a fost apreciată de critici [86] [116] . Scena lungă de deschidere a filmului de 10 minute demonstrează modul în care actorul se potrivește stilului regizorului - să joace cu un minim de replici, lăsând publicul în suspans. Van Cleef aproape că nu a schimbat imaginea colonelului Mortimer din filmul anterior: un costum negru strict, pipă , laconism - dar a schimbat polaritatea personajului [117] . După lansarea imaginii pe ecrane, actorul a intrat într-un fel de sală a faimei pentru cei mai buni răufăcători de film [118] . Acest rol i-a rămas multă vreme. Lee Van Cleef însuși nu s-a considerat deloc un actor potrivit pentru roluri negative. El a spus despre sine că nu a lovit niciodată o persoană sau un animal în viața lui. În film, când într-o scenă a trebuit să lovească o fată, un substudiu a făcut-o pentru actor [119] .

Surse de inspirație

Biograful Chris Frailing a fost destul de sceptic cu privire la cunoștințele lui Leone despre istoria filmului și lărgimea orizontului său. Spiritul original, umorul uimitor al scenariului este în mare măsură meritul lui Luciano Vincenzone, deși, referindu-se la influența epocii și a autenticității, acesta a spus: „Am scris-o [scenariul] în doar 11 zile, nu am avut timpul pentru asta.” Multe surse și circumstanțe i-au inspirat pe creatori. În primul rând, acestea sunt amintirile din copilărie și tinerețe ale lui Leone din Italia fascistă , basmele italiene , Commedia del arte , spectacolul tradițional de păpuși pupi Siciliani [105] . Trioul de eroi s-a format și sub influența clară a măștilor tradiționale comedia del arte și a spectacolelor de păpuși. Personajul lui Tuco a împrumutat mult de la Nofriu , șmecherul și ciudatul pupi sicilian bufon, deloc străin de sentimentalism [120] . În conceptul filmului, dialogurile sunt influențate de cartea preferată a lui Vincenzone „ Călătorie la sfârșitul nopții ”. Personajul și naratorul ei, Ferdinand Bardamu, ca și personajele din film, călătoresc prin bătăliile din Primul Război Mondial . O batjocură ușoară a moralității publice, umorul absurdului - totul este în această carte [121] [122] .

Lucrările fotografilor din secolul al XIX-lea Matthew Brady și Alexander Gardner au avut o mare influență asupra soluției vizuale , ale căror fotografii au fost folosite ulterior la pregătirea scenelor de luptă și a decorului pentru film [51] [43] . Apariția personajelor din imagine este rezultatul pregătirii cu atenție a materialului. Așa că, de exemplu, regizorul a spionat haine lungi de praf (asemenea haine nu au fost văzute anterior printre eroii western-urilor) în fotografiile de atunci [55] . Leone iubea pictura, înțelegea atât clasicul, cât și modernul. Creând imagini umane, chipuri grotești, el a tras idei din clasicii spanioli El Greco , Velasquez , Goya . A admirat energia care emană din picturile lui Goya, observând că ele însele se luminează din interior și că așa este cel mai bine să construiești și să iluminezi cadrul (de exemplu, „ Mach Nude ”) [123] [124] . Începând cu anii 1950, Leone a început să colecteze avangardiştii şi suprarealiştii timpurii: Max Ernst , Rene Magritte , Giorgio De Chirico . Au fost tablourile lui De Chirico pe care regizorul le-a arătat cameramanului său Tonino Del Colli, încercând să creeze starea de spirit potrivită. Leone era foarte îndrăgostit și apreciat de impresioniștii francezi [125] .

Stilul majorității regizorilor Spaghetti Western a fost modelat de westernurile clasice din anii 1930 și 1950, în special lucrările lui John Ford , Budd Boettiker și Anthony Mann . Westernul preferat al lui Leone a fost The Man Who Shot Liberty Valance al lui John Ford . Așadar, în „The Good, the Bad, the Evil” puteți vedea o scenă foarte populară pentru multe western-uri și un citat direct din filmul lui Ford „ Draga mea Clementine ” (scena în care Tuco și Blondin, mișcându-se prin oraș, dau greșeli). pe banda Sentenza) [126] . Există o scenă similară în The Magnificent Seven de John Sturges . Leone a menționat în repetate rânduri rolul filmului lui Chaplin „ Monsieur Verdoux ”, care spune povestea lui Barbă Albastră , care în cele din urmă, fiind în bancă, mărturisește cu o diatribă că adevărații criminali nu sunt criminali în serie, ci cei care organizează. războaie mondiale cu milioane de victime , — acestea urmează a fi judecate [73] . Tema Războiului Civil și scenele de cale ferată au fost inspirate de comedia lui Buster Keaton, The General , în special de celebra și cea mai scumpă scenă din istoria filmului mut, a unei locomotive care conducea peste un pod în flăcări și a unui tren care cade într-un râu .

Povestea despre lagărul fictiv de concentrare Betterville s-a bazat pe povestea tragică a morții în masă a soldaților nordici în lagărul Andersonville în timpul războiului civil [8] . În anii 1950, Stanley Kramer urma să filmeze romanul epic „ Andersonville ” ( en ) de Mackinlay Kanter , dar planurile nu erau destinate să devină realitate. John Ford, în filmele „ Cheyenne Autumn ” și „The Cavaliers ”, ocolind colțurile ascuțite, a vorbit despre tabere folosind limbajul alegoriei . Subiectul lagărelor de prizonieri de război a fost, dacă nu tabu, atunci cel puțin nu cel mai îndrăgit dintre regizorii de la Hollywood. Leone a fost unul dintre primii care a descris tragedia direct și fără omisiuni, arătând toată tragedia evenimentelor reale [23] .

Caracteristici ale stilului și intrigii

Experții foarte contradictori au perceput complotul imaginii. Unii l-au numit prea complicat [86] , alții l-au numit simplu până la primitivitate [87] , alții lipsit de sens și chiar absurd [90] . Intriga imaginii (precum și restul filmelor din trilogie) se bazează, practic, pe călătorie [128] . Acest motiv este împrumutat de la „Monsieur Verdoux”, unde și eroul se deplasează de la una dintre victimele sale la alta, cu trenul [129] . Dezvoltarea istoriei este foarte lentă și laconică. Privitorul aude primele replici ale personajelor abia în minutul 10 al filmului și poți înțelege care este intriga la sfârșitul primei ore: atunci doar Tuko și Blondin aud despre aurul îngropat în cimitir pentru prima dată. timp [8] .

Intriga intrigii și caracteristicile personajelor sunt înșelătoare pentru spectator. La prima vedere, se potrivesc cu clișeele și personajele familiare ale westernurilor americane. Acțiunea are loc, așa cum se întâmplă adesea, pe fundalul Războiului Civil. Personajele principale sunt împușcători care sunt fluent în meseria lor. Complotul are un început aventuros asociat cu căutarea comorilor, iar eroii trebuie să dea dovadă de eroism. Cu toate acestea, până la mijlocul imaginii, reperele dispar, iar complotul se dovedește a fi răsturnat în raport cu vestul „după John Ford” [130] . Alegerea obișnuită pentru astfel de poze pentru eroi, cu care sunt cu sudici sau cu nordici, nu are sens aici. În scena simbolică a întâlnirii cu patrula, eroii de departe se întreabă ale cui trupe au întâlnit. Îi întâmpină cu numele de general Lee și îl blestemă pe Grant , dar se dovedește că uniforma albastră a nordicilor era ascunsă sub praful cenușiu [131] . Scena a fost inspirată din nuvela „One of the Lost” de Ambrose Bierce . O astfel de manipulare și atitudine cinică față de valorile familiare este starea de spirit caracteristică întregului film [132] . Scena de luptă a podului Langstone este un exemplu al întorsăturii absurde și al mesajului anti-război al filmului. Eroii aruncă în aer podul, prin care pot trece pe malul celălalt al râului. Cu toate acestea, privitorul poate vedea cum Blondin și Tuco trec cu ușurință râul când plantează explozivi. Astfel, podul se dovedește a fi o convenție și un simbol al lipsei de sens a războiului [133] .

Imaginea în sine, universul și eroii săi, deși sunt create pe fundalul evenimentelor din istoria reală, se dezvoltă conform legilor unui basm sau al unei pilde. Locul și timpul acțiunii nu sunt strict legate de povestea reală. Vestul Sălbatic American este ales ca loc abstract pentru ciocnirea binelui și a răului [134] . Trăgătorul, în mâinile căruia frânghia spânzurătoarei și a vieții, este o aluzie la imaginea arhanghelului Gavril [135] . Majoritatea actorilor nu au nume, ci doar porecle. Eroii au abilități supranaturale, având obiceiul de a apărea de nicăieri (de exemplu, apariția lui Blond și Sentenza în cimitir) sau de a evada în cel mai fantastic mod. După cum se obișnuiește într-un basm, există multe coincidențe. Tocmai când Tuco este pe cale să-l omoare pe Blondin, eroii îl întâlnesc pe Bill Carson, pe moarte, salvând în mod miraculos viața Pistolerului fără nume, agățat de un fir. După aceea, ajung chiar în tabăra unde Sententsa servește ca supraveghetor. Motivul obligatoriu al basmului sunt procesele și torturile pentru eroi, prin care trebuie să treacă. „200 de mii sunt mulți bani, mai trebuie câștigați”, spune Blondin [136] [137] . În centrul tuturor acțiunilor eroilor se află o glumă, înșelăciune și înșelăciune dublă. Filmul începe cu o înșelăciune: deja în prolog, Sententsa ucide un bărbat care a împărțit o masă cu el. În literatura în limba engleză care revizuiește filmul, jocul cuvântului englezesc cross este adesea jucat . Primul sens al cuvântului „a fi botezat ” este obiceiul constant al lui Tuco de a se umbri cu un semn. Un alt sens al cuvântului (în special încrucișarea ) este „înșelăciune”, „fraudă”. Una dintre frazele personajului: „Oricine, încercând să înșele, mă lasă în viață, îl cunoaște foarte prost pe Tuco” ( Cine mă încrucișează și mă lasă în viață, nu înțelege nimic despre Tuco ). Cea mai cinica batjocura este rezervata de creatori pentru final. Luându-și ochii de la aurul râvnit, Tuco vede deasupra lui un spânzurătoare și un laț. „Nu este o glumă”, îi spune Blondin, iar Tuco stă pe o cruce slăbită, un simbol grăitor al structurii duale a filmului . Împărțirea în personaje pozitive și negative, obișnuită pentru un basm, ia aici forma unei glume repetate cu refren „Oamenii sunt împărțiți în două clase” [133] . În majoritatea filmelor, spectatorul se poate întreba „ce ar fi dacă personajele s-ar fi comportat diferit”, cum s-ar fi dezvoltat atunci complotul și cum s-ar fi putut termina. În filmele lui Leone, această întrebare nu se pune, circumstanțele mișcă personajele, ceea ce este obișnuit pentru intriga unui mit sau a unei pilde [136] .

Un final fericit este, de asemenea, caracteristic basmelor și clasicilor occidentali. Celebra fotografie a cowboy-ului care pleacă în apusul soarelui este aproape de finalul lui Leone, cu camera de filmat în sus pentru a urmări retragerea călărețului. Cu toate acestea, privitorul nu empatizează cu un personaj fără nume, existent în afara timpului și spațiului. Nu este clar de ce are nevoie de aur și de ce a supraviețuit tuturor acestor lucruri. Spectatorul rămâne „asupra luptei”, urmărind fără simpatie deznodământul [134] [139] .

Imaginile personajelor principale

Încă de pe vremea lui Edwin Porter (The Great Train Robbery ), westernul a fost asociat cu mitul împușcătorilor de frontieră și cowboy fără ratare . După ce a urmărit o parte semnificativă a imaginii, privitorul își dă treptat seama că nu există un erou pozitiv obișnuit în ea [141] . Poreclele eroilor și atribuirea lor la categoriile morale „bun” și „rău” sunt condiționate. În scena în care „Bine” este luat prin surprindere, el îi aruncă cinic partenerului său de afaceri: „Îmi pare rău, Shorty...” De fapt, toate personajele principale pot fi descrise drept antieroi . Cu toate acestea, lăcomia și cruzimea lor sunt declanșate de război, care în sine este o batjocură mult mai mare a moralității. Ceea ce dă spiritul romantismului în occidentul clasic - eroism și moarte în masă, aici arată ca un fundal ciudat și ilogic, un factor exterior pentru dezvoltarea evenimentelor. Războiul salvează personajele principale (un episod în care o explozie neașteptată în casă îi salvează viața lui Gunslinger), deși ia viața unor personaje secundare [142] . Drept urmare, călătoria suprarealistă și aventurile eroilor arată și mai grotesc [131] . Personajele operează într-un fel de spațiu abstract, un fel de vid moral. Nu au rude apropiate (doar în scena decupată din box office-ul american are loc o întâlnire între Tuko și frații săi). Nu există prieteni - se unesc doar pentru a atinge un scop comercial. Uneori eroii arată, dacă nu noblețe, atunci un anumit cod moral. Sentenza demonstrează etica în afaceri, raportând că întotdeauna face lucrurile dacă este plătit [52] . Sententsa „rea” ucide trei persoane în poveste, iar „bunul” Shooter ucide unsprezece (în versiunea completă). Linia dintre „bun” și „rău” în film este extrem de șubredă [99] . Finalul filmului revine din nou la formula occidentală clasică și la valorile familiare, în care eroul dă dovadă de noblețe morală. Blondul îi dă mantia soldatului pe moarte. Apoi salvează viața și o parte din banii lui Tuco, deși ar fi putut să ia totul [143] [130] .

Leone, descriindu-l pe Ennio Morricone dintre personajele sale, a spus că, în esență, „bine”, „rău” și „rău” sunt laturile unui personaj [144] . Fiecare dintre personajele principale are propria sa scenă de deschidere și de închidere în film, dezvăluind caracterul și motivația lor în cadrul complotului general. Fiecare are propriul instrument muzical. Numele personajelor fac parte din convenția din imagine. Protagonistul anonim este o parodie a personajelor din romanele de dragoste din Vestul Sălbatic, precum Leatherstocking sau The Virginian ( ro ) din operele lui Owen Wister . Acești eroi s-au ascuns în spatele poreclelor misterioase pentru a lupta pentru dreptate. Anonimitatea personajului lui Leone nu face decât să sublinieze ironia realizatorilor de film, care l-au mutat dincolo de limitele moralității convenționale, creând un erou care acționează în afara timpului și a istoriei [145] [143] . Stilizarea temei muzicale principale a filmului ca urletul unui coiot este un indiciu că fiecare dintre personaje poate deveni un coiot atât de singuratic, urmărind doar câștig personal [8] .

Soluție vizuală și simbolism

Criticii au apreciat întotdeauna scrisul de mână al lui Leone. Era tipic pentru el să scrie o poveste mai mult vizual decât cu cuvinte. Dacă în „Un pumn de dolari” caracterul laconic al personajelor s-a datorat unor restricții bugetare, atunci în „Binele, răul, răul” aceasta este deja maniera autorului. Abilitatea lui specială este combinarea prim-planurilor și a spațiilor mari [100] . Imaginea se deschide din primele secunde cu o tranziție bruscă. Mai întâi, apare deșertul fără sfârșit, iar apoi întregul cadru este ocupat de fața urâtă și ciugulită a unui bandit. Folosind prim-planuri foarte apropiate - ochi, expresii faciale - și apoi trecerea rapidă la distanță poate obține un efect dramatic unic [146] . Lipsa cuvintelor este în consonanță cu soluția vizuală a imaginii, care este, în general, caracteristică esteticii occidentale - pentru a folosi o varietate minimă de culori. Principalele culori folosite sunt maro, alb și negru [147] . O tehnică spectaculoasă este o cameră în mișcare constantă, care urmărește aproape continuu eroul [67] . Un alt truc al operatorului pentru a crea o stare de spirit este să arate în cadru exact cât vede eroul [34] . Imaginea poate fi simțită urmărind ochii personajelor, cărora li se acordă mult timp pe ecran. Iată ochii mișcați ai lui Tuko și privirea „îngerului păzitor” al lui Blondin și privirea rece a lui Sententsa [148] .

Multe dintre aceste tehnici au fost împrumutate din picturile de pionierat din anii 1960 ale lui Richard Lester și Miklós Jancso [149] . Atenția mare a regizorului pentru partea vizuală a imaginii nu a fost uneori împărtășită de operatorul Tonino Del Colli, crezând că Leone complică totul. Când au trebuit surprinse doar primele planuri ale fețelor personajelor pentru scena finală a duelului, filmarea a durat toată ziua. Eli Wallach și-a amintit că regizorul a vrut să termine scena finală din cimitir folosind o cameră cu cerul înalt, dar nu și-a putut permite un elicopter. A trebuit să mă limitez la filmări de pe o macara [124] .

Presupun că pe hârtie această poveste ar părea ridicolă, dar pe ecran este fascinantă... Există o discrepanță ciudată, o nepotrivire între percepția evenimentelor prin ochii unui martor ocular (o iluzie a realității complete) și improbabilitatea reală. a ceea ce se întâmplă. Când regizorul folosește o astfel de discrepanță cu pricepere, efectul este încântător. Aceasta este baza umorului în western-urile italiene.

Text original  (engleză)[ arataascunde] Poveștile pe care le-aș crede ridicole dacă ar fi scrise mă pot vrăji pe ecran... Există o schimbare ciudată, o diferență de fază, între evidența imediată a ochilor (iluzia indestructibilă a realității) și improbabilitatea fapte. Dacă un regizor folosește această schimbare în mod inteligent, o poate face să producă cele mai încântătoare efecte. Aceasta este baza umorului western-urilor italiene. Dar trebuie folosit inteligent. — Simone de Beauvoir [150]

De-a lungul trilogiei, Leone a recurs constant la simboluri care dezvăluiau intenția regizorului. Iconografia are propriile sale caracteristici în această imagine. O valoare tradițională italiană, familia este un episod al întâlnirii lui Tuco cu frații săi. Imaginea simbolurilor sacre apare în scena cu mănăstirea în care a fost tratat Strelocul, și cu biserica distrusă, mai aproape de final. Simbolul recurent al crucii, botezat cu devotament din orice motiv de Tuko, precum și un apel oarecum ironic la retorica creștină - toate acestea sunt prezente în imagine. În fine, imaginea morții însăși apare în duelul final sub forma unui cimitir nesfârșit și a unui schelet în mormânt, unde toate simbolurile își găsesc rezoluția [149] [151] [152] . După ce a trecut toate testele și un fel de purificare finală asociată cu explozia podului și moartea căpitanului, trio-ul de eroi converg în centrul cimitirului, ca și cum ar fi pe punctul de a îndeplini un ritual. În centrul cercului magic, Strelok lasă o piatră cu un nume prețuit. Aici se joacă din nou elementul de anonimat - nu există nici un nume pe piatră ( Necunoscut ) [153] . Imaginea morții – laitmotivul întregii „trilogii a dolarului” – este deosebit de distinctă aici. Înconjurând inelul, ca într-un amfiteatru, mormintele, ca niște spectatori morți, urmăresc deznodământul tragicomic al tabloului - ultimul duel al eroilor [149] [154] .

Context istoric și autenticitate

Războiul civil a fost fundalul istoric al multor westernuri clasice. Cu toate acestea, rareori au acordat atenție autenticității, contextului epocii [58] . Conflictul obișnuit a fost ciocnirea dintre orășenii aristocrați - nordici și cei din mediul rural - sudici. Un subiect preferat este extinderea graniței și înfruntările pe marginea acesteia [155] . Rareori au fost filmate evenimente legate de înfrângerile yankeilor în război. Vincenzone și Leone nu au încercat să arate adevărata campanie militară a Războiului Civil, deși menționarea evenimentelor istorice și a persoanelor care au avut loc permite ca filmul să fie datat în 1862 [~ 6] . Campania New Mexico datează din această perioadă ( en ), când trupele confederate sub comanda generalului Sibley au invadat New Mexico din Texas. În realitate, acea campanie s-a încheiat cu o victorie pentru nordici, dar cu prețul a numeroase victime. Pictura prezintă consecințele bătăliei cel mai strâns legate de bătălia de la Gloret ( en ) de la sfârșitul lunii martie 1862, în care confederații au câștigat o victorie tactică. Potrivit criticului de film Hughes, evenimentele filmului încep în iarna lui 1861 și se termină în vara lui 1862. În cele din urmă, trinitatea de eroi, traversând Rio Grande, părăsește New Mexico. Cimitirul Sadhill este situat în Texas [43] [156] .

În ciuda conexiunii îndepărtate cu istoria reală a Americii, realizatorii de film au depus mult efort pentru a descrie cu fidelitate detaliile. Creatorii au lucrat cu materiale de arhivă, fotografii, au comandat recuzită de la muzee. S-a acordat atenție chiar și tipurilor de trupe ale adversarilor, evidențiate prin culoarea manșetelor și a gulerelor uniformelor soldaților și ofițerilor [157] . Un episod izbitor cu un tren care sosește cu un spion inamic legat de mașina sa este o altă confirmare a atenției la detalii care creează o atmosferă de plauzibilitate [61] . Leone, care a fost crescut cu tradițiile neorealismului , era interesat de fleacurile documentare, dar războiul a fost, mai degrabă, un fundal pentru dezvoltarea temei principale a imaginii. Regizorul s-a concentrat pe cruzimea și lipsa de sens a ostilităților. Reprezentarea colorată și detaliată a lagărului de concentrare confederat Betterville, bătălia pentru Podul Langstone dezvăluie această abordare. Ciocnirea fără sens a miilor de soldați prezentată în imagine îi conferă o stare de spirit profundă împotriva războiului [51] .

A fost imposibil să se mențină acuratețea istorică deplină, iar imaginea conține numeroase anacronisme și gafe asociate cu folosirea armelor de foc. Principalul model de revolver folosit de majoritatea eroilor, inclusiv de Gunners, Colt 1851 Navy , transformat într -un cartuș de foc central  , a devenit larg răspândit abia după Războiul Civil [158] [159] . Sentenza în unele scene a folosit un revolver Remington , care a intrat și el în serviciul armata americană mai târziu în 1862 [43] [61] . Tragătorul pentru escrocheria de salvare folosește o pușcă Henry ( en ) [43] . Când Strelok era pe cale să-l salveze pe Shorty de spânzurătoare, se observă că pe pușca lui a fost instalat un obiectiv optic , care nu exista în acele zile. Într-un magazin de arme, Tuco asamblează arma perfectă din piesele mai multor revolvere Colt, dar în acele vremuri principiul interschimbabilității pieselor nu era încă cunoscut [158] . Pistolul Gatling , care poate fi văzut în scena bătăliei pentru podul Langstone, a apărut în realitate în serviciul armatei de Nord abia în 1866 [61] [131] . Scena pregătirii „secrete” a exploziei podului în fața a mii de soldați arată oarecum ridicol. Bețișoarele de dinamită cu care eroii au aruncat în aer podul nu existau nici în acel moment [160] . Calea ferată apare în imagine, deși, din punct de vedere istoric, aceasta nu este complet de încredere. Prima cale ferată a traversat New Mexico în 1878 [161] .

Recunoaștere și importanță

Motivele succesului creativ și rulant al lui The Good, the Bad, the Ugly pot fi găsite în particularitățile deciziei autorului și timpul de lansare. Deși imaginea era secundară în sensul genului, ea a reușit să creeze o viziune paradoxală complet nouă asupra westernului - cel mai important gen de film american. Mai mult, imaginea, întorcându-se în Statele Unite, a influențat, la rândul său, renașterea genului occidental în patria sa și a dus la apariția neo-occidentalului din anii 1970-1990. Paradoxal, dar publicul modern îl percepe deja ca un standard al genului occidental [88] [104] . Războiul din Vietnam , criza rachetelor din Cuba și alte cataclisme istorice au creat o atmosferă în care publicul a căutat și a adoptat noi soluții și un nou limbaj cinematografic. Opera lui Leone și-a luat locul de drept printre lucrările de pionierat din anii 1960, alături de picturile lui Kurosawa , Godard , Fellini și alți maeștri [162] .

Poza a completat „trilogia dolarului” și a format fenomenul spaghetti western, care a avut un impact semnificativ asupra cinematografiei mondiale. Atributele genului - laconismul, cruzimea, protagonistul anti-erou, umorul negru și realismul în punerea în scene - au fost replicate și exploatate pe scară largă [163] . Numeroși imitatori au încercat să copieze stilul de semnătură al picturii, precum și scene individuale [107] . Astfel, în 1967, Luigi Vanzi ( it ) a realizat o trilogie „Pentru un dolar în dinți”, care a devenit un tribut cinematografic adus western-urilor lui Leone [164] . Au fost citate anumite scene din film (de exemplu, în Big Jake ( en ) cu John Wayne , scena lui Tuko făcând o baie) [165] .

În total, între 1963 și 1973 au fost realizate aproximativ 400 de filme Spaghetti Western [12] . I s -au adresat cei mai mari maeștri ai epocii neorealismului: Pietro Germi , Giuseppe De Santis , Damiano Damiani , Carlo Lidzani ș.a. [12] . Seria Django a fost deosebit de populară, cu aproximativ 20 de filme produse [107] . Seria Trinity , o parodie a operei lui Leone, s-a egalat cu performanța de box office a „trilogiei dolarului”. Cu toate acestea, niciunul dintre celelalte western-uri italiene nu s-a apropiat nici măcar de departe de succesul comercial și creativ general al „trilogiei dolarului” [166] . După succesul filmelor lui Leone, au început să apară mai multe filme italiene cu buget mare, iar vedetele de cinema străine au fost mai dispuse să le invite. În 1967, în urma popularității picturilor lui Leone, numărul de westernuri filmate în Statele Unite a crescut din nou la 37 pe an [167] [165] .

Unul dintre motivele evaluării negative a imaginii de către critici - o scuză pentru cruzimea eroilor - conform experților, a creat o anumită modă. De la sfârșitul anilor 1960, violența și sângele au devenit un atribut tipic al cinematografiei de la Hollywood. Alături de „The Good, the Bad, the Ugly”, lucrările emblematice „ Bonnie and Clyde ” și „The Dirty Dozen ” [168] [169] [28] au apărut pe ecrane . Poza a avut o mare influență asupra unor maeștri ai genului precum Martin Scorsese , John Milius , John Carpenter , Brian De Palma , a căror carieră a început să se dezvolte la sfârșitul anilor 1960 [28] . Sam Peckinpah a dezvoltat și îmbogățit estetica neo-occidentală a lui Leone în The Wild Bunch [10 ] . Quentin Tarantino a numit The Good, the Bad and the Ugly drept filmul său preferat, iar citate din acesta pot fi găsite în multe dintre filmele regizorului . Triplul duel pentru comoara ascunsă, în stilul „The Good, the Bad, the Ugly”, poate fi găsit în „ Reservoir Dogs ” și „ Pulp Fiction ” și în celelalte filme ale sale [28] . Maniera picturală a lui Leone l-a afectat și pe Eastwood însuși ca regizor, în special, în filmul „ Josie Wales - Outlaw Man ” [38] .

Stephen King a menționat că ideea pentru seria Dark Tower și imaginea lui Roland Deschain i-a venit la următoarea vizionare a filmului lui Leone. Călătoria lui Archer Roland este o aluzie la tortura lui Tuco, care l-a condus pe muribundul Blondin prin deșert [170] [171] . Jocul video Red Dead Redemption a fost puternic influențat de western. Personajul său principal, John Marston, este un alt imitator al personajului lui Clint Eastwood . În seria Clone Wars , personajul Cad Bane, un vânător de recompense , se bazează pe Sentenza . Una dintre cele mai cunoscute parodii contemporane este filmul din 2008 The Good, the Bad, the Freaky regizat de Kim Ji Un . Ca parte a popularului serial de benzi desenate franco-belgiane Blueberry ( en ), a fost publicată seria Confederate Gold (1996), inspirată de western-urile italiene [175] . Creatorii seriei Breaking Bad s-au inspirat din ideile The Good, the Bad, the Evil. Soluția vizuală, scenele în deșert, încercările de a combina valorile familiei și banii necuveniți, umorul negru sunt trăsături recunoscute ale stilului lui Leone [176] .

Lucrarea lui Leone a fost criticată în epoca sovietică ca fiind o artă proastă, o apologie pentru violența pe ecran [99] [177] . Poza lui Leone nu a mers la casa de bilete, ci a fost prezentată la ședințe închise. Împotriva tuturor probabilităților, filmul a pătruns și în Cortina de Fier . Influența lui The Good, the Bad, the Ugly poate fi găsită în filmele din Eastern Bloc . Deci, „ Un prieten printre străini, un străin printre ai lui ”, „ Soarele alb al deșertului ” conțin referințe directe și citate din ele [178] [179] [180] [181] .

Expresia The Good the Bad and the Ugly a devenit un idiom în limba engleză modernă. A câștigat o popularitate deosebită după ce Bobby Kennedy l-a folosit pe scară largă în campania sa electorală [182] . Cu o tentă ironică, înseamnă o descriere completă a unui obiect sau eveniment, cu toate detaliile. Uneori, „Urâtul” este înlocuit cu un alt cuvânt adecvat situației [183] ​​​​.

Muzică și coloană sonoră

Înainte de a participa la „trilogia dolarului”, Morricone era cunoscut doar unui cerc restrâns de specialiști ca un compozitor original de avangardă, un adept al învățăturilor școlii vieneze , Luigi Nono și Luciano Berio . Pe lângă cinema, Morricone era cunoscut pentru munca sa în muzică atonală și aranjamente pop. Cu Leone, Ennio a început să colaboreze cu A Fistful of Dollars. În The Good, the Bad and the Ugly, muzica filmului a fost scrisă cu mult înainte de începerea filmărilor. Morricone a avut suficient timp pentru a dezvolta idei, pentru a crea material filozofic profund despre război și pace, o dramă în cadrul complexului triunghi al protagoniștilor [184] .

Compoziția titlului
Portretul sonor al lui Blondin (flaut)
Ajutor la redare

Leone a fost întotdeauna foarte serios în ceea ce privește scorurile: nu numai cu muzica, ci, în general, cu acompaniamentul divers de fundal al filmelor [185] . Până la 40% din succesul în filme, potrivit lui Leone, depindea de muzică, dublare și mixare finală în studio [76] . Regizorului nu i-a plăcut acompaniamentul simfonic tradițional în stilul lui Dmitry Tyomkin , care, în opinia sa, a distrus o mulțime de western-uri bune. Regizorul nu l-a lăsat pe compozitor să citească scenariul, explicând doar în cuvinte ce anume avea în minte [144] . „Bine”, „rău” și „rău” sunt părți ale aceleiași personalități, așa că toate împărtășesc aceeași melodie. De asemenea, i-a cerut compozitorului să creeze o stare de spirit specială pentru anumite scene, în special pentru acompaniamentul final, care trebuia să sune ca râsul morților din morminte [22] .

Morricone a reinterpretat ideile și tehnicile muzicii în cinematografie [186] . Și-a folosit stilul eclectic și paleta instrumentală originală pentru a crea o imagine sonoră a personajelor [187] . Morricone este unul dintre acei compozitori care sunt imediat recunoscuți de ascultător. Melodia titlului imaginii sună exotic, dar este dificil să o atribui unui anumit mediu cultural. Este universal [188] . Soluția melodică a coloanei sonore a filmului nu poate fi numită avangardă, conține modelul tonal obișnuit și armonia diatonica . „Dacă încep în re minor, atunci voi termina în re minor. Armonia ar trebui să fie simplă și accesibilă tuturor”, a spus compozitorul [189] . Sunt folosite și unele trucuri ale serialismului . Fraze muzicale scurte sunt adesea auzite în piese, un fel de „micro-serie”, pentru o tranziție logică între fraze, cu toate acestea, el se îndepărtează de standardul cu doisprezece tonuri , ceea ce ne permite să vorbim despre utilizarea pseudo-serialismului în Munca lui. Sunetul din unele teme ale scalei pentatonice subliniază originalitatea abordării autorului asupra coloanei sonore, care utilizează unele tehnici ale muzicii pop [127] . Coloana sonoră a filmului conține o mare varietate de instrumente și combinația lor [189] [190] necaracteristică pentru muzica de film . Compozitorul amestecă cu pricepere instrumentele acustice ( flaut , trompetă , chitară acustică ), electronice ( chitară electrică , orgă ) și vocea folosită ca instrument [191] .

Vocea pătrunzătoare din „The Good, the Bad, the Ugly” a schimbat sunetul muzicii de film. Acest sunet zgomotos, neclintit și ritmic era izbitor de diferit de baladele populare ale lui Tiomkin și de aranjamentele orchestrale ale lui Bernstein . Morricone a devenit brusc un maestru recunoscut al muzicii occidentale. Deși a lucrat ulterior în alte genuri, faima sa în tema occidentală va rămâne cu el timp de secole.

Text original  (engleză)[ arataascunde] Cu țipetele și mormăiturile sale vocale, tema The Good, the Bad and the Ugly părea să redefinească sunetul muzicii de film. Sunetul său răgușit, neclintit și condus de ritm s-a îndepărtat drastic de stilul popular al baladelor occidentale ale lui Dimitri Tiomkin și de sonoritățile exuberante ale orchestrei complete ale lui Elmer Bernstein. Morricone a devenit brusc maestrul consacrat al muzicii de film occidentale și, deși mai târziu s-a ramificat în alte genuri, temele sale occidentale aveau să rămână principala sa pretenție la faimă. — Lawrence McDonald [192]

Cheia principală (ca în întreaga trilogie) este Dm . În ea sunt interpretate piesele principale, imaginea începe și se termină [193] . Există patru teme principale în film: titlul „Titoli”, „Il Tramonto” (Apusul soarelui), „Il Forte” (The Strong) și „Il Deserto” (Deșertul). Sunt opuse tonal unul altuia. Astfel, „Il Deserto” este interpretat în A-dur , dar este opus temei din titlu, interpretată în D-dur , a cărei dominantă este A-dur. Astfel, se realizează opoziția armonică și combinația de teme și rezoluția ulterioară la tonalitatea principală a re minor [194] . Cântat ca un ostinato , cu un crescendo gradual , muzica dă profunzime și coerență finalului lung (aproximativ 5 minute) păstrând în același timp toată atenția ascultătorului [195] [196] . Motivul finalului ("Trilo") devine o generalizare a tuturor celor trei filme. Atuul mariachi mexican din „A Fistful of Dollars” poate fi auzit aici , precum și melodia ceasului din „For a Few Dollars More” [8] .

Laitmotivul tuturor temelor din film este compoziția cu același nume „ The Good, the Bad and the Ugly ”, care a devenit semnul distinctiv al lui Morricone, una dintre cele mai recunoscute melodii ale ecranului de argint. Se bazează pe o frază de doar două note ( A  - D în tonul Dm). Jucându-vă cu ideea muzicală de bază, folosind-o ca expunere în intro și dezvăluind-o în partea principală a intrigii, aduceți soluția muzicală a lui Morricone din imagine mai aproape de forma sonată [197] . Melodia titlului este, de asemenea, un portret sonor al fiecăruia dintre personaje. Pentru Strelka, acesta este un flaut soprană , pentru Sentenza, o ocarină și voce masculină, stilizată ca urletul unui coiot, pentru Tuko [184] [198] [197] [~ 7] . Combinația paradoxală de instrumente ilustrează cooperarea forțată și oarecum absurdă a eroilor antagoniști. Folosirea unei teme muzicale de către cele trei personaje principale vorbește despre comunitatea moralității lor. Refrenul constant al melodiei este subliniat și de repetarea glumei despre „două tipuri de oameni...” [199] . Caracteristică este scena în care Sentenza apare brusc la cimitir și îi aruncă o lopată lui Tuko. Inițiativa este în mâinile lui - ține doi adversari sub amenințarea armei. Cu toate acestea, muzica lui și instrumentul său nu intră, tema principală este interpretată aici de un alt instrument (orgă electrică) în registru inferior. Atunci privitorul ghiceste subconștient că eroul nu mai deține controlul asupra situației [200] . În mod similar, în scena hotelieră, Blond și Tuco fac o alianță temporară. Acordul este confirmat de coloana sonoră: subiectele lor sunt combinate [200] . Instrumentele vorbesc și pentru alți eroi. Țeava corespunde imaginii generale a soldaților Războiului Civil. Vocea de soprană feminină este simbolul aurului în tema „L’estasi Dell’oro” ( Extazul aurului ). Cor anglais este folosit ca portret al unor personaje secundare. Sună și în timpul călătoriei de tortură a Săgeții prin deșert [201] .

Urmând logica eroilor și cunoscuta frază (cuvintele lui Tuko: „Dacă ai de gând să împuști, trage, nu vorbi”), a vorbi este un semn al slăbiciunii eroului. În pauzele și tăcerea semnificativă a personajelor, muzica înlocuiește dialogul și se vorbește singură [202] [203] . Regizorul nu se teme să folosească pauze lungi cu tăcere deplină, ceea ce sporește și melodia când intră [204] . Sunetele de origine naturală – scârțâitul roților, foșnetul cizmelor pe nisip – sunt atât de înscrise în pânza filmului încât nu fac decât să sublinieze tensiunea crescândă [205] . Melodiile și aranjamentele lor din film sună adesea ca un contrapunct izbitor la dialog și evenimentele complotului [185] . Muzica poartă, de asemenea, un element de umor negru inerent imaginii. Sentimentala „La Storia de un Soldato”, care îneacă strigătele bătutului brutal Tuco, sună ca un contrast ironic cu evenimentele de pe ecran [206] .

Sursele contemporane se referă la opera lui Morricone din The Good, the Bad and the Evil ca o adevărată capodoperă a muzicii de film, având o influență semnificativă asupra dezvoltării acesteia [190] [198] . În viitor, temele filmului au fost foarte populare în rândul muzicienilor de diferite direcții și stiluri. În 2001, a fost eșantionat pe single-ul de debut al lui Gorillaz  „ Clint Eastwood ”. Metallica , din 1984, își deschide adesea concertele cu compoziția „The Ecstasy of Gold” [ 207] .  Albumul lui John Zorn The Big Gundown ( en ) poartă o amprentă evidentă a influenței lui Morricone [208] . Quentin Tarantino apreciază foarte mult talentul lui Ennio Morricone. A folosit citate din filmul lui Leone în film (" Kill Bill ") și a colaborat cu el ca compozitor la celelalte lucrări ale sale [209] [210] . Acompaniamentul muzical al western-urilor produse de DEFA a fost creat sub influența muzicii lui Morricone, în special - „ Tecumze ” [211] .

Influența și semnificația coloanei sonore Good, the Bad and the Ugly au fost comparate cu Sgt. Beatles . Pepper , care a apărut pe piața americană în același 1967. Popularitatea melodiilor lui Morricone de peste ocean a fost asemănată de critici cu celebra invazie britanică care a venit de peste ocean și a schimbat fața muzicii populare [212] [213] .

Lista de piese

Bazat pe lansarea LP-ului din 29 decembrie 1967. Versuri pentru „Povestea unui soldat” de Tommy Connor

Nu. NumeOriginal - traducere Durată
unu. „ Binele, răul și urâtul (titlul principal)”Il Buono, Il Brutto, Il Cattivo 2:38
2. „Apusul soarelui”Il Tramonto / Apus de soare 1:12
3. "Puternicul"Il Forte / Strong 2:20
patru. "Desertul"Il Desert / Desert 5:11
5. „Carul spiritelor”La Carrozza Dei Fantasmi / Ghost Carriage 2:06
6. MarciaMarcetta / Martie 2:49
7. „ Povestea unui soldat ”La Storia Di Un Soldato / Povestea unui soldat 3:50
opt. „Marcia fără speranță”Marcetta Senza Speranza / March Without Hope 1:40
9. „Moartea unui soldat”Morte Di Un Soldato / Moartea unui soldat 3:05
zece. „ Extazul aurului ”L'Estasi Dell'oro / Golden Ecstasy 3:22
unsprezece. „Trioul (titlul principal)”Il Triello / Trio 5:00

Ediție digitală

Pentru prima dată, în 1998 a fost lansat un DVD cu o ediție digitală a filmului cu o durată de 161 de minute (conform versiunii americane de închiriere). O ediție specială de 175 de minute a fost lansată în Italia [71] . În 2003, filmul a fost transferat în format digital într-o versiune mai completă. Sponsorul a fost AMC [74] .

Filmul a necesitat restaurare din cauza calității slabe a imaginii și a caracterului incomplet în comparație cu versiunea italiană. În original, video și voce au fost slab sincronizate în unele locuri (de exemplu, scena în care Tuko din scena finală iese în centrul cercului din cimitir). Arhivistul MGM John Kirk, în colaborare cu Triage, a găsit filmul original în arhiva de film Cineteca Nazionale și a tipărit o nouă versiune a negativului de 35 mm al filmului. O caracteristică a tehnologiei Techiscope, în care filmul a fost filmat inițial, este că două cadre sunt comprimate optic orizontal într-un singur cadru de film. Optica reproporțională a secolului 21 este cu mult superioară lentilelor din anii 1960, așa că s-a obținut o calitate mai bună a imaginii. Din păcate, în unele scene, din cauza degradării ireversibile a filmului, restaurarea nu s-a realizat. Scena torturii lui Tuco în lagărul de prizonieri în versiunea originală este cu 2,5 minute mai lungă, dar nu a putut fi găsită la o calitate satisfăcătoare nici măcar în arhivele studioului Cinecitta și a fost inclusă doar în materiale suplimentare [214] [8] .

Scene noi care au apărut după restaurare au fost și ele re-exprimate. Versiunea teatrală americană din 1966 era în etapa de post-producție, mai întâi tăiată și abia apoi exprimată. John Kirk a fost forțat să apeleze la serviciile lui Eastwood și Wallach. Vocile bătrâne nu sunau la fel ca acum 36 de ani. A trebuit chiar să le interpretez cu o viteză crescută, întrucât actorii vorbeau încet. Simon Prescott ( en ) i-a spus lui Lee Van Cleef, care a murit în 1989. Nici o traducere completă în engleză a scenariului din 1966 nu a putut fi găsită, așa că a fost pregătită o nouă traducere din italiană [74] [215] .

Sunetul mono original a fost remixat la Dolby 5.1 . De asemenea, unele efecte sonore (împușcări, lovituri etc. ) au fost procesate. Pe 10 mai 2003, AMC a difuzat o versiune restaurată de 178 de minute [214] . A fost lansat într-o nouă ediție DVD (2004) și o ediție Blu-ray (2009). La evaluarea ediției BD, experții au subliniat probleme evidente cu calitatea video și a sunetului. Culorile nu sunt în întregime naturale, iar prim-planurile la 1080p arată granulația filmului . Unul dintre motivele calității scăzute a transferului ar putea fi faptul că a fost filmat inițial pe o versiune bugetară a tehnologiei Techniscope pe film de 35 mm [216] .

Restaurarea picturii din 2003 a avut ca rezultat și o percepție mai consistentă a scenelor în ceea ce privește acompaniamentul sonor [113] . Una dintre temele muzicale importante apare pentru prima dată într-una dintre scenele șterse, și anume cea în care Tuko își găsește cei trei frați. După lansarea versiunii integrale a filmului, împreună cu scena cu frații, succesiunea pieselor din film și de pe albumul coloana sonoră a devenit aceeași [71] . Scena întâlnirii cu cei trei frați nu fusese inclusă anterior în niciuna dintre lansările pe DVD (3 minute și 18 secunde) [71] . Tuko se dovedește a fi un personaj mai sensibil și sentimental, nu străin de valorile familiei [214] . Ediția italiană conține o serie de scene și material muzical, fără de care este dificil să obțineți o imagine completă a filmului. Prin urmare, criticii au recomandat studierea filmului, dacă este posibil, folosind ediția italiană a filmului. Scena ștearsă (unde Sentenza găsește tabăra confederată) conține piesa „Il Forte”, una dintre principalele teme muzicale ale filmului, iar absența acesteia a interferat cu percepția completă a imaginii . Scena reconstruită în care Tuco îi angajează pe cei trei bandiți pentru a-l ucide pe Pistoler explică de unde a venit trio-ul cu pinteni zgomotând la han [214] . Există o piesă care conține comentariul complet al lui Richard Schickel pe toată durata filmului. Materialele suplimentare includ o descriere a restaurării picturii, stilul lui Leone și documentarele Leone's West, o poveste în culise și comentarii din partea echipei de filmare [218] .

Primul album LP al coloanei sonore a filmului a fost lansat în 1967 sub United Artists Records , iar temele filmului au devenit imediat populare. O versiune interpretată și înregistrată cu Orchestra Hugo Montenegro , a ajuns pe locul 4 în topul Billboard Hot 100 . Un single cu tema principală, înregistrat cu aceeași orchestră, a ajuns pe locul 2 în Billboard Hot 100. Recenserul Allmusic Richie Antenberger a remarcat că acesta a fost un caz rar când, în perioada de glorie a muzicii rock, o coloană sonoră instrumentală a pătruns în vârf. poziții în topuri [ 219] [220] . Versiunea CD (copie a discului LP, etichetă EMI ) a fost lansată pentru prima dată în 1985. O versiune extinsă și remasterizată a fost lansată în 2004 de către Capitol Records [221] . Cu toate acestea, chiar și versiunea extinsă 59:30 nu include coloana sonoră completă a filmului [198] [222] .

Comentarii

  1. ↑ Acest lucru este indicat de scena din „For a Few Dollars More” după jaful băncii, urmărirea lui Monk de către colonelul Mortimer și achiziția poncho-ului eroului Clint Eastwood, care a fost cartea lui de vizită în primele două filme.
  2. ↑ Traducerea în rusă a frazelor și locațiilor din film este dată conform textului lui Alexei Mikhalev .
  3. ↑ În italiană, semnificațiile cuvintelor brutto și cattivo sunt apropiate. „Brutto” este mai aproape de: rău , urât ; „cattivo”: rău , vile , care adaugă ambiguitate interpretării traducerii.
  4. ↑ În toate filmele trilogiei, personajele lui Eastwood au porecle (în primul film , Joy , în al doilea, One-Armed ( Manco )).
  5. ↑ Filmul italian folosește zicala „când cineva vorbește, este puțin probabil să te împuște”.
  6. ↑ Mormântul lui Arch Stanton, pe care personajele îl caută în episodul final, are data morții 3 februarie 1862.
  7. ↑ Același instrument, flaut și tehnică au fost folosite ca portret al personajului lui Eastwood în imaginea anterioară a trilogiei.

Note

  1. ↑ Bunul, răul și urâtul (1966) . boxofficemojo.com .
  2. ↑ 1 2 3 Internet Movie Database  (engleză) - 1990.
  3. ↑ Lexiconul filmelor internaționale  (germană) - Zweitausendeins .
  4. ↑ 1 2 3 filmportal.de - 2005.
  5. ↑ 1 2 3 Hughes, 2009 , p. 12.
  6. ↑ 1 2 Cumbow, 2008 , p. 229.
  7. ↑ 1 2 3 4 5 Sergio Leone Factoids . fistful-of-leone.com. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  8. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Reconstructing The Good The Bad and Ugly / Suplimente DVD-ul lui Leone's West / Richard Schickel
  9. ↑ 12 Smith , 1993 , p. 3.
  10. ↑ 1 2 Mitchell, 1998 , p. 226.
  11. ↑ Smith, 1993 , p. 9.
  12. ↑ 1 2 3 Bondanella, 2001 , p. 254.
  13. ↑ 1 2 Jonathan Baylis. Recenzie DVD: The Colossus of Rhodos  (engleză)  (link nu este disponibil) . the-trades.com (18 iunie 2007). Consultat la 25 septembrie 2015. Arhivat din original la 3 octombrie 2007.
  14. ↑ Cox, 2009 , p. 22.
  15. ↑ Mitchell, 1998 , p. 225.
  16. ↑ Bondanella, 2001 , p. 255.
  17. ↑ Bondanella, 2001 , p. 257.
  18. ↑ Bondanella, 2001 , p. 258.
  19. ↑ 1 2 3 Balio, 1987 , p. 285.
  20. ↑ Frayling, 2012 , p. 202.
  21. ↑ 1 2 3 Frayling, 2012 , p. 203.
  22. ↑ 1 2 3 4 McGilligan, 2002 , p. 170.
  23. ↑ 12 Frayling , 2012 , p. 205.
  24. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Cenk Kiral. Cei Buni, Cei Rai si Luciano Vincenzoni. Zilele sale cu Sergio Leone și lumea cinematografiei (engleză) . fistful-of-leone.com (sept 1998). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  25. ↑ Frayling, 2012 , p. 215.
  26. ↑ 1 2 3 Frayling, 2012 , p. 241.
  27. ↑ 1 2 3 4 5 John J. Puccio. Il mito Sergio Leone / Interviste (italiană) . carmillaonline.com (1 iulie 2004). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  28. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Christopher Frayling. Mai mult decât un pumn de interviu . fistful-of-leone.com. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  29. ↑ Cox, 2009 , p. 37.
  30. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 Cenk Kiral. Un interviu exclusiv cu Mickey Knox . fistful-of-leone.com (9 apr. 1998). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  31. ↑ Kausalik, 2008 , p. 86.
  32. ↑ Fawell, 2005 , p. opt.
  33. ↑ 1 2 McMahon, 2010 , p. 150.
  34. ↑ 1 2 3 4 5 Roger Ebert. The Good, the Bad and the Ugly (2003) (engleză) . rogerebert.com (3 aug 2003). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  35. ↑ Paisova, 2009 , p. 71.
  36. ↑ 12 Hughes , 2009 , p. 5.
  37. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 Cenk Kiral. Față în față cu Sergio Donati . fistful-of-leone.com (23 ianuarie 1999). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  38. ↑ 1 2 3 Smith, 1993 , p. unsprezece.
  39. ↑ 1 2 3 4 Frayling, 2012 , p. 220.
  40. ↑ Hughes, 2009 , p. opt.
  41. ↑ 1 2 3 McVeigh, 2007 , p. 177.
  42. ↑ Wallach, 2006 , p. 240.
  43. ↑ 1 2 3 4 5 Hughes, 2006 , p. 110.
  44. ↑ 1 2 3 4 5 Bunul, cel rău și cel urât . tcm.com. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  45. ↑ Elaine Bander. Societatea Jane Austen din America de Nord/ The Good, the Bad and the Ugly : Citirea caracterului în sens și sensibilitate . Preluat: 25 septembrie 2015.  
  46. ↑ 12 Hughes , 2009 , p. cincisprezece.
  47. ↑ 1 2 3 Jorge Diaz-Amador. Profiluri camere ARRI 35 II  (engleză)  (link indisponibil) . tehnologia cinematografică. Consultat la 25 septembrie 2015. Arhivat din original la 19 aprilie 2012.
  48. ↑ 1 2 Schickel, 2011 , p. 183.
  49. ↑ Frayling, 2006 , p. 131.
  50. ↑ Rasmussen, 2004 , p. 523.
  51. ↑ 1 2 3 Austin Fisher. Sergio Leone și mitul occidental: citirea ritualului / disertația partea 3 (engleză) . Preluat: 25 septembrie 2015.  
  52. ↑ 12 Frayling , 2006 , p. 161.
  53. ↑ Frayling, 2006 , p. 138.
  54. ↑ Frayling, 2006 , p. 164.
  55. ↑ 1 2 Alex Cox. Obsesia unui regizor spaghetti western . Financial Times (2 mai 2009). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  56. ↑ Horner, 1982 , p. 53.
  57. ↑ Hughes, 2009 , p. 13.
  58. ↑ 12 Hughes , 2006 , p. 112.
  59. ↑ 12 Frayling , 2012 , p. 227.
  60. ↑ The Good, the Bad and the Ugly (1966) / locații de film  (engleză)  (link nu este disponibil) . silver-screen-spain.com. Data accesului: 25 septembrie 2015. Arhivat din original la 28 septembrie 2015.
  61. ↑ 1 2 3 4 Frayling, 2006 , p. 170.
  62. ↑ Frayling, 2012 , p. 209.
  63. ↑ 12 Frayling , 2012 , p. 210.
  64. ↑ Frayling, 2012 , p. 211.
  65. ↑ Bunul, cel rău și cel urât . fistful-of-leone.com. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  66. ↑ 1 2 3 Specificații tehnice pentru „Bine, rău și urât  ” . IMDb . Consultat la 12 iunie 2012. Arhivat din original pe 25 iunie 2012.
  67. ↑ 1 2 3 4 McGilligan, 2002 , p. 175.
  68. ↑ Frayling, 2006 , p. 159.
  69. ↑ Frayling, 2012 , p. 223.
  70. ↑ Frayling, 2012 , p. 238.
  71. ↑ 1 2 3 4 5 Leinberger, 2004 , p. 57.
  72. ↑ Bunul, răul și urâtul (1966 ) . New York Times . Preluat: 25 septembrie 2015.  
  73. ↑ 1 2 3 Frayling, 2012 , p. 231.
  74. ↑ 1 2 3 Joe Leydon. Clasicul „Spaghetti Western” al lui Sergio Leone este restaurat la lungimea originală (engleză) . movingpictureshow.com. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  75. ↑ Frayling, 2012 , p. 245.
  76. ↑ 1 2 Kausalik, 2008 , p. 87.
  77. ↑ Frayling, 2006 , p. 62.
  78. ↑ Frayling, 2012 , p. 240.
  79. ↑ Fawell, 2005 , p. 9.
  80. ↑ Eastwood, 1999 , p. 200.
  81. ↑ Baker, 2006 , p. 101.
  82. ↑ Smith, 1993 , p. treizeci.
  83. ↑ Horner, 1982 , p. 46.
  84. ↑ Killinger, 2005 , p. 204.
  85. ↑ Lucia Bozzola. Sergio Leone (engleză) . New York Times. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  86. ↑ 1 2 3 4 5 6 Michael Wilmington. În versiunea restaurată, „Bine, rău, urât” este pur și simplu frumos (engleză) . Chicago Tribune (08 august 2003). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  87. ↑ 1 2 3 Roger Ebert. The Good, the Bad and the Ugly (1968) (engleză) . rogerebert.com (2 ianuarie 1968). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  88. ↑ 12 Frayling , 2006 , p. 121.
  89. ↑ 1 2 3 Hansen-Miller, 2013 , p. 98.
  90. ↑ 1 2 3 Leinberger, 2004 , p. 43.
  91. ↑ McGilligan, 2002 , p. 176.
  92. ↑ 1 2 Schickel, 2011 , p. 182.
  93. ↑ 1 2 3 4 Variety Personal. Bunul, rău și urât (Italia ) . Varietate (31 dec. 1965). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  94. ↑ 1 2 Bunul, cel rău și cel urât . Ora (09 februarie 1968). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  95. ↑ Dario Argento. Cum a fost scris Occidentul . The Guardian (15 mai 2009). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  96. ↑ Moravia, 1967 .
  97. ↑ cinema, 1969 .
  98. ↑ Iutkevici, 1986 , p. 234.
  99. ↑ 1 2 3 4 Kartseva, 1972 .
  100. ↑ 1 2 3 Elvis Mitchell. Jazz Western al lui Sergio Leone . New York Times (25 mai 2003). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  101. ↑ Ebert, 2006 , p. 158.
  102. ↑ Hansen-Miller, 2013 , p. 99.
  103. ↑ Cele mai grozave 500 de filme din toate timpurile . imperiu . Preluat: 25 septembrie 2015.  
  104. ↑ 1 2 Evaluare occidentală  (engleză)  (link inaccesibil) . IMDb . Consultat la 25 septembrie 2015. Arhivat din original pe 4 decembrie 2004.
  105. ↑ 1 2 3 Trofimenkov, 1989 , p. 136.
  106. ↑ Frayling, 2006 , p. 92.
  107. ↑ 1 2 3 Frayling, 2006 , p. 89.
  108. ↑ McMahon, 2010 , p. 153.
  109. ↑ Fawell, 2005 , p. 7.
  110. ↑ Frayling, 2006 , p. 181.
  111. ↑ 1 2 3 Frayling, 2012 , p. 218.
  112. ↑ Frayling, 2006 , p. 173.
  113. ↑ 12 Ty Burr. „The Good, the Bad, and the Ugly” se îmbunătățește pe filmul regizorului (engleză) . Boston Globe (01.08.2003). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  114. ↑ Frayling, 2012 , p. 225.
  115. ↑ Frayling, 2012 , p. 224.
  116. ↑ Darren Franich. În laudă lui Eli Wallach, omul care a fost Tuco . Entertainment Weekly (25 iunie 2014). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  117. ↑ Horner, 1982 , p. 45.
  118. ↑ Lee Van Cleef, actor, moare la 64 de ani; A jucat răufăcători în multe westernuri . New York Times (17 decembrie 1989). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  119. ↑ Horner, 1982 , p. 51.
  120. ↑ Frayling, 2012 , p. 222.
  121. ↑ 12 Frayling , 2012 , p. 212.
  122. ↑ Cox, 2009 , p. 104.
  123. ↑ Cox, 2009 , p. 70.
  124. ↑ 12 Frayling , 2012 , p. 230.
  125. ↑ 12 Frayling , 2012 , p. 232.
  126. ↑ Kausalik, 2008 , p. unu.
  127. ↑ 1 2 Kausalik, 2008 , p. 51.
  128. ↑ Frayling, 2006 , p. 130.
  129. ↑ Frayling, 2006 , p. 157.
  130. ↑ 12 Frayling , 2006 , p. 48.
  131. ↑ 1 2 3 Bondanella, 2001 , p. 259.
  132. ↑ 12 Frayling , 2012 , p. 207.
  133. ↑ 1 2 Cumbow, 2008 , p. 56.
  134. ↑ 1 2 Cumbow, 2008 , p. 153.
  135. ↑ Magill, 1985 , p. 1253.
  136. ↑ 1 2 Cumbow, 2008 , p. 61.
  137. ↑ Hughes, 2006 , p. 120.
  138. ↑ Cumbow, 2008 , p. 62.
  139. ↑ Smith, 2000 , p. 98.
  140. ↑ Rasmussen, 2004 , p. 522.
  141. ↑ McMahon, 2010 , p. 152.
  142. ↑ Frayling, 2006 , p. 171.
  143. ↑ 1 2 Bondanella, 2001 , p. 261.
  144. ↑ 12 Spencer , 2008 , p. 137.
  145. ↑ Mitchell, 1998 , p. 231.
  146. ↑ Frayling, 2006 , p. 203.
  147. ↑ Frayling, 2012 , p. 229.
  148. ↑ Frayling, 2012 , p. 235.
  149. ↑ 1 2 3 Frayling, 2006 , p. 175.
  150. ↑ Frayling, 2006 , p. 129.
  151. ↑ Frayling, 2006 , p. 186.
  152. ↑ Frayling, 2006 , p. 183.
  153. ↑ McMahon, 2010 , p. 22.
  154. ↑ Frayling, 2006 , p. 187.
  155. ↑ Frayling, 2006 , p. 189.
  156. ↑ Hughes, 2006 , p. 107.
  157. ↑ Hughes, 2009 , p. paisprezece.
  158. ↑ 1 2 David Higginbotham. Gun Review: The Good, The Bad, and the Cimarron 'Man With No Name' Conversion 01/06/12  (engleză)  (link nu este disponibil) . guns.com. Data accesului: 25 septembrie 2015. Arhivat din original la 28 septembrie 2015.
  159. ↑ Arme de foc, 2014 , p. 95.
  160. ↑ John J. Puccio. Recenzia DVD-ului „Binele, răul și urâtul”  . moviemet.com (29 apr 2004). Preluat: 25 septembrie 2015.  (link indisponibil)
  161. ↑ Myrick, 1990 , p. 2.
  162. ↑ Smith, 1993 , p. cincisprezece.
  163. ↑ Frayling, 2006 , p. 88.
  164. ↑ Cox, 2009 , p. 130.
  165. ↑ 1 2 Lazzeretti, 2012 , p. 224.
  166. ↑ Frayling, 2006 , p. 91.
  167. ↑ Bondanella, 2001 , p. 253.
  168. ↑ 1 2 Geoffrey Macnab. Quentin Tarantino - Cei buni, cei răi și tocilarul filmului The Independent (13 mai 2011). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  169. ↑ Friedman, 1999 , p. 134.
  170. ↑ Vincent, 2004 , p. 31.
  171. ↑ Vincent, 2004 , p. 37.
  172. ↑ Satisfaceți-vă setea de westernuri mai serioase cu aceste clasice Blu-ray . Preluat: 25 septembrie 2015.  
  173. ↑ Scott Hill. Clone Wars Finale se bazează pe bine, rău și urât . Cablat (20 martie 2009). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  174. ↑ Andrea Gronvall. The Good, the Bad, the Weird (în engleză) (7 mai 2010). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  175. ↑ Booker, 2010 , p. 69.
  176. ↑ Cowlishaw, 2015 , p. 47.
  177. ↑ Western, 1972 , p. 115.
  178. ↑ Beumers, 2007 , p. 173.
  179. ↑ Trofimenkov, 1989 , p. 135.
  180. ↑ Condee, 2009 , p. 268.
  181. ↑ Razzakov, 2004 , p. 342.
  182. ↑ Frayling, 2012 , p. 246.
  183. ↑ Serviciul de engleză KNLS . wcbroadcasting.com. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  184. ↑ 1 2 Kausalik, 2008 , p. 43.
  185. ↑ 1 2 Kausalik, 2008 , p. 53.
  186. ↑ Leinberger, 2004 , p. 26.
  187. ↑ Philip Tagg cu ajutorul lui Bob Clarida. Crima tritonală și „muzică ca „muzică ”” . Preluat: 25 septembrie 2015.  
  188. ↑ Mark Edwards. Bunul, curajosul și genialul Mark Edwards celebrează opera lui Ennio Morricone . The Sunday Times (1 apr. 2007). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  189. ↑ 1 2 Kausalik, 2008 , p. 5.
  190. ↑ 1 2 Steven McDonald. Recenzie (engleză) . Allmusic . Preluat: 25 septembrie 2015.  
  191. ↑ Leinberger, 2004 , p. 64.
  192. ↑ Leinberger, 2004 , p. 25.
  193. ↑ Leinberger, 2004 , p. 110.
  194. ↑ Kausalik, 2008 , p. 84.
  195. ↑ Brown, 1994 , p. 229.
  196. ↑ Leinberger, 2004 , p. 27.
  197. ↑ 1 2 Kausalik, 2008 , p. 44.
  198. ↑ 1 2 3 Messrob Torikian. The_Good_the_Bad_and_the_Ugly, recenzie pe CD . soundtrack.net. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  199. ↑ Kausalik, 2008 , p. 49.
  200. ↑ 1 2 Kausalik, 2008 , p. 75.
  201. ↑ Leinberger, 2004 , p. 79.
  202. ↑ Fawell, 2005 , p. 83.
  203. ↑ Leinberger, 2004 , p. 2.
  204. ↑ Leinberger, 2004 , p. paisprezece.
  205. ↑ Frayling, 2006 , p. 168.
  206. ↑ Kausalik, 2008 , p. 81.
  207. ↑ Metallica - Extazul aurului . last.fm. _ Preluat: 25 septembrie 2015.  
  208. ↑ Kausalik, 2008 .
  209. ↑ Isaac Schankler. Bunul, răul și experimentalul . newmusicbox.org. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  210. ↑ Isaac Schankler. Omagiile nesfârșite ale lui Quentin Tarantino pentru cei buni, răi și urâți . filmschoolrejects.com. Preluat: 29 septembrie 2015.  
  211. ↑ Spencer, 2008 , p. 132.
  212. ↑ Smith, 1995 , p. 298.
  213. ↑ Leinberger, 2004 , p. 40.
  214. ↑ 1 2 3 4 Erickson, 2004 , p. 122.
  215. ↑ John Kirk. Restabilirea celui bun, rău și urât . urbancinefile.com.au. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  216. ↑ M. Enois Duarte. Trilogia Omul fără nume . bluray.highdefdigest.com (15 septembrie 2010). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  217. ↑ Kausalik, 2008 , p. 17.
  218. ↑ Eric Henderson. Bunul, răul și urâtul . slantmagazine.com (18 mai 2004). Preluat: 25 septembrie 2015.  
  219. ↑ Richie Unterberger . The Good, the Bad, and the Ugly Compus: Ennio Morricone  (engleză) . Allmusic . Preluat: 25 septembrie 2015.
  220. ↑ Topurile Billboard 1968 . Panou publicitar . Preluat: 25 septembrie 2015.  
  221. ↑ Ennio Morricone - The Good, The Bad And The Ugly - Coloana sonoră originală a filmului . discogs.com. Preluat: 25 septembrie 2015.  
  222. ↑ Ennio Morricone - The Good, The Bad And The Ugly - Coloana sonoră originală a filmului . discogs.com. Preluat: 25 septembrie 2015.  

Literatură

Străină

vorbitor de limba rusă

Link -uri

  Accesați articolul Wikidata  Site-uri tematice
Dicționare și enciclopedii
 Filme de Sergio Leone