Războiul sovietico-finlandez (1939-1940)

Războiul sovietico-finlandez Războiul
de iarnă
Conflict principal: Al Doilea Război Mondial

Personalul de comandă (în prim plan) și soldații obișnuiți ai Armatei Roșii cu steagul capturat al Finlandei
data 30 noiembrie 1939 - 13 martie 1940
Loc Finlanda de Est , Karelia , Regiunea Murmansk
Rezultat Tratatul de pace de la Moscova
Schimbări vezi secțiunea „ Încheierea războiului și încheierea păcii
Adversarii

Sprijinit de :

si etc.

Comandanti

Kliment Voroshilov Semyon Timoshenko Grigory Stern Kirill Meretskov Vladimir Grendal Aksel Antilla




Forțe laterale

conform datelor finlandeze
la 30 noiembrie 1939:
250 mii de soldați
30 tancuri
130 avioane [3] [4]

conform surselor sovietice
la 30 noiembrie 1939, trupe regulate:
265 mii oameni
194 buncăre din beton armat și 805 lemn-piatră -puncte de tragere la pământ
534 tunuri (excluzând bateriile de coastă)
64 tancuri
270 avioane
29 nave

30 noiembrie 1939 :
425.640 soldați 2.876
tunuri și mortare
2.289 tancuri
2.446 avioane [5]

începutul lunii martie 1940:
760.578 soldați [6]

Pierderi

25.904 morți și dispăruți [7] [8]
43.557 răniți [9] [10]
Până la 1.100 au fost capturați [11]

126.875 au murit și au murit în etapele de evacuare sanitară, inclusiv:
16.292 au murit din cauza rănilor și bolilor din spitale,
39.369 au fost dispărute
264.908 pierderi sanitare [6]

 Fișiere media la Wikimedia Commons

Războiul sovietico-finlandez (sovietic-finlandez) din 1939-1940 ( finlandeză talvisota  - Războiul de iarnă [12] , suedeză vinterkriget ) - războiul dintre URSS și Finlanda în perioada 30 noiembrie 1939 - 13 martie 1940 .

La 26 noiembrie 1939, guvernul URSS a trimis o notă de protest guvernului Finlandei cu privire la bombardamentul de artilerie , care, conform părții sovietice, a fost efectuat de pe teritoriul finlandez. Responsabilitatea pentru declanșarea ostilităților de către partea sovietică a fost în întregime atribuită Finlandei. Declanșarea ostilităților a dus la faptul că la 14 decembrie 1939, URSS, în calitate de agresor , a fost expulzată din Liga Națiunilor [13] .

Războiul s-a încheiat cu semnarea Tratatului de pace de la Moscova . 11% din teritoriul Finlandei a trecut în URSS (cu al doilea oraș ca mărime, Vyborg ). 430.000 de rezidenți finlandezi au fost evacuați de autoritățile finlandeze din zonele de front din interior.

Fundal

La 2 (15) noiembrie 1917, Consiliul Comisarilor Poporului a adoptat unul dintre primele documente ale puterii sovietice - Declarația Drepturilor Popoarelor Rusiei. Acest document a fost semnat de comisarul poporului pentru naționalități, Iosif Stalin (Dzhugashvili) și de președintele Consiliului Comisarilor Poporului Lenin (Ulianov). Declarația a stabilit egalitatea și suveranitatea popoarelor Rusiei, dreptul popoarelor Rusiei la autodeterminare liberă până la secesiune și formarea unui stat independent.

La 6 decembrie 1917, Senatul finlandez a declarat Finlanda stat independent .

La 18 decembrie  (31),  1917, Consiliul Comisarilor Poporului din RSFSR s-a adresat Comitetului Executiv Central All- Rusian (VTsIK) cu o propunere de recunoaștere a independenței Republicii Finlanda. La 22 decembrie 1917 ( 4 ianuarie 1918 ), Comitetul Executiv Central All-Rusian a decis să recunoască independența Finlandei [14] .

În ianuarie 1918, a început Războiul Civil finlandez , în care „ Roșii ”, cu sprijinul Rusiei Sovietice, s-au opus „ Albilor ”, sprijiniți de trupele Germaniei și Suediei . Războiul s-a încheiat în mai cu victoria „albilor”. „Albii” finlandezi au susținut mișcarea separatistă din Karelia de Est , intrând în ea deja în martie. Mannerheim , în „ jurământul de sabie ” din 23 februarie 1918, a cerut public cucerirea Kareliei de Est, care nu făcuse până acum parte din Principatul Finlandei. Primul război sovietico-finlandez care a început în timpul războiului civil deja în Rusia și intervenția militară a durat până la sfârșitul anului 1920, când a fost încheiat tratatul de pace de la Tartu (Iurievski) . Întregul volost Pechenga ( Petsamo ), o parte din peninsulele Rybachy și Sredny și o serie de insule din Marea Barents au mers în Finlanda . Prin anularea Tratatului de la Friedrichsgam , Tratatul de la Tartu a asigurat suveranitatea Finlandei asupra teritoriilor cedate Principatului Finlandei de la Imperiul Rus, inclusiv viceregența Vyborg . Unii politicieni finlandezi, precum Juho Paasikivi , au considerat tratatul ca „pacea prea bună”, considerând că marile puteri fac compromisuri doar atunci când este absolut necesar. Mannerheim, foști activiști și lideri separatiști din Karelia, dimpotrivă, au considerat această lume o rușine și o trădare a compatrioților lor [15] , iar reprezentantul Rebol Bobi Siven s -a împușcat în semn de protest [16] .

În anii 1910 și 1920, ideea Finlandei Mari s-a răspândit în societatea finlandeză , care a fost susținută de toate partidele și mișcările politice, chiar și de stânga: doi politicieni social-democrați ai țării, Oskar Tokkola și Voinma Vaino, au publicat primul serios studiu pe această temă – „Finlanda Mare în granițele naturale. Deși relațiile oficiale interstatale dintre Finlanda și URSS după războaiele sovieto-finlandeze din 1918-1922 nu au fost prietenoase sau neutre, ele au fost, de asemenea, deschis ostile [17] .

În 1932, Tratatul de pace de la Tartu a fost completat de un pact de neagresiune și prelungit până în 1945.

La 27 februarie 1935, într-o conversație cu trimisul finlandez în URSS, Yuryo-Koskinen , șeful Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe, M. Litvinov , nota: „În nicio altă țară presa nu conduce o campanie atât de sistematică ostilă față de noi ca în Finlanda. În nicio țară vecină nu există o propagandă atât de deschisă pentru atacarea URSS și acapararea teritoriului acesteia ca în Finlanda” [17] .

Cauzele războiului

Deja în timpul războiului s-au dezvoltat două concepte care încă se discută: unul, că URSS a urmărit scopurile declarate (asigurarea securității Leningradului), al doilea - că sovietizarea Finlandei a fost adevăratul scop al URSS.

Astăzi, există o împărțire diferită a conceptelor - conform principiului definirii unui conflict militar fie ca război separat, fie (după o serie de istorici [18] ) ca parte a celui de -al Doilea Război Mondial ; aceste din urmă concepte, la rândul lor, pot reprezenta URSS fie ca o țară iubitoare de pace, fie ca un agresor și aliat al Germaniei. În același timp , o posibilă variantă a sovietizării Finlandei este considerată fie ca scop final, fie doar ca acoperire pentru pregătirea unei invazii fulgerătoare a URSS și eliberarea Europei de sub ocupația germană, urmată de sovietizarea toată Europa și partea de țări africane ocupată de Germania.

În istoriografia sovietică și rusă, acest război este privit în principal ca un conflict local bilateral separat, care nu face parte din cel de-al Doilea Război Mondial, la fel ca războiul nedeclarat pe Khalkhin Gol .

În propaganda sovietică, apoi în istoriografie, responsabilitatea declanșării războiului a fost pusă pe Finlanda și țările occidentale: „ Imperiiștii au reușit să obțină un oarecare succes temporar în Finlanda. La sfârșitul anului 1939 au reușit să-i provoace pe reacționarii finlandezi să intre în război împotriva URSS ” [19] [20] . În același timp, propaganda sovietică de atunci , precum și istoriografia sovietică , nu au numit conflictul „război sovietico-finlandez” și, în general, „ război ”, în schimb, au fost folosite expresii eufemice: „ campania finlandeză a Armatei Roșii ” , „ campanie de eliberare în Finlanda ” (prin analogie cu campania sovietică din teritoriile din Vestul Belarusului și Ucrainei, ocupate de Polonia în 1921 , numită și „campanie”), „ luptă împotriva finlandezilor albi 1939-1940 ”, „ respingere a Agresiunea finlandeză ” etc. [21] Ultima dintre aceste expresii este „ agresiunea finlandeză ” a fost termenul oficial folosit de partea sovietică pe arena internațională [21] [22] [23] . Presa și radioul sovietic din străinătate și din interiorul țării au afirmat prin toate canalele că „ Uniunea Sovietică nu este în război cu Finlanda ” [21] . În epoca post-Stalin , partea sovietică a suferit o anumită reevaluare atât a evenimentelor în sine, cât și a terminologiei de descriere a acestora [12] .

M. I. Semiryaga notează că, în ajunul războiului, ambele țări aveau pretenții una împotriva celeilalte. Finlandezilor le era frică de regimul stalinist și erau foarte conștienți de represiunile împotriva finlandezilor și karelianilor sovietici de la sfârșitul anilor 1930, închiderea școlilor finlandeze și așa mai departe. În URSS, la rândul lor, știau despre activitățile organizațiilor ultra-naționaliste finlandeze care urmăreau „întoarcerea” Kareliei sovietice (vezi Marea Finlandă ). Moscova era, de asemenea, îngrijorată de apropierea unilaterală a Finlandei de țările occidentale și, mai ales, de Germania, pe care Finlanda, la rândul ei, a apelat pentru că vedea URSS ca principală amenințare pentru sine. Președintele finlandez P. E. Svinhufvud a declarat la Berlin în 1937 că „dușmanul Rusiei trebuie să fie întotdeauna un prieten al Finlandei”. Într-o conversație cu trimisul german, el a spus: „Amenințarea rusă la adresa noastră va exista întotdeauna. Prin urmare, este bine pentru Finlanda că Germania va fi puternică.” În URSS, pregătirile pentru un conflict militar cu Finlanda au început în 1936. La 17 septembrie 1939, URSS și-a exprimat sprijinul pentru neutralitatea finlandeză, dar literalmente în aceleași zile (11-14 septembrie) a început mobilizarea parțială în Districtul Militar Leningrad, ceea ce indica clar pregătirea unei decizii militare [24] (mobilizarea parțială ). în districtul militar Leningrad a fost mai probabil asociat cu pregătirea invaziei Poloniei și era de natură preventivă împotriva vecinilor europeni în cazul unor posibile complicații; decizia finală privind utilizarea forței a fost luată la mijlocul lunii noiembrie 1939, când a devenit clar. că negocierile cu partea finlandeză ajunseseră într-un impas; Meretskov K. A. la începutul lunii noiembrie a raportat lui Stalin planul operațiunii și pe 15 noiembrie a primit ordin de a începe pregătirile pentru operațiune; 28 noiembrie a fost ultima întâlnire cu Stalin în prezență lui Meretskov şi Kuusinen).

Potrivit lui A. V. Shubin , înainte de semnarea pactului sovieto-german, URSS a căutat fără îndoială doar să asigure securitatea Leningradului. Asigurările lui Helsinki cu privire la neutralitatea sa nu l-au mulțumit pe Stalin, deoarece, în primul rând, el considera că guvernul finlandez este ostil și gata să se alăture oricărei agresiuni externe împotriva URSS, iar în al doilea rând, neutralitatea țărilor mici în sine nu garanta că acestea nu ar putea. să fie folosit ca trambulină pentru un atac (ca urmare a ocupației). După semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, cerințele URSS au devenit mai dure și aici se pune deja întrebarea la ce stătea de fapt Stalin în această etapă. Teoretic, prezentându-și revendicările în toamna anului 1939, Stalin ar putea plănui să realizeze în anul următor în Finlanda - a) sovietizarea și includerea în URSS (cum s-a întâmplat cu țările baltice în 1940 ), sau: b) o socializare radicală. reorganizare cu păstrarea semnelor formale de independență și pluralism politic (cum s-a făcut după război în așa-numitele „țări ale democrației populare” din Europa de Est), sau: c) Stalin nu putea să planifice deocamdată decât să-și întărească poziții pe flancul nordic al unui posibil teatru de operațiuni, neriscând încă amestecul în afacerile interne ale Finlandei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei [25] . M. Semiryaga consideră că pentru a determina natura războiului împotriva Finlandei, „nu este necesară analizarea negocierilor din toamna anului 1939. Pentru a face acest lucru, trebuie doar să cunoașteți conceptul general al mișcării comuniste mondiale a Comintern și conceptul stalinist - pretențiile marii puteri asupra acelor regiuni care făceau odinioară parte a Imperiului Rus... Și obiectivele erau - să anexează întreaga Finlandă în ansamblu. Și nu are rost să vorbim despre 35 de kilometri până la Leningrad, 25 de kilometri până la Leningrad...” [26] . Istoricul finlandez O. Manninen consideră că Stalin a căutat să trateze cu Finlanda conform aceluiași scenariu care a fost realizat în cele din urmă cu țările baltice. „Dorința lui Stalin de a „rezolva problemele într-un mod pașnic” a fost dorința de a crea în mod pașnic un regim socialist în Finlanda. Și la sfârșitul lunii noiembrie, demarând războiul, a vrut să realizeze același lucru cu ajutorul ocupației. „Lucrătorii înșiși” au trebuit să decidă dacă să se alăture URSS sau să își înființeze propriul stat socialist”. Cu toate acestea, notează Manninen, întrucât aceste planuri ale lui Stalin nu au fost fixate în mod formal, această viziune va rămâne întotdeauna în statutul de presupunere, nu de un fapt demonstrabil [27] . Există și o versiune conform căreia, propunând pretenții cu privire la terenuri de graniță și o bază militară, Stalin, la fel ca Hitler în Cehoslovacia, a căutat mai întâi să-și dezarmeze vecinul, luându-i teritoriul fortificat, apoi să-l captureze [5] [28] .

Un argument important în favoarea teoriei sovietizării Finlandei ca scop al războiului este faptul că în a doua zi a războiului a fost creat pe teritoriul URSS un guvern marionetă Terioki , condus de comunistul finlandez Otto Kuusinen. . Pe 2 decembrie, guvernul sovietic a semnat un acord de asistență reciprocă cu guvernul Kuusinen și, potrivit lui Ryti, a refuzat orice contact cu guvernul legal al Finlandei, condus de Risto Ryti [29] .

Cu un grad ridicat de certitudine, se poate presupune că, dacă lucrurile de pe front ar merge conform planului operațional, atunci acest „guvern” ar ajunge la Helsinki cu un obiectiv politic specific - declanșarea unui război civil în țară. La urma urmei, apelul Comitetului Central al Partidului Comunist din Finlanda a cerut direct […] să răstoarne „guvernul călăilor”. În apelul lui Kuusinen către soldații „Armatei Populare Finlandeze” s-a afirmat direct că li s-a încredințat onoarea de a arbora steagul „Republicii Democratice Finlanda” pe clădirea Palatului Președintelui din Helsinki.
[…]

Cu toate acestea, în realitate, acest „guvern” a fost folosit doar ca mijloc, deși nu foarte eficient, de presiune politică asupra guvernului legitim al Finlandei. A îndeplinit acest rol modest, care, în special, este confirmat de declarația lui Molotov adresată trimisului suedez la Moscova, Assarsson, la 4 martie 1940, că dacă guvernul finlandez continuă să se opună transferului lui Vyborg și Sortavala către Uniunea Sovietică , atunci condițiile de pace sovietice ulterioare vor fi și mai dure și URSS va merge apoi la un acord final cu „guvernul” Kuusinen

- M. I. Semiryaga. Secretele diplomației staliniste. 1941-1945 [30] .

Au fost luate o serie de alte măsuri, în special, printre documentele sovietice în ajunul războiului există instrucțiuni detaliate privind organizarea „Frontului Popular” în teritoriile ocupate. M. Meltyukhov, pe această bază, vede în acțiunile sovietice dorința de sovietizare a Finlandei printr-o etapă intermediară a „guvernului popular” de stânga [31] . S. Belyaev consideră că decizia de sovietizare a Finlandei nu este o dovadă a planului inițial de capturare a Finlandei, ci a fost luată abia în ajunul războiului din cauza eșecului încercărilor de a conveni asupra schimbării graniței [27] .

Potrivit lui A. Shubin, poziția lui Stalin în toamna anului 1939 era situațională, iar acesta a manevrat între programul minim - asigurarea securității Leningradului și programul maxim - stabilirea controlului asupra Finlandei. În acel moment, Stalin nu aspira direct la sovietizarea Finlandei, precum și a țărilor baltice, pentru că nu știa cum se va încheia războiul din Occident (într-adevăr, în țările baltice, pași decisivi spre sovietizare au fost făcuți doar în iunie 1940, adică imediat după cum s-a marcat înfrângerea Franței). Rezistența Finlandei la cerințele sovietice l-a forțat să opteze pentru o opțiune hard power într-un moment dezavantajos pentru el (iarna). În cele din urmă, el și-a asigurat cel puțin implementarea programului minim [5] .

Potrivit lui Yu. A. Zhdanov , la mijlocul anilor 1930, într-o conversație privată, Stalin a anunțat un plan („viitor îndepărtat”) de a transfera capitala la Leningrad, notând totodată proximitatea acesteia de graniță [32] .

Negocieri în 1938-1939

Negocierile lui Yartsev în 1938-1939

Negocierile au fost începute la inițiativa URSS; Inițial, acestea s-au desfășurat într-un mod secret, care se potrivea ambelor părți: Uniunea Sovietică a preferat să mențină oficial „libertatea mâinilor” în fața unei perspective neclare în relațiile cu țările occidentale, iar pentru oficialii finlandezi, anunțul faptului. a negocierilor a fost incomod din punct de vedere al politicii interne, deoarece populația Finlandei avea în general o atitudine negativă față de URSS.

La 14 aprilie 1938 (la o lună după Anschluss-ul Austriei) secretarul secund B. A. Yartsev a sosit la Helsinki , la Ambasada URSS în Finlanda [33] . S -a întâlnit imediat cu ministrul de externe Rudolf Holsti și a subliniat poziția URSS: guvernul URSS este sigur că Germania plănuiește un atac asupra URSS, iar aceste planuri includ o lovitură laterală prin Finlanda. Prin urmare, atitudinea Finlandei față de debarcarea trupelor germane este atât de importantă pentru URSS. Armata Roșie nu va aștepta la graniță dacă Finlanda permite o aterizare. Pe de altă parte, dacă Finlanda va rezista germanilor, URSS îi va oferi asistență militară și economică, deoarece Finlanda nu este capabilă să respingă singură debarcarea germană [34] . În următoarele cinci luni, B. Yartsev a purtat numeroase conversații, inclusiv cu prim-ministrul Cajander și ministrul de finanțe Väinö Tanner . Garanțiile părții finlandeze că Finlanda nu va permite încălcarea integrității sale teritoriale și invadarea Rusiei Sovietice prin teritoriul său nu au fost suficiente pentru URSS [35] . URSS a cerut un acord secret, constând în participarea sa obligatorie la apărarea coastei finlandeze în timpul atacului german, construirea de fortificații pe Insulele Aland și desfășurarea bazelor militare sovietice pentru flotă și aviație pe insula Gogland ( Fin. Suursaari ). Cereri teritoriale nu au fost înaintate. Finlanda a respins propunerile lui Yartsev la sfârșitul lui august 1938.

În martie 1939, URSS a anunțat oficial că dorește să închirieze insulele Gogland , Lavansaari (acum Puternic ), Tyutyarsaari și Seskar pentru 30 de ani . Ulterior, drept compensație, Finlandei i s-au oferit teritorii în Karelia de Est [36] . Șeful Consiliului de Apărare al Finlandei, Mannerheim , era gata să renunțe la insule, deoarece era încă practic imposibil fie să le apere, fie să le folosească pentru a proteja istmul Karelian [37] . Cu toate acestea, negocierile au fost inutile și s-au încheiat la 6 aprilie 1939.

La 23 august 1939, URSS și Germania au semnat un pact de neagresiune . Conform protocolului adițional secret la tratat , Finlanda a fost atribuită sferei de interese a URSS. Prin aceste acorduri, părțile contractante și-au oferit reciproc garanții de neamestecare în sferele de interese ale părților la acord. O săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a început al Doilea Război Mondial cu un atac asupra Poloniei . Pe 17 septembrie, trupele URSS au intrat pe teritoriul Poloniei aproximativ până la linia Curzon .

Între 28 septembrie și 10 octombrie, URSS a încheiat tratate de asistență reciprocă cu Estonia, Letonia și Lituania , conform cărora aceste țări au oferit URSS teritoriul lor pentru desfășurarea bazelor militare sovietice.

Pe 5 octombrie, URSS a invitat Finlanda să ia în considerare posibilitatea încheierii unui pact similar de asistență reciprocă cu URSS. Guvernul Finlandei a afirmat că încheierea unui astfel de pact ar fi contrară poziției sale de neutralitate absolută. În plus, pactul de neagresiune dintre URSS și Germania eliminase deja motivul principal al cererilor Uniunii Sovietice asupra Finlandei - pericolul unui atac german prin teritoriul finlandez.

Negocieri la Moscova (octombrie-noiembrie 1939). Problemă teritorială

La 5 octombrie 1939, reprezentanții finlandezi au fost invitați la Moscova pentru discuții „pe probleme politice specifice”. Negocierile s-au desfășurat în trei etape: 12-14 octombrie, 3-4 noiembrie și 9 noiembrie.

Pentru prima , Finlanda a fost reprezentată de trimis , consilierul de stat J.K. În a doua și a treia etapă, împreună cu Paasikivi, ministrul Finanțelor V. Tanner a fost autorizat să conducă negocieri . La a treia etapă a negocierilor a participat și consilierul de stat R. Hakkarainen [39] .

La aceste negocieri, pentru prima dată, s-a discutat despre apropierea graniței de Leningrad . Iosif Stalin a remarcat: „ Nu putem face nimic cu geografia, la fel ca tine... Deoarece Leningradul nu poate fi mutat, va trebui să îndepărtăm granița de ea ” [40] .

Versiunea acordului prezentată de partea sovietică a arătat după cum urmează:

  1. Finlanda mută granița la 90 km de Leningrad.
  2. Finlanda este de acord să închirieze peninsula Hanko URSS pentru o perioadă de 30 de ani pentru construirea unei baze navale și desfășurarea acolo a unui contingent militar de 4.000 de oameni pentru apărarea sa.
  3. Marina sovietică este prevăzută cu porturi pe peninsula Hanko în Hanko însuși și în Lappohya
  4. Finlanda transferă în URSS insulele Gogland , Laavansaari (acum Puternic), Tytyarsaari și Seiskari .
  5. Pactul de neagresiune sovietico-finlandez existent este completat de un articol privind obligațiile reciproce de a nu se alătura unor grupuri și coaliții de state ostile unei părți sau celeilalte.
  6. Ambele state își dezarmează fortificațiile de pe istmul Karelian.
  7. URSS transferă Finlandei teritoriul din Karelia cu o suprafață totală de două ori mai mare decât cea primită din partea finlandeză (5529 km²).
  8. URSS se angajează să nu opună înarmare a insulelor Åland de către forțele proprii ale Finlandei.

URSS a propus un schimb de teritorii, în care Finlanda ar primi teritorii mai extinse, dar mai puțin valoroase din punct de vedere strategic, în Karelia de Est  - în Reboly și Porajärvi .

URSS și-a făcut publice cererile înainte de a treia întâlnire de la Moscova. După ce a încheiat un pact de neagresiune cu URSS, Germania i-a sfătuit pe finlandezi să fie de acord cu acestea. Hermann Göring i-a spus clar ministrului de externe finlandez Erkko că cererile pentru baze militare ar trebui acceptate și nu trebuie să se spere în ajutorul Germaniei [41] .

Consiliul de Stat nu a respectat toate cerințele URSS, deoarece opinia publică și parlamentul i-au fost împotriva. În schimb, a fost propus un compromis - Uniunii Sovietice i s-au oferit insulele Suursaari (Gogland), Lavensari (Puternic), Bolshoi Tyuters și Maly Tyuters , Penisaari (Mic), Seskar și Koivisto (Mesteacăn) - un lanț de insule care se întinde de-a lungul principalul canal navigabil din Golful Finlandei [42] și teritoriile cele mai apropiate de Leningrad în Terioki și Kuokkala (acum Zelenogorsk și Repino ), s-au adâncit în teritoriul sovietic. Negocierile de la Moscova s-au încheiat la 9 noiembrie 1939 [43] [44] .

Anterior, o propunere similară a fost făcută țărilor baltice și au fost de acord să ofere URSS baze militare pe teritoriul lor. Finlanda, în schimb, a ales altceva: să apere inviolabilitatea teritoriului său. Pe 10 octombrie, militarii din rezervă au fost chemați pentru exerciții neprogramate, ceea ce a însemnat mobilizare totală [45] [46] [47] .

Suedia și-a clarificat poziția de neutralitate și nu au existat asigurări serioase de asistență din partea altor state [48] .

Guvernul finlandez a refuzat să accepte condițiile sovietice (în opinia sa, aceste condiții au depășit cu mult problema asigurării securității Leningradului), încercând în același timp să obțină încheierea acordului comercial sovietico-finlandez și acordul URSS să înarmeze Insulele Åland , al căror statut demilitarizat a fost reglementat de Convenția Åland din anul 1921 . În plus, finlandezii nu au vrut să ofere URSS singura lor apărare împotriva unui posibil atac sovietic - o fâșie de fortificații pe istmul Karelian, cunoscută sub numele de „ Linia Mannerheim[49] .

Finlandezii au insistat pe cont propriu, deși în perioada 23-24 octombrie, Stalin și-a înmuiat oarecum poziția cu privire la teritoriul istmului Karelian și dimensiunea presupusei garnizoane din Peninsula Hanko. Cu toate acestea, aceste propuneri au fost respinse și de partea finlandeză. „Încerci să provoci un conflict?” / V. Molotov /. Mannerheim, cu sprijinul lui Paasikivi, a continuat să facă presiuni în fața parlamentului său asupra necesității de a găsi un compromis, spunând că armata va rezista în defensivă cel mult două săptămâni, dar fără rezultat.

Istoricul V. N. Baryshnikov citează dovezi că ministrul finlandez de externe Y. Erkko a contribuit personal la formarea opiniei publice Helsingin Sanomatprin presă și, în special, prin principalul ziar finlandez [50] .

Pe 31 octombrie, vorbind la sesiunea a VI-a a Sovietului Suprem al URSS, Molotov a susținut că „Finlanda și, mai ales, istmul Karelian, au fost deja transformate până în 1939 într-o bază militară pregătită pentru a treia puteri să atace Uniunea Sovietică, să atace Leningradul” [51 ] . Publicul finlandez, după ce a aflat mai întâi despre cerințele părții sovietice, s-a opus categoric oricărei concesii .

Discuțiile au reluat la Moscova pe 3 noiembrie, au ajuns imediat într-un impas. La ei, Molotov a spus delegației finlandeze: „ Noi, civilii, nu am făcut niciun progres. Acum cuvîntul va fi dat ostaşilor » [52] .

Cu toate acestea, Stalin a făcut concesii a doua zi, oferind în loc să închirieze Peninsula Hanko să o cumpere sau chiar să închirieze unele insule de coastă din Finlanda. Tanner, care era pe atunci ministru al Finanțelor și făcea parte din delegația finlandeză, credea și el că aceste propuneri deschideau calea către un acord. Însă guvernul finlandez a rămas în picioare [52] .

La 3 noiembrie 1939, ziarul sovietic Pravda scria: „ Vom da deoparte orice joc de pariori politici și vom merge pe drumul nostru, indiferent de ce, vom asigura securitatea URSS, indiferent de orice, rupând toate obstacolele și diversele. pe drumul spre ţintă » [53] .

La ultima întâlnire, Stalin, cel puțin în exterior, a manifestat o dorință sinceră de a ajunge la un compromis în problema bazelor militare [52] . Cu toate acestea, finlandezii au refuzat să discute despre asta, iar la 13 noiembrie delegația lor a plecat spre Helsinki .

A existat o pauză temporară, pe care guvernul finlandez a considerat-o confirmarea corectitudinii poziției sale.

Pe 26 noiembrie, Pravda a publicat un articol intitulat „Bufonul Gorokhovy ca prim-ministru”, care a devenit semnalul pentru începerea unei campanii de propagandă anti-finlandeză. În aceeași zi, artileria a bombardat teritoriul URSS lângă satul Mainil . Conducerea URSS a pus acest incident pe seama Finlandei [54] . În organismele de informare sovietice, termenii „ Garda albă ”, „Pol alb”, „ emigrat alb ” au fost folosiți pe scară largă pentru a numi elemente ostile cu unul nou - „ Flandezul alb ”.

Pe 28 noiembrie a fost anunțată denunțarea Tratatului de neagresiune cu Finlanda [55] , iar pe 30 noiembrie trupele sovietice au primit ordin să treacă la ofensivă.

Pregătirea de război

De la mijlocul anului 1939 au început pregătirile militare în URSS. În iunie-iulie, planul operațional pentru un atac asupra Finlandei a fost discutat la Consiliul Militar Principal al URSS . Printre alte neajunsuri, a fost scoasă la iveală lipsa aproape completă de pregătire a teatrului de operațiuni de nord-vest pentru război (nepregătirea gărilor de a primi și procesa mărfuri militare, lipsa rutelor de transport către locurile planificate de concentrare a trupelor, lipsa provizii adecvate etc.); au fost emise de urgență sarcini pentru a corecta deficiențele, dar până la începutul războiului nu se făcuseră puțin. [56]

În perioada 7-12 august, Finlanda a organizat exerciții militare de amploare pe istmul Karelian, care practicau respingerea unui atac din partea URSS. Au fost invitați toți atașații militari, cu excepția sovieticilor [57] .

De la mijlocul lunii septembrie începe concentrarea unităților Districtului Militar Leningrad de -a lungul graniței [58] . La 29 octombrie, comandamentul LenVO ia prezentat Comisarului Poporului al Apărării Voroșilov un „plan de acțiune pentru distrugerea forțelor terestre și navale ale armatei finlandeze”.

După întreruperea discuțiilor din noiembrie, părțile și-au intensificat pregătirile militare. Trupele sovietice au continuat să se concentreze pe istmul Karelian, aviația a ajuns pe aerodromurile de frontieră. La 15 noiembrie, la ordinul lui Voroshilov , Armata a 7-a transferată în districtul militar Leningrad a preluat poziții la nord de Leningrad. La nord, în regiunea Kandalaksha-Kemi, se forma Armata a 9-a. Trupele sale au înaintat în partea de vest a Kareliei.

Articole despre Finlanda au început să apară din ce în ce mai des în presă doar într-un mod negativ. Au fost luate măsuri dure pentru a restabili ordinea și disciplina în armată. Pe 23 noiembrie, o directivă a șefului departamentului politic al LenVO, comisarul de divizie Gorokhov, a fost emisă trupelor. În ea, în special, s-a subliniat că predarea în viață inamicului este o trădare, o încălcare a jurământului militar și trădare. .

Finlanda a crescut și numărul diviziilor de pe istmul Karelian - de la două sau trei la șapte, a început evacuarea populației nu numai din zonele de graniță, ci și din Helsinki și alte orașe mari. Peste 150.000 de persoane au fost evacuate numai în octombrie. Modernizarea „Liniei Mannerheim” a continuat.

Planurile strategice ale partidelor

Planul URSS

Planul de război cu Finlanda prevedea desfășurarea ostilităților în trei direcții. Prima dintre acestea a fost direcția loviturii asupra istmului Karelian , unde trebuia să efectueze o străpungere directă a liniei de apărare finlandeze (care în timpul războiului a fost numită " Linia Mannerheim ") în direcția Vyborg și nord. de lacul Ladoga .

A doua direcție era Karelia centrală, adiacentă acelei părți a Finlandei, unde întinderea sa latitudinală era cea mai mică. Aici, în regiunea Suomussalmi  - Raate , trebuia să taie teritoriul țării în două și să intre în orașul Oulu de pe coasta Golfului Botniei . Divizia 44 aleasă și bine echipată [59] a fost destinată paradei din oraș .

În cele din urmă, pentru a preveni contraatacuri și o posibilă debarcare a trupelor aliaților de vest ai Finlandei din Marea Barents , trebuia să desfășoare operațiuni militare în Laponia.

Direcția principală a fost considerată a fi direcția spre Vyborg - între Vuoksa și coasta Golfului Finlandei. Aici, după ce a străbătut cu succes linia de apărare (sau a ocolit linia din nord), Armata Roșie a avut ocazia de a duce război pe un teritoriu convenabil pentru funcționarea tancurilor, care nu avea fortificații serioase pe termen lung. În astfel de condiții, un avantaj semnificativ în forța de muncă și copleșitor în tehnologie s-ar putea manifesta în cel mai complet mod. Trebuia, după spargerea fortificațiilor, să efectueze o ofensivă asupra Helsinki și să obțină o încetare completă a rezistenței. În paralel, au fost planificate acțiunile Flotei Baltice și accesul la granița cu Norvegia în Arctica . Acest lucru ar face posibilă asigurarea unei capturi rapide a Norvegiei în viitor și oprirea furnizării de minereu de fier către Germania.

Planul se baza pe o concepție greșită despre slăbiciunea armatei finlandeze și incapacitatea acesteia de a rezista mult timp. Evaluarea numărului de trupe finlandeze s-a dovedit a fi, de asemenea, incorectă: „ se credea că armata finlandeză în timp de război va avea până la 10 divizii de infanterie și o duzină și jumătate de batalioane separate ” [60] . În plus, comandamentul sovietic nu avea informații despre linia de fortificații de pe istmul Karelian, având doar „date fragmentare de informații” despre acestea până la începutul războiului [61] . Așadar, chiar și în apogeul luptei de pe istmul Karelian, Meretskov se îndoia că finlandezii aveau structuri pe termen lung, deși a fost informat despre existența pastilelor „Poppius” (Sj4) și „Milionar” (Sj5) [60] .

Planul Finlandei

Pe direcția atacului principal determinată corect de Mannerheim, trebuia să întârzie inamicul cât mai mult posibil.

Planul de apărare finlandez la nord de Lacul Ladoga a fost de a opri inamicul pe linia Kitel ( regiunea Pitkyaranta ) - Lemetti (lângă lacul Syuskyjärvi ). Dacă era necesar, rușii urmau să fie opriți la nord de lacul Suojärvi în poziții eșalonate.

(Înainte de război, aici a fost construită o linie de cale ferată de la linia de cale ferată Leningrad-Murmansk și au fost create stocuri mari de muniție și combustibil. Prin urmare, o surpriză pentru finlandezi a fost introducerea a șapte divizii în bătălii pe coasta de nord a Ladoga, al căror număr a fost crescut la 10 [59] .)

Comandamentul finlandez speră că toate măsurile luate vor garanta o stabilizare rapidă a frontului de pe istmul Karelian și o izolare activă în secțiunea de nord a graniței. Se credea că armata finlandeză va fi capabilă să rețină independent inamicul până la șase luni. Conform planului strategic, trebuia să aștepte ajutor din partea Occidentului și apoi să efectueze o contraofensivă în Karelia.

Forțele armate ale adversarilor

Bilanțul de forțe până la 30 noiembrie 1939 [5] [62] :

diviziuni,
calculate
personal
_
tunuri și mortiere tancuri aeronave
armata finlandeză paisprezece 265 000 534
(excluzând bateriile de coastă)
64 270
armata Rosie 24 ≈ 400.000 1915 1476 ≈ 1000
Vehicule blindate finlandeze

Vehiculele blindate finlandeze până la 30 noiembrie 1939 constau din 32 de tancuri Vickers Mk E și 32 de tancuri Renault FT din Primul Război Mondial , majoritatea fiind potrivite doar ca puncte fixe de tragere. De asemenea, în serviciul finlandezi era cel puțin o mașină blindată L-182 de fabricație suedeză . O altă mașină blindată „Sisu” era în serviciu la una dintre structurile Ministerului Afacerilor Interne al țării. Până la sfârșitul războiului, finlandezii au primit o cantitate semnificativă de vehicule blindate sovietice ca trofee.

Vehicule blindate ale URSS

Până la începutul Războiului de Iarnă, blindajul tuturor tancurilor în serie sovietice, inclusiv al T-28-urilor medii , a fost străpuns cu ușurință de puști antitanc și tunuri de toate tipurile dintre cele aflate în serviciul Finlandei. Tancurile ușoare din seria BT , precum și T-26 (inclusiv aruncător de flăcări și modificări cu telecomandă ) și T-37 și T-38 plutitoare aveau doar armură antiglonț. Tractoarele de artilerie T-20 Komsomolets ușor blindate și tancurile T-37 și T-38, care aveau doar mitraliere , nu au putut lovi în mod eficient ținte blindate. Majoritatea tancurilor de tun erau echipate cu tunuri de 45 mm, de puțin folos pentru distrugerea pastilelor construite din beton armat și granit. La sfârșitul războiului, unele vehicule au fost echipate cu blindaje suplimentare, ceea ce le-a sporit securitatea. Numai cele mai recente mostre individuale de echipamente experimentale, cum ar fi SMK , KV și T-100 (disponibile într-un singur batalion al brigăzii 20 de tancuri), au arătat suficientă eficiență în străpungerea centrelor finlandeze de apărare bine fortificate [63] . Prima bătălie cu participarea lor a avut loc pe 18 decembrie 1939.

Marina finlandeză

Până în 1939, marina finlandeză era formată din următoarele nave:

  • Cuirasate de apărare de coastă - 2 ( Väinämöinen , Ilmarinen ).
  • Minayers - 8 (Louhi, Ruotsinsalmi, Riilahti, Pommi, Baltic, Frej, Poseidon, Suomi).
  • Gunboats - 4 (Hämeenmaa, Uusimaa, Karjala, Turunmaa).
  • Submarine - 5 (Vetehinen, Iku-Turso, Vesihiisi, Vesikko , Saukko).
  • Nave de patrulare - 11.
  • Bărci de patrulare și torpiloare - 20.
  • Curători de mine - 14 [64] .
Forțele aeriene finlandeze

În timpul războiului, peste o sută de aeronave au fost livrate Finlandei, în principal de producție britanică, italiană, franceză și americană.

Divizia finlandeză includea: cartierul general, trei regimente de infanterie, o brigadă ușoară, un regiment de artilerie de câmp, două companii de inginerie, o companie de semnalizare, o companie de sapători, o companie de cartier.

Divizia sovietică cuprindea: trei regimente de infanterie, un regiment de artilerie de câmp, un regiment de artilerie obuzier, o baterie de tunuri antitanc, un batalion de recunoaștere, un batalion de comunicații, un batalion de inginerie. Divizia finlandeză a fost inferioară celei sovietice atât ca număr (14.200 față de 17.000), cât și ca putere de foc, după cum se poate observa din următorul tabel comparativ:

armament
Divizia finlandeză

Divizia sovietică
puști Mosin 11 000 14 000
pistoale-mitralieră 250
mitraliere ușoare 250 419
Mitraliere Maxim 7,62 mm 116 200
mitraliere de 12,7 mm 6
mitraliere antiaeriene (cvadruple) 8×4
mortare 81-82 mm optsprezece optsprezece
mortare 120 mm 12
tunuri calibrul 37-45 mm optsprezece 48
tunuri calibrul 75-90 mm 24 36
tunuri calibrul 105-152 mm 12 36
tancuri 35
mașini blindate cincisprezece

Divizia sovietică în ceea ce privește puterea de foc combinată a mitralierelor și mortarelor a fost de două ori superioară celei finlandeze, iar în ceea ce privește puterea de foc a artileriei - de trei ori. Armata Roșie nu era înarmată cu pistoale-mitralieră, dar acest lucru a fost parțial compensat de prezența puștilor automate și semi-automate. Sprijinul de artilerie pentru diviziile sovietice a fost efectuat la cererea înaltului comandament; aveau la dispoziție numeroase brigăzi de tancuri, precum și o cantitate nelimitată de muniție [59] .

Pe Istmul Karelian , linia de apărare a Finlandei era „ Linia Mannerheim ”, care consta din mai multe linii de apărare fortificate cu puncte de tragere din beton și lemn și pământ, comunicații și bariere antitanc. În stare de pregătire pentru luptă, erau 74 vechi (din 1924) de piluliere de mitralieră cu o singură buclă de foc frontal, 48 de cutii de pastile noi și modernizate, care aveau de la una până la patru ambrase de mitralieră de foc de flancare, 7 casete de pastile de artilerie și una. caponier mitralieră-artilerie. În total, 130 de structuri de tragere pe termen lung au fost amplasate de-a lungul unei linii lungi de aproximativ 140 km de la coasta Golfului Finlandei până la Lacul Ladoga [65] . În 1939 au fost create cele mai moderne fortificații. Cu toate acestea, numărul lor nu a depășit 10, deoarece construcția lor a fost la limita capacităților financiare ale statului, iar oamenii i-au numit „milionari” din cauza costului lor ridicat.

Coasta de nord a Golfului Finlandei a fost fortificată de numeroase baterii de artilerie pe coastă și pe insulele de coastă. A fost încheiat un acord secret între Finlanda și Estonia privind cooperarea militară. Unul dintre elemente urma să fie coordonarea focului bateriilor finlandeze și estoniene pentru a bloca complet flota sovietică [66] . Acest plan nu a funcționat: până la începutul războiului, Estonia și-a asigurat teritoriile pentru bazele militare ale URSS [67] , care au fost folosite de aeronavele sovietice pentru lovituri aeriene asupra Finlandei [68] .

Pe lacul Ladoga, finlandezii aveau și artilerie de coastă și nave de război. Secțiunea de graniță la nord de Lacul Ladoga nu a fost fortificată. Aici s-au făcut dinainte pregătiri pentru acțiuni partizane, pentru care erau toate condițiile: o zonă împădurită și mlaștină în care utilizarea normală a echipamentelor militare este imposibilă, drumuri înguste de pământ și lacuri acoperite cu gheață, pe care trupele inamice sunt foarte vulnerabile. . La sfârșitul anilor 1930, multe aerodromuri au fost construite în Finlanda pentru a primi avioane de la Aliații Occidentali [59] .

Finlanda a început construcția marinei cu așezarea navelor de luptă de apărare de coastă , navele au fost proiectate pentru Golful Finlandei și Golful Botnia , care au o acoperire de gheață destul de groasă iarna, contururile carenei au primit contururi pronunțate de spargere a gheții. Principalele lor caracteristici de performanță: deplasare - 3900 tone, viteză - 15 noduri, armament - 4x254 mm, 4x2 105 mm, 4x1-40 mm [69] . Navele de luptă Ilmarinen și Väinämöinen au fost așezate în august 1929 și acceptate în marina finlandeză în decembrie 1932.

Vehiculele blindate ale armatei finlandeze din noiembrie 1939 erau reprezentate de 32 de tancuri ușoare Vikkers de 6 tone , o mașină blindată Landsverk L-182 , mai multe pene Carden-Loyd . Tancurile Renault FT , primite de finlandezi în 1919 în valoare de 32 de unități (14 cu tunuri de 37 mm și 18 cu mitraliere), erau învechite până în 1939, dar puteau fi încă folosite, inclusiv ca puncte fixe de tragere [70] .

Incident Mainil

Incidentul de la Mainil a devenit motivul oficial al războiului. Pe 26 noiembrie 1939, guvernul sovietic s-a adresat guvernului finlandez printr-o notă oficială în care se spunea: „Pe 26 noiembrie, la ora 15:45, trupele noastre situate pe istmul Karelian, lângă granița Finlandei, lângă satul Mainila, au fost în mod neașteptat. tras de pe teritoriul finlandez prin foc de artilerie. În total, au fost trase șapte focuri de armă, în urma cărora trei soldați și un comandant subordonat au fost uciși, șapte soldați și doi din personalul de comandă au fost răniți. Trupele sovietice, având ordine stricte să nu cedeze provocării, s-au abținut să tragă înapoi . Nota a fost redactată în termeni moderati și cerea retragerea trupelor finlandeze la 20-25 km de graniță pentru a evita repetarea incidentelor. Între timp, polițiștii de frontieră finlandezi au condus în grabă o anchetă asupra incidentului, mai ales că punctele de frontieră au fost martorii bombardamentelor. Ca răspuns, finlandezii au afirmat că bombardarea a fost înregistrată de posturi finlandeze, împușcăturile au fost trase din partea sovietică, conform observațiilor și estimărilor finlandezilor de la o distanță de aproximativ 1,5-2 km sud-est de locul unde au căzut obuzele. , că finlandezii au doar polițiști de frontieră la trupele de frontieră și nu au arme, în special cele cu rază lungă, dar că Helsinki este gata să înceapă negocierile pentru o retragere reciprocă a trupelor și să demareze o anchetă comună asupra incidentului. Nota de răspuns a URSS spunea: „Negarea de către guvernul Finlandei a faptului bombardării revoltătoare de artilerie a trupelor sovietice de către trupele finlandeze, care a dus la victime, nu poate fi explicată altfel decât prin dorința de a induce în eroare opinia publică. și să bată joc de victimele bombardamentelor. <...> Refuzul guvernului finlandez de a retrage trupele care au comis bombardarea răutăcioasă a trupelor sovietice și cererea de retragere simultană a trupelor finlandeze și sovietice, pornind formal de la principiul egalității armelor, relevă faptul că dorința ostilă a guvernului finlandez de a menține Leningradul sub amenințare . URSS și-a anunțat retragerea din Pactul de neagresiune cu Finlanda, argumentând că concentrarea trupelor finlandeze în apropierea Leningradului reprezintă o amenințare pentru oraș și este o încălcare a pactului [71] .

N. S. Hrușciov spune că la sfârșitul toamnei (în sensul zilei de 26 noiembrie), a luat masa în apartamentul lui Stalin cu Molotov și Kuusinen. Între acestea din urmă a avut loc o conversație despre punerea în aplicare a deciziei deja adoptate - prezentarea unui ultimatum Finlandei; în același timp, Stalin a anunțat că Kuusinen va conduce noua RSS Karelian-finlandeză odată cu anexarea regiunilor finlandeze „eliberate”. Stalin credea că „după ce Finlandei i s-au prezentat cereri de ultimatum de natură teritorială și dacă le-ar respinge, ar trebui să înceapă operațiuni militare” , menționând: „această afacere va începe astăzi” . Hrușciov însuși credea (în conformitate cu starea de spirit a lui Stalin, așa cum susține el) că „este suficient să le spui <finlandezilor> cu voce tare, dacă nu aud, apoi trage un tun o dată, iar finlandezii își vor ridica mâinile în aer, de acord cu cererile” . Comisarul adjunct al Poporului al Apărării Mareșalul G. I. Kulik (artilerist) a fost trimis în avans la Leningrad pentru a organiza o provocare. Hruşciov, Molotov şi Kuusinen au stat multă vreme cu Stalin, aşteptând să răspundă finlandezii; toată lumea era sigură că Finlanda se va speria și va fi de acord cu condițiile sovietice [72] .

Cu privire la aceste evenimente, Mannerheim a scris mai târziu:

... Și acum provocarea la care mă așteptam de la jumătatea lunii octombrie s-a adeverit. Când am vizitat personal istmul Karelian pe 26 octombrie, generalul Nennonen m-a asigurat că artileria a fost complet retrasă în spatele liniei de fortificații, de unde nici o baterie nu a fost capabilă să tragă un foc dincolo de granițe... ... Am făcut-o. nu trebuie să aștepte mult pentru punerea în aplicare a cuvintelor lui Molotov rostite la negocierile de la Moscova: „Acum va fi rândul soldaților să vorbească”. La 26 noiembrie, Uniunea Sovietică a organizat o provocare, cunoscută acum sub numele de „împușcături la Mainila”... În timpul războiului din 1941-1944, rușii capturați au descris în detaliu cum a fost organizată provocarea stângace... [48]

Ruperea relațiilor și izbucnirea războiului

În seara zilei de 29 noiembrie, trimisul finlandez la Moscova A. Yrjö-Koskinen ( Fin. Aarno Yrjö-Koskinen ) a fost chemat la Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe, unde comisarul adjunct al Poporului V.P. Potemkin i-a înmânat o nouă notă. Acesta a afirmat că, având în vedere situația actuală, a cărei responsabilitate revine Guvernului Finlandei, Guvernul URSS a recunoscut necesitatea rechemarii imediate a reprezentanților săi politici și economici din Finlanda. Aceasta a însemnat o ruptură în relațiile diplomatice. În aceeași zi, finlandezii au observat un atac asupra grănicerilor lor la Petsamo [48] .

În dimineața zilei de 30 noiembrie a fost făcut ultimul pas . După cum se precizează în raportul oficial, „din ordinul Înaltului Comandament al Armatei Roșii, având în vedere noile provocări armate din partea armatei finlandeze, trupele Districtului Militar Leningrad, la ora 8 dimineața, pe 30 noiembrie, au trecut granița Finlandei pe Istmul Karelian și într-o serie de alte zone” [73] . În aceeași zi, avioanele sovietice au bombardat și mitraliat Helsinki; în același timp, ca urmare a greșelii piloților, au avut de suferit în principal spațiile de lucru rezidențiale. Ca răspuns la protestele diplomaților europeni, Molotov a declarat că avioanele sovietice au aruncat pâine pe Helsinki pentru populația înfometată (după care bombele sovietice au început să fie numite „coșuri de pâine Molotov” în Finlanda) [24] [48] [74] . Cu toate acestea, nu a existat o declarație oficială de război.

Potrivit declarațiilor părții sovietice, scopul URSS era să realizeze prin mijloace militare ceea ce nu se putea face pe cale pașnică: asigurarea securității Leningradului, care era periculos de aproape de graniță și în caz de război (în pe care Finlanda era gata să-și ofere teritoriul inamicilor URSS drept trambulină[ cui? ] ) ar fi fost inevitabil capturat în primele zile (sau chiar ore) sau măcar supus focului de artilerie (distanța de la graniță era de 30 km, ceea ce nu era un obstacol pentru artileria grea). În 1931, Leningradul a fost separat de regiune și a devenit un oraș de subordonare republicană, iar o parte a granițelor unor teritorii subordonate direct Consiliului Orășenesc Leningrad era în același timp granița dintre URSS și Finlanda [75] .

Au avut dreptate guvernul și partidul să declare război Finlandei? Această întrebare se referă în mod special la Armata Roșie.
S-ar fi putut evita războiul? Mi se pare că a fost imposibil. Era imposibil să faci fără război. Războiul era necesar, întrucât negocierile de pace cu Finlanda nu au dat rezultate, iar securitatea Leningradului trebuia asigurată, desigur, pentru că securitatea sa este securitatea Patriei noastre. Nu numai pentru că Leningradul reprezintă 30-35 la sută din industria de apărare a țării noastre și, prin urmare, soarta țării noastre depinde de integritatea și siguranța Leningradului, ci și pentru că Leningradul este a doua capitală a țării noastre.Discurs de I. V. Stalin la o reuniune a Statului Major de comandă 17.04.1940

Adevărat, primele cereri ale URSS din 1938 nu au menționat Leningrad și nu au necesitat transferul graniței, totuși, cerințele pentru închirierea lui Hanko, situat la sute de kilometri spre vest, au crescut securitatea Leningradului. Doar următorul a fost constant în revendicări: să primească baze militare pe teritoriul Finlandei și în apropierea coastei acesteia și să o oblige să nu ceară ajutor de la țări terțe.

Guvernul Terioki

La 1 decembrie 1939, în ziarul Pravda a fost tipărit un mesaj în care se afirma că în Finlanda s-a format așa-numitul „Guvern al Poporului”, condus de Otto Kuusinen . În literatura istorică, guvernul Kuusinen este de obicei denumit „Terioki”, deoarece a fost situat, după începutul războiului, în satul Terioki (acum orașul Zelenogorsk ). Acest guvern a fost recunoscut oficial de URSS.

La 2 decembrie, la Moscova, au avut loc negocieri între guvernul Republicii Democrate Finlandeze, condus de Otto Kuusinen, și guvernul sovietic, condus de V. M. Molotov, la care a fost semnat Tratatul de asistență reciprocă și prietenie . La negocieri au luat parte și Stalin, Voroșilov și Jdanov.

Principalele prevederi ale acestui acord corespundeau cerințelor pe care URSS le prezentase anterior reprezentanților finlandezi (transferul teritoriilor pe istmul Karelian, vânzarea unui număr de insule din Golful Finlandei, închirierea Hanko). În schimb, teritorii semnificative din Karelia sovietică au fost transferate Finlandei și s-au oferit compensații bănești. De asemenea, URSS s-a angajat să sprijine Armata Populară Finlandeză cu arme, asistență în pregătirea specialiștilor etc. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 25 de ani, iar dacă niciuna dintre părți nu anunța încetarea sa cu un an înainte de expirarea contractului, acesta a fost prelungit automat pentru încă 25 de ani. Tratatul a intrat în vigoare din momentul semnării de către părți, iar ratificarea a fost planificată „cât mai curând posibil în capitala Finlandei – orașul Helsinki ”.

În zilele următoare, Molotov s-a întâlnit cu reprezentanții oficiali ai Suediei și ai Statelor Unite, la care a fost anunțată recunoașterea Guvernului Popular al Finlandei.

S-a anunțat că guvernul anterior al Finlandei a fugit și, prin urmare, nu mai era responsabil de țară. URSS a declarat în Liga Națiunilor că de acum înainte va negocia doar cu noul guvern.

PRIMIREA TOV. MOLOTOV AL trimisului suedez domnul WINTER

Acceptat Com. Molotov, pe 4 decembrie, trimisul suedez, domnul Winter, a anunțat dorința așa-numitului „guvern finlandez” de a începe noi negocieri pentru un acord cu Uniunea Sovietică. Tov. Molotov i-a explicat domnului Winter că guvernul sovietic nu a recunoscut așa-numitul „guvern finlandez”, care a părăsit deja orașul Helsinki și s-a îndreptat într-o direcție necunoscută și, prin urmare, nu ar putea fi vorba de vreo negociere cu acesta ". guvern” acum. Guvernul sovietic recunoaște doar guvernul popular al Republicii Democrate Finlandeze, a încheiat un tratat de asistență reciprocă și prietenie cu acesta, iar aceasta este o bază de încredere pentru dezvoltarea relațiilor pașnice și favorabile între URSS și Finlanda [76] .

„Guvernul popular” s-a format în URSS din comuniști finlandezi. Conducerea Uniunii Sovietice credea că utilizarea în propagandă a faptului creării unui „guvern popular” și încheierea unui acord de asistență reciprocă cu acesta, indicând prietenia și alianța cu URSS, menținând în același timp independența Finlandei, ar influențează populația finlandeză, crescând descompunerea în armată și în spate [ 77] .

Armata populară finlandeză

La 11 noiembrie 1939, formarea primului corp al „Armatei Populare Finlandeze” (inițial Divizia 106 Munte Rifle), numită „ Ingermanland ”, care avea personal finlandezi și carelieni care au servit în trupele districtului militar Leningrad. , a început .

Până la 26 noiembrie, în corp erau 13.405 de oameni, iar în februarie 1940 - 25 de mii de militari care purtau uniforma națională (era cusută din pânză de culoare kaki și semăna cu uniforma finlandeză a modelului din 1927; acuzații că era o uniformă de trofeu a armatei poloneze, sunt eronate - doar o parte din pardesi au fost folosite din ea ) .

Această armată „poporului” urma să înlocuiască unitățile de ocupație ale Armatei Roșii din Finlanda și să devină coloana vertebrală militară a guvernului „poporului”. „Flandezii” din confederații au organizat o paradă la Leningrad. Kuusinen a anunțat că li se va acorda onoarea de a arbora steagul roșu peste palatul prezidențial din Helsinki. În Departamentul de Propaganda și Agitație al Comitetului Central al Partidului Comunist al Bolșevicilor , a fost pregătit un proiect de instrucțiune „De unde să înceapă munca politică și organizatorică a comuniștilor (notă: cuvântul „ comuniști ” este ștearsă de Jdanov ) în zonele eliberate de puterea albă ”, care a indicat măsuri practice pentru crearea Frontului Popular pe teritoriul ocupat finlandez. În decembrie 1939, această instrucțiune a fost folosită în lucrul cu populația din Karelia finlandeză, dar retragerea trupelor sovietice a dus la întreruperea acestor activități [78] .

În ciuda faptului că armata populară finlandeză nu trebuia să participe la ostilități, de la sfârșitul lunii decembrie 1939, unitățile FNA au început să fie utilizate pe scară largă pentru a rezolva misiuni de luptă. Pe tot parcursul lunii ianuarie 1940, cercetașii regimentelor 5 și 6 ale 3 FNA SD au efectuat misiuni speciale de sabotaj în sectorul Armatei 8: au distrus depozitele de muniție în spatele trupelor finlandeze, au aruncat în aer poduri de cale ferată și au minat drumuri. Unitățile FNA au participat la luptele pentru Lunkulansaari și la capturarea Vyborgului [79] .

Când a devenit clar că războiul se prelungește și finlandezii s-au adunat în jurul liderilor lor, guvernul marionetă al lui Kuusinen a dispărut în fundal și nu a mai fost menționat în presa oficială. Când în ianuarie au început consultările sovieto-finlandeze cu privire la problema încheierii păcii, păreau să fi uitat de asta. Pe 25 ianuarie, guvernul URSS a recunoscut guvernul de la Helsinki drept guvern legitim al Finlandei [80] .

Ajutor militar străin pentru Finlanda

La scurt timp după izbucnirea ostilităților, în Finlanda au început să sosească detașamente și grupuri de voluntari din întreaga lume [81] . În total, peste 11 mii de voluntari au sosit în Finlanda, inclusiv 8 mii din Suedia („ Corpul Suedez de Voluntari ”), 1 mie din Norvegia, 600 din Danemarca, 400 din Ungaria („ Detașamentul Sisu ”), 300 din SUA, precum și ca cetățeni ai Marii Britanii, Estoniei și ai unui număr de alte state [82] . Sursa finlandeză numește numărul de 12 mii de străini care au sosit în Finlanda pentru a participa la război [83] .

Printre cei care au luptat de partea Finlandei s-au numărat emigranții albi ruși: în ianuarie 1940, B. Bazhanov și alți câțiva emigranți albi ruși din Uniunea All-Militară Rusă (ROVS) au ajuns în Finlanda, după o întâlnire din 15 ianuarie 1940 cu Mannerheim, au primit permisiunea de a forma detașamente armate antisovietice din prizonieri soldați ai Armatei Roșii. Ulterior, din prizonierii sub comanda a șase ofițeri albi emigrați din ROVS au fost create câteva mici „Detașamente ale Poporului Rus”. Doar unul dintre aceste detașamente - 30 de foști prizonieri de război sub comanda „căpitanului de stat major K”. timp de zece zile a fost pe prima linie [84] și a reușit să ia parte la ostilități [85] .

Armatei finlandeze i s-au alăturat refugiații evrei sosiți dintr-o serie de țări europene [86] .

Marea Britanie a livrat Finlandei 75 de avioane (24 bombardiere Blenheim [87] , 30 avioane de luptă Gladiator , 11 avioane de luptă Hurricane și 11 avioane de recunoaștere Lysander), 114 tunuri de câmp, 200 tunuri antitanc, 124 unități de arme de calibru mic automate [88 ] , 0085 obuze de artilerie, 17.700 de bombe aeriene, 10.000 de mine antitanc [89] , și 70 de puști antitanc Beuys mod. 1937 [90] .

Franța a decis să furnizeze Finlandei 179 de avioane (donează 49 de avioane de vânătoare și vinde alte 130 de avioane de diferite tipuri), dar, de fapt, în timpul războiului, au fost donate 30 de avioane de vânătoare MS406C1 și șase Caudron C.714 au sosit după încheierea ostilităților și nu au a participat; Au fost, de asemenea, 160 de tunuri de câmp [91] , 500 de mitraliere, 795 de mii de obuze de artilerie, 200 de mii de grenade de mână [89] [92] , 20 de milioane de cartușe de muniție [92] , 400 de mine navale [92] și câteva mii de seturi de muniții. transferat în Finlanda [89] . De asemenea, Franța a devenit prima țară care a permis oficial înregistrarea voluntarilor pentru a participa la războiul finlandez [89] .

Suedia a furnizat Finlandei cu 29 de avioane, 112 tunuri de câmp, 85 de tunuri antitanc, 104 tunuri antiaeriene, 500 de arme de calibru mic automate, 80.000 de puști [93] , 30.000 de obuze de artilerie [92] , 50 de milioane de muniții [92 ] precum și alte echipamente militare și materii prime [94] . În plus, guvernul suedez a permis campaniei „Cauza finlandeză este cauza noastră” să colecteze donații pentru Finlanda în țară, iar Banca de Stat a Suediei a acordat Finlandei un împrumut [95] .

Guvernul danez a vândut Finlandei circa 30 de bucăți de tunuri și obuze antitanc de 20 mm (în același timp, pentru a evita acuzațiile de încălcare a neutralității, ordinul a fost numit „suedez”) [96] ; a trimis un convoi medical și muncitori calificați în Finlanda și a autorizat, de asemenea, o campanie de strângere de fonduri pentru Finlanda [97] . În plus, dintr-o inițiativă privată, s-a format Corpul Danez Finlandez, egal ca forță cu un batalion. Voluntarii danezi au numărat aproximativ 1000 de persoane, dintre care aproximativ 20% erau membri ai Partidului Nazist Danez, inclusiv cel mai faimos din Danemarca, Christian Frederik von Schalburg . Drept urmare, în corp au servit ambii danezi, care un an mai târziu s-au alăturat Corpului de Voluntari Danmark și au servit germanilor, și cei care s-au alăturat ulterior Rezistenței daneze. Corpul nu a luat parte la lupte, ajungând prea târziu pe front [98] .

Italia a trimis 35 de avioane Fiat G.50 în Finlanda , dar cinci avioane au fost distruse în timpul transferului și dezvoltării lor de către personal [99] . De asemenea, italienii au predat Finlandei 94,5 mii puști Mannlicher-Carcano mod. 1938 , 1500 pistoale Beretta mod. 1915 și 60 Beretta M1934 [100] pistoale .

Uniunea Africii de Sud a donat Finlandei 22 de luptători Gloster Gauntlet II [99] .

Un purtător de cuvânt al guvernului SUA a emis o declarație conform căreia intrarea cetățenilor americani în armata finlandeză nu încalcă Legea privind neutralitatea SUA. Un grup de piloți americani a fost trimis la Helsinki, iar în ianuarie 1940 Congresul SUA a aprobat vânzarea a 10.000 de puști către Finlanda [94] . Statele Unite au vândut și Finlandei 44 de luptători Brewster F2A Buffalo , dar au ajuns prea târziu și nu au avut timp să ia parte la ostilități [101] .

Belgia a furnizat Finlandei 171 de pistoale-mitralieră MP.28-II [102] , iar în februarie 1940, 56 de pistoale Parabellum P-08 [103] .

Ministrul Afacerilor Externe al Italiei , G. Ciano , menționează în jurnalul său asistența acordată Finlandei din partea celui de-al Treilea Reich: în decembrie 1939, trimisul finlandez în Italia a raportat că Germania a trimis „neoficial” un lot de arme capturate capturate în timpul Poloniei. campanie în Finlanda [104] . În plus, la 21 decembrie 1939, Germania a încheiat un acord cu Suedia, în care promitea că va furniza Suediei aceeași cantitate de arme pe care le va transfera Finlandei din propriile stocuri. Acordul a fost motivul creșterii volumului ajutorului militar din Suedia către Finlanda [105] .

În total, în timpul războiului, au fost livrate 350 de avioane, 500 de tunuri, peste 6 mii de mitraliere, aproximativ 100 de mii de puști și alte arme [106] , precum și 650 de mii de grenade de mână, 2,5 milioane de obuze și 160 de milioane de cartușe de muniție. spre Finlanda. .

Cursul evenimentelor

Istmul Karelian

La 30 noiembrie 1939, Armata a 7- a a Armatei Roșii a atacat unitățile finlandeze de pe istmul Karelian . În aceeași zi , așezările Kuokkala (acum Repino) și Kellomyaki (acum Komarovo) au fost luate de forțele diviziei a 70-a . La 1 decembrie, unitățile finlandeze se retrag din Terijoki (acum Zelenogorsk) [107] . Pe 2 decembrie, trupele sovietice au ocupat orașul Raivola (Roșchino), pe 4 decembrie - Kannelyarvi și pe 6 decembrie - Lounatjoki (acum Zakhodskoye ). Apoi, în zona râului Taipale (ramura de sud a Vuoksa ), trupele sovietice au intrat în linia Mannerheim [108] .

Pentru trupele sovietice, aceste bătălii au devenit cele mai dificile și sângeroase. Comandamentul sovietic avea doar „date fragmentare de informații despre fortificațiile din beton de pe istmul Karelian” [61] . Drept urmare, forțele alocate pentru a străbate „Linia Mannerheim” s-au dovedit a fi complet insuficiente. Trupele s-au dovedit a fi complet nepregătite pentru a depăși linia buncărelor și buncărelor . În special, era nevoie de puțină artilerie de calibru mare pentru a distruge casetele de pastile. Până la 12 decembrie, unitățile Armatei a 7-a au reușit să depășească doar zona de sprijin a liniei și să ajungă la marginea frontală a zonei principale de apărare, dar străpungerea planificată a liniei în mișcare a eșuat din cauza forțelor în mod clar insuficiente și a slabei organizări a ofensator.

Lupte în regiunea Ladoga de Nord

După ce trupele sovietice s-au oprit la linia Mannerheim, s-a încercat să atace în Ladoga Karelia forțele Armatei a 8-a a Armatei Roșii ( divizia 139 ). Pe 10 decembrie, Armata Roșie a ocupat Pitkyaranta [109] , dar pe 12 decembrie trupele sovietice au fost încercuite și înfrânte în regiunea Tolvajärvi (acum regiunea Suojärvi ).

Pe lacul Ladoga, Divizia 168 Infanterie , care înainta spre Sortavala , a fost și ea înconjurată până la sfârșitul războiului. În același loc, în South Lemetti, la sfârșitul lunii decembrie - începutul lunii ianuarie, au fost înconjurate Divizia 18 Infanterie a generalului Kondrashov împreună cu Brigada 34 de tancuri a comandantului de brigadă Kondratiev . Deja la sfârșitul războiului, pe 28 februarie , au încercat să iasă din încercuire, dar când au plecat, au fost înfrânți în așa-numita „vale a morții” din apropierea orașului Pitkyaranta , unde unul dintre cei doi. coloanele de ieșire au murit complet. Drept urmare, din 15 mii, 1237 au părăsit încercuirea, jumătate dintre ei au fost răniți și degerați. Comandantul brigăzii Kondratiev s-a împușcat [110] , Kondrashov a reușit să iasă, dar a fost împușcat curând, iar divizia a fost desființată din cauza pierderii steagului. Numărul morților în „valea morții” a fost de 10% din numărul total al morților în întregul război sovieto-finlandez. Aceste episoade au fost manifestări ale tacticii „Motti” . Profitând de avantajul în mobilitate, detașamentele de schiori finlandezi au blocat drumurile înfundate cu coloane sovietice întinse, au tăiat grupurile care înaintau și apoi le-au epuizat cu atacuri neașteptate din toate părțile, încercând să distrugă [111] [112] .

Bătălii în Arctica

Cele mai reușite au fost acțiunile trupelor sovietice din Arctica , când au ajuns la granița cu Norvegia în timpul bătăliei de la Petsamo și au privat Finlanda de acces la Marea Barents . Interacționând cu Flota de Nord , Armata a 14-a a comandantului diviziei Frolov a reușit deja să captureze peninsulele Rybachy și Sredny pe 30 noiembrie , iar pe 2 decembrie orașul Petsamo (acum Pechenga ).

Luptă în Finlanda de Nord

Din zona Careliei sovietice în direcția Golfului Botnia , a fost lansată o ofensivă de către Armata a 9-a a Armatei Roșii.

Satul Suomussalmi a fost ocupat pe 7 decembrie de forțele Diviziei 163 Infanterie sovietice . Cu toate acestea, după aceea, divizia a fost înconjurată de forțe finlandeze mai mici și izolată de provizii. Bătălia de la Suomussalmi . Pentru a o ajuta, a fost avansată Divizia 44 Infanterie , care însă a fost blocată pe drumul spre Suomussalmi, într-un defileu între două lacuri din apropierea satului Raate, de forțele a două companii ale regimentului 27 finlandez (350 de oameni) . Fără să aștepte apropierea ei, divizia 163 la sfârșitul lunii decembrie, sub atacurile constante ale finlandezilor, a fost nevoită să iasă din încercuire, pierzând în același timp 30% din personal și majoritatea echipamentului și armelor grele, după care finlandezii au transferat forțele eliberate pentru a încercui și a elimina divizia 44, care până la 8 ianuarie a fost complet distrusă în bătălia de pe drumul Raat . Aproape întreaga divizie a fost ucisă sau capturată și doar o mică parte din armată a reușit să iasă din încercuire, lăsând toate echipamentele și convoiul (finlandezii au primit 37 de tancuri, 20 de vehicule blindate, 350 de mitraliere, 97 de tunuri (inclusiv 17 obuziere), câteva mii de puști, 160 de vehicule, toate posturile de radio). Finlandezii au câștigat această dublă victorie cu forțe de câteva ori mai mici decât cele ale inamicului (11 mii, conform altor surse - 17 mii) oameni cu 11 tunuri față de 45-55 mii cu 335 tunuri, peste 100 de tancuri și 50 de vehicule blindate [ 113] [ 114] . Comanda ambelor divizii era dată sub tribunal. Comandantul și comisarul diviziei 163 au fost îndepărtați de la comandă, un comandant de regiment a fost împușcat; înainte de formarea diviziei lor, comanda diviziei 44 a fost împușcată (comandantul brigăzii A. I. Vinogradov , comisarul de regiment Pakhomenko și șeful de stat major Volkov) [115] .

Simultan, la sud de Suomussalmi, în zona Kuhmo , Divizia 54 de pușcași sovietică a fost înconjurată . Colonelul Hjalmar Siilsavuo , care s-a remarcat la Suomussalmi, a fost avansat general-maior, cu toate acestea, nu a reușit niciodată să distrugă divizia, care a rămas încercuită până la sfârșitul războiului.[ ce? ] .

Calm și regrupare

Până la sfârșitul lunii decembrie, a devenit clar că încercările de a continua ofensiva nu vor duce nicăieri. Era un calm relativ în față. Pe tot parcursul lunii ianuarie și începutul lunii februarie, trupele au fost întărite, s-au reumplut proviziile materiale, iar unitățile și formațiunile au fost reorganizate. Au fost create unități de schiori, au fost dezvoltate modalități de depășire a terenurilor minate, obstacole, modalități de a face față structurilor defensive, au fost instruiți personalul. Pentru a asalta Linia Mannerheim, Frontul de Nord-Vest a fost creat sub comanda comandantului armatei rangul 1 Timoșenko și membru al consiliului militar al LenVO Jdanov . Frontul includea armatele a 7-a și a 13-a . În regiunile de frontieră s-a desfășurat o muncă enormă de construire și reechipare în grabă a liniilor de comunicații pentru aprovizionarea neîntreruptă a armatei în câmp. Numărul total de personal a fost majorat la 760,5 mii persoane.

Pentru a distruge fortificațiile de pe linia Mannerheim, diviziilor din primul eșalon li s-au atribuit grupuri de artilerie de distrugere (AR) formate din una până la șase divizii în direcțiile principale. În total, aceste grupări aveau 14 divizii, în care erau 81 de tunuri cu calibru de 203, 234, 280 mm [116] .

În această perioadă, partea finlandeză a continuat să reînnoiască trupele și să le furnizeze arme provenite de la Aliați. În același timp, luptele au continuat în Karelia. Formațiunile armatelor a 8-a și a 9- a, care operau de-a lungul drumurilor în păduri continue, au suferit pierderi grele. Dacă în unele locuri au fost ținute liniile ocupate, atunci în altele trupele s-au retras, pe alocuri chiar până la linia de frontieră.

Pe istmul Karelian, frontul s-a stabilizat până la 26 decembrie. Trupele sovietice au început pregătirile temeinice pentru străpungerea principalelor fortificații ale „Liniei Mannerheim”, au efectuat recunoașterea liniei de apărare. Au fost construite fortificații în spatele sovietic, imitând principalele secțiuni ale liniei Mannerheim, pe care infanteriei sovietice a învățat să avanseze în spatele tancurilor și să blocheze cutii de pastile [117] . În timpul exercițiilor, tunerii sovietici și-au dat seama că este necesar să se tragă în ambazură cu foc direct: betonul cutiei de pastile a rămas intact, iar tragerea din acesta s-a oprit [117] . În acest moment, finlandezii au încercat fără succes să întrerupă pregătirile pentru o nouă ofensivă cu contraatacuri. Așadar, pe 28 decembrie, finlandezii au atacat unitățile centrale ale Armatei a 7-a, dar au fost respinși cu pierderi grele.

La 3 ianuarie 1940, în vârful nordic al insulei Gotland ( Suedia ), cu 50 de membri ai echipajului, submarinul sovietic S-2 sub comanda locotenentului comandant I. A. Sokolov s-a scufundat (probabil a lovit o mină). S-2 a fost singura navă RKKF pierdută de URSS.

Pe baza directivei Cartierului General al Consiliului Militar Principal al Armatei Roșii nr.01447 din 30 ianuarie 1940, întreaga populație finlandeză rămasă a fost supusă evacuarii din teritoriul ocupat de trupele sovietice. Până la sfârșitul lunii februarie, 2080 de persoane au fost evacuate din zonele Finlandei ocupate de Armata Roșie în zona de luptă a armatelor a 8-a, a 9-a, a 15-a, dintre care: bărbați - 402, femei - 583, copii sub 16 ani - 1095. Toți cetățenii finlandezi relocați au fost plasați în trei sate ale Republicii Socialiste Sovietice Autonome Karelia : în intersatul districtului Pryazhinsky, în satul Kovgora-Goymay din regiunea Kondopoga, în satul Kintezma din districtul Kalevalsky. Ei locuiau în barăci și, fără greș, lucrau în pădure la locurile de exploatare forestieră. Li s-a permis să se întoarcă în Finlanda abia în iunie 1940, după încheierea războiului [118] .

Descoperirea liniei Mannerheim

La 1 februarie 1940, Armata Roșie, după ce a adus întăriri, a reluat ofensiva pe istmul Karelian pe toată lățimea frontului Corpului 2 Armată. Lovitura principală a fost dată în direcția Sumei . De asemenea, a început pregătirea artileriei . Din acea zi, în fiecare zi timp de câteva zile, trupele Frontului de Nord-Vest sub comanda lui Timoshenko au doborât 12 mii de obuze pe fortificațiile liniei Mannerheim. Cinci divizii ale armatei a 7-a și a 13-a au efectuat o ofensivă privată, dar nu au reușit.

Pe 6 februarie a început ofensiva pe banda Summa. În zilele următoare, frontul ofensivei s-a extins atât spre vest, cât și spre est.

La 9 februarie, comandantul trupelor Frontului de Nord-Vest, comandantul de rangul întâi Timoșenko a trimis trupelor directiva nr. 04606, conform căreia, la 11 februarie , după o puternică pregătire de artilerie, trupele din Nord-Vest. Frontul de Vest urma să treacă la ofensivă.

Pe 11 februarie, după zece zile de pregătire pentru artilerie , a început ofensiva generală a Armatei Roșii. Forțele principale au fost concentrate pe istmul Karelian . În această ofensivă , navele Flotei Baltice și Flotilei Militare Ladoga , create în octombrie 1939, au operat împreună cu unitățile terestre ale Frontului de Nord-Vest .

Deoarece atacurile trupelor sovietice asupra regiunii Summa nu au avut succes, lovitura principală a fost mutată spre est, pe direcția Lyakhde. În acest loc, partea de apărare a suferit pierderi uriașe din cauza pregătirii artileriei, iar trupele sovietice au reușit să treacă prin apărare.

Pe parcursul a trei zile de lupte intense, trupele Armatei a 7-a au spart prima linie de apărare a Liniei Mannerheim [116] , au introdus formațiuni de tancuri în descoperire, care au început să aibă succes. Până la 17 februarie, unitățile armatei finlandeze au fost retrase pe a doua linie de apărare, deoarece exista o amenințare de încercuire.

Pe 18 februarie, finlandezii au închis canalul Saimaa cu barajul Kivikoski , iar a doua zi apa a început să crească în Kärstilänjärvi. .

Până la 21 februarie, Armata a 7-a a ajuns la a doua linie de apărare, iar Armata a 13-a - la linia principală de apărare la nord de Muolaa . Până la 24 februarie, unitățile Armatei a 7-a, care interacționau cu detașamentele de coastă ale marinarilor din Flota Baltică, au capturat mai multe insule de coastă.

Pe 26 februarie, Forțele Aeriene Finlandeze încearcă să livreze bombardamente în spatele liniilor inamice, gara Volkhovstroy și aerodromul de lângă orașul Lodeynoye Pole sunt bombardate . Se folosesc substanțe chimice puternic explozive[ ce? ] și bombe incendiare [119] .

Pe 28 februarie, ambele armate ale Frontului de Nord-Vest au lansat o ofensivă în fâșia de la Lacul Vuoksa până la Golful Vyborg . Văzând imposibilitatea opririi ofensivei, trupele finlandeze s-au retras.

În etapa finală a operațiunii, Armata a 13-a a avansat în direcția Antrea (moderna Kamennogorsk ), a 7-a - spre Vyborg . Finlandezii au oferit o rezistență acerbă, dar au fost forțați să se retragă.

13 martie trupele Armatei a 7-a au intrat în Vyborg.

Motivele eșecurilor Armatei Roșii

Unii cercetători și memorialisti încearcă să explice eșecurile sovietice prin faptul că soldații finlandezi erau mult mai bine echipați pentru război în condițiile iernilor geroase și înzăpezite și a mii de înghețuri înghețate [120] , severe (până la -40 °C) și zăpadă adâncă - până la 2 m. Cu toate acestea, atât datele observațiilor meteorologice [121] , cât și alte documente infirmă acest lucru: până la 20 decembrie 1939, pe istmul Karelian, temperatura a variat între +1 și -23,4 °C. În plus, până la Anul Nou, temperatura nu a scăzut sub -23 ° C. Înghețurile până la -40 ° C au început în a doua jumătate a lunii ianuarie, când a fost o pauză în față. Mai mult, aceste înghețuri au interferat nu numai cu atacatorii, ci și pe apărători, după cum scria Mannerheim despre [60] . Nici zăpadă adâncă nu a fost până în ianuarie 1940. Astfel, rapoartele operaționale ale diviziilor sovietice din 15 decembrie 1939 mărturisesc adâncimea stratului de zăpadă la 10-15 cm [60] . Mai mult, operațiunile ofensive de succes din februarie au avut loc în condiții meteorologice mai severe.

Probleme semnificative pentru trupele sovietice au fost cauzate de utilizarea de către Finlanda a dispozitivelor explozive pentru mine, inclusiv a celor improvizate, care au fost instalate nu numai pe linia frontului, ci și în spatele Armatei Roșii, pe rutele de mișcare a trupelor. . La 10 ianuarie 1940, în raportul comisariatului popular de apărare autorizat, comandantul gradului II Kovalev la comisariatul poporului de apărare, s-a remarcat că, alături de lunetiştii inamici, minele provoacă principalele pierderi infanteriei. Mai târziu, la o întâlnire a personalului de comandă al Armatei Roșii pentru a colecta experiență în operațiunile de luptă împotriva Finlandei din 14 aprilie 1940, șeful inginerilor Frontului de Nord-Vest, comandantul de brigadă A.F. Khrenov a remarcat că în zona de acțiune frontală ( 130 km) lungimea totală a câmpurilor minate a fost de 386 km În acest caz, minele au fost folosite în combinație cu bariere inginerești neexplozive [122] .

Cursul ostilităților a relevat lacune serioase în organizarea comenzii și controlului trupelor Armatei Roșii, slaba pregătire a personalului de comandă și lipsa abilităților specifice în rândul trupelor necesare pentru a duce războiul iarna în Finlanda.

Finlandezii au folosit pe scară largă tactica războiului de gherilă : mici detașamente autonome de schiori înarmați cu mitraliere atacau trupele care se mișcau pe drumuri, în principal noaptea, iar după atacuri au intrat în pădure, unde erau echipate baze. Lunetiştii au făcut multe daune. Potrivit opiniei ferme a soldaților Armatei Roșii (infirmată totuși de multe surse, inclusiv de cele finlandeze), pericolul cel mai mare îl reprezentau lunetiştii „cuc” care trăgeau din copaci. Formațiunile Armatei Roșii care pătrunseseră înainte au fost înconjurate în mod constant și au spart înapoi, abandonând adesea echipamentele și armele.

Inovații de război

O surpriză neplăcută a fost și utilizarea masivă de către finlandezi împotriva tancurilor sovietice a cocktail-urilor Molotov, supranumite „ cocteiluri Molotov ”. În cele 3 luni de război, industria finlandeză a produs peste jumătate de milion de sticle [123] .

În timpul războiului, trupele sovietice au folosit pentru prima dată stațiile radar ( RUS-1 ) în condiții de luptă pentru a detecta aeronavele inamice.

Marea Britanie și Franța: planuri pentru operațiuni de luptă împotriva URSS

Marea Britanie a oferit asistență Finlandei încă de la început. Pe de o parte, guvernul britanic a încercat să evite transformarea URSS într-un inamic, pe de altă parte, s-a crezut larg că, din cauza conflictului din Balcani cu URSS, „trebuie să lupți într-un fel sau altul. ” Reprezentantul finlandez la Londra, Georg Gripenberg , a cerut Halifax la 1 decembrie 1939 să permită expedierea materialelor de război în Finlanda, cu condiția ca acestea să nu fie reexportate în Germania nazistă (cu care Marea Britanie era în război) [ 124] . În același timp, șeful Departamentului Nordului Lawrence Collier a crezut că obiectivele britanice și cele germane din Finlanda ar putea fi compatibile și dorea ca Germania și Italia să fie implicate în războiul împotriva URSS, vorbind în același timp. , însă, împotriva folosirii flotei poloneze propusă de Finlanda (pe atunci sub control britanic) pentru a distruge navele sovietice. Thomas Snow ( ing.  Thomas Snow ), reprezentantul britanic la Helsinki, a continuat să susțină ideea unei alianțe antisovietice (cu Italia și Japonia) pe care o exprimase înainte de război.

Pe fundalul dezacordurilor guvernamentale, armata britanică a început să furnizeze armament în decembrie 1939, inclusiv artilerie și tancuri (în timp ce Germania s-a abținut de la furnizarea de arme grele Finlandei) [125] .

Când Finlanda a solicitat furnizarea de bombardiere pentru a ataca Moscova și Leningradul și pentru a distruge calea ferată către Murmansk, ultima idee a primit sprijinul lui Fitzroy MacLean din Departamentul de Nord: a ajuta finlandezii să distrugă drumul ar permite Marii Britanii " pentru a evita aceeași operațiune ulterior independent și în condiții mai puțin favorabile. Superiorii lui McLean, Collier și Cadogan, au fost de acord cu raționamentul lui McLean și au solicitat livrarea suplimentară a aeronavelor Blenheim în Finlanda [125] .

Potrivit lui Craig Gerrard, planurile de intervenție în războiul împotriva URSS, care se născuse atunci în Marea Britanie, ilustrau ușurința cu care politicienii britanici au uitat de războiul pe care îl duceau în acel moment cu Germania . Până la începutul anului 1940, în Departamentul Nordului a prevalat opinia că folosirea forței împotriva URSS era inevitabil [126] . Collier, ca și înainte, a continuat să insiste că a fost greșit să-i potolească pe agresori; acum inamicul, spre deosebire de poziția sa anterioară, nu era Germania, ci URSS. Gerrard explică poziția lui MacLean și Collier nu cu considerente ideologice, ci cu considerente umanitare [127] .

Ambasadorii sovietici la Londra și Paris au raportat că în „cercurile apropiate guvernului” exista dorința de a sprijini Finlanda pentru a se reconcilia cu Germania și pentru a-l trimite pe Hitler în Est. Nick Smart consideră însă că, la nivel conștient, argumentele pentru intervenție nu au venit dintr-o încercare de a schimba un război cu altul, ci din presupunerea că planurile Germaniei și ale URSS erau strâns legate [128] .

Din punct de vedere francez, orientarea antisovietică a avut sens și din cauza prăbușirii planurilor de prevenire a întăririi Germaniei cu ajutorul unei blocade. Livrările sovietice de materii prime au făcut ca economia germană să continue să crească, iar francezii au început să realizeze că după un timp, ca urmare a acestei creșteri, câștigarea războiului împotriva Germaniei va deveni imposibilă [129] . Într-o asemenea situație, deși transferul războiului în Scandinavia prezenta un anumit risc, inacțiunea era o alternativă și mai proastă. Șeful Statului Major francez, Gamelin, a dat instrucțiuni pentru planificarea unei operațiuni împotriva URSS cu scopul de a duce război în afara teritoriului francez; în curând au fost pregătite planuri [130] .

Marea Britanie nu a susținut unele dintre planurile franceze: de exemplu, atacul asupra câmpurilor petroliere de la Baku , înaintarea pe Petsamo cu ajutorul trupelor poloneze (guvernul polonez în exil la Londra era în mod oficial în război cu URSS). Totuși, Marea Britanie se apropia și de deschiderea unui al doilea front împotriva URSS [131] .

La 5 februarie 1940, la un consiliu comun de război (la care a fost prezent Churchill , dar nu a vorbit ), s-a decis să se solicite acordul Norvegiei și Suediei pentru o operațiune condusă de britanici în care forța expediționară urma să aterizeze în Norvegia și muta spre est.

Planurile franceze, pe măsură ce situația din Finlanda s-a înrăutățit, au devenit din ce în ce mai unilaterale [131] .

La 2 martie 1940, Daladier și-a anunțat disponibilitatea de a trimite 50 de mii de soldați francezi și 100 de bombardiere în Finlanda pentru războiul împotriva URSS. Guvernul britanic nu a fost informat în prealabil cu privire la declarația lui Daladier, dar a fost de acord să trimită 50 de bombardiere britanice în Finlanda. Întâlnirea de coordonare era programată pentru 12 martie 1940, dar din cauza sfârșitului războiului, planurile au rămas nerealizate [132] .

Sfârșitul războiului și încheierea păcii

Până în martie 1940, guvernul finlandez și-a dat seama că, în ciuda necesității de a continua rezistența, Finlanda nu va primi nicio asistență militară în afară de voluntari și arme de la Aliați. După ce a străbătut linia Mannerheim, Finlanda a fost evident în imposibilitatea de a reține avansul Armatei Roșii . A existat o amenințare reală cu o confiscare completă a țării, urmată fie de aderarea la URSS , fie de schimbarea guvernului într-unul pro-sovietic [133] .

Prin urmare, guvernul finlandez a apelat la URSS cu o propunere de a începe negocieri de pace. Pe 7 martie, o delegație finlandeză a sosit la Moscova și deja pe 12 martie a fost semnat un tratat de pace , conform căruia ostilitățile au încetat la ora 12 pe 13 martie 1940. În ciuda faptului că Vyborg , conform acordului, sa retras în URSS, în dimineața zilei de 13 martie , trupele sovietice au luat cu asalt orașul. Cu toate acestea, potrivit istoricului Bair Irincheev , acest lucru s-a datorat faptului că vestea negocierilor care s-au încheiat cu o seară înainte a ajuns de ambele părți abia în prima jumătate a zilei de 13 martie, când trupele deja plecaseră pentru a îndeplini ordinul.

Potrivit lui J. Roberts, încheierea păcii de către Stalin în termeni relativ moderati ar putea fi cauzată de realizarea faptului că o încercare de sovietizare forțată a Finlandei s-ar confrunta cu o rezistență masivă din partea populației finlandeze și cu pericolul intervenției anglo-franceze pentru ajuta finlandezii. Drept urmare, Uniunea Sovietică a riscat să fie atrasă într-un război împotriva puterilor occidentale de partea Germaniei [28] .

Pentru participarea la războiul finlandez, titlul de Erou al Uniunii Sovietice a fost acordat la 412 militari, peste 50 de mii au primit ordine și medalii [134] .

Rezultatele războiului

Toate revendicările teritoriale declarate oficial ale URSS au fost satisfăcute. Potrivit lui Stalin, „ războiul s-a încheiat după 3 luni și 12 zile, doar pentru că armata noastră a făcut o treabă bună, pentru că boom-ul nostru politic stabilit înaintea Finlandei s-a dovedit a fi corect ” [135] .

URSS a câștigat controlul deplin asupra apelor lacului Ladoga și a asigurat Murmansk , care era situat în apropierea teritoriului finlandez ( Peninsula Rybachy ).

În plus, prin tratatul de pace, Finlanda și-a asumat obligația de a construi pe teritoriul său o cale ferată care să lege Peninsula Kola de la Kandalaksha prin Alakurtti și Kemijärvi până la Tornio ( Golful Botniei ), pentru tranzitul de mărfuri între URSS și Suedia. Dar partea finlandeză a drumului nu a fost niciodată construită.

La 11 octombrie 1940, la Moscova a fost semnat Acordul dintre URSS și Finlanda privind Insulele Aland , conform căruia URSS avea dreptul de a-și plasa consulatul pe insule, iar arhipelagul a fost declarat zonă demilitarizată .

Pentru declanșarea războiului la 14 decembrie 1939, URSS a fost expulzată din Liga Națiunilor [136] . Motivul imediat al expulzării au fost protestele în masă ale comunității internaționale cu privire la bombardarea sistematică a țintelor civile de către aeronave sovietice, inclusiv cu utilizarea bombelor incendiare. Trebuie remarcat că până la acest moment Statele Unite, Germania, Italia, Spania, Japonia și alte țări au părăsit deja Liga Națiunilor sau nu au intrat deloc, iar Marea Britanie, Franța și URSS erau membri permanenți ai Consiliului. al Ligii, adică Liga, de fapt, era purtătorul de cuvânt al intereselor Franței și Marii Britanii. [137] Episodul cu apelul Finlandei la Liga Națiunilor nu a avut consecințe practice - agresiunea URSS nu a fost oprită, iar teritoriile pierdute prin Tratatul de pace de la Moscova nu au fost restituite.

La proteste s-a alăturat și președintele american Roosevelt [138] , declarând în decembrie Uniunea Sovietică un „embargo moral” [139] în legătură cu industria aeronautică sovietică: interzicerea furnizării de avioane, bombe, echipamente și materii prime pentru aviație. industriei către URSS, furnizarea de asistență tehnică URSS în construcția de aeronave. Embargoul moral a continuat până în 1941.

La 29 martie 1940, Molotov a declarat Sovietului Suprem că importurile sovietice din Statele Unite chiar au crescut în comparație cu anul precedent, în ciuda obstacolelor puse în aplicare de autoritățile americane [140] . În special, partea sovietică s-a plâns de obstacolele în calea inginerilor sovietici atunci când au fost admiși în fabricile de avioane [141] . În plus, în temeiul diferitelor acorduri comerciale în perioada 1939-1941. Uniunea Sovietică a primit de la Germania 6.430 de mașini-unelte în valoare de 85,4 milioane de mărci [142] , ceea ce a compensat scăderea livrărilor de echipamente din Statele Unite. Ajutorul din Suedia , Marea Britanie și Franța , deși semnificativ, s-a limitat doar la componenta economică: escaladarea forței amenința cu un nou război (Molotov a avertizat fără echivoc despre acest lucru în martie 1940) [143] .

Un alt rezultat negativ pentru URSS a fost formarea în rândul conducerii unui număr de țări a ideii de slăbiciune a Armatei Roșii. Informațiile despre cursul, circumstanțele și rezultatele războiului (un exces semnificativ de pierderi sovietice față de finlandeză [144] ) au întărit pozițiile susținătorilor războiului împotriva URSS în Germania [53] . La începutul lunii ianuarie 1940, trimisul german la Helsinki, Blucher, a înaintat Ministerului de Externe un memoriu cu următoarele evaluări: „În ciuda superiorității în forță de muncă și echipament, Armata Roșie a suferit o înfrângere după alta, a lăsat mii de oameni în captivitate, a pierdut sute de tunuri, tancuri, avioane și nu a reușit decisiv să cucerească teritoriul. În acest sens, ideile germane despre Rusia bolșevică ar trebui reconsiderate. Germanii făceau presupuneri false când credeau că Rusia este un factor militar de primă clasă. Dar, în realitate, Armata Roșie are atât de multe neajunsuri încât nu poate face față nici măcar unei țări mici. Rusia, în realitate, nu reprezintă un pericol pentru o putere atât de mare precum Germania, spatele din est este în siguranță și, prin urmare, va fi posibil să vorbim cu domnii de la Kremlin într-o limbă complet diferită de cea din august-septembrie. 1939. La rândul său, Hitler, în urma rezultatelor războiului de iarnă, a numit URSS un colos cu picioare de lut [24] .

La 7 mai 1940, S. Timoșenko a fost numit Comisar al Poporului al Apărării al URSS în locul lui K. Voroșilov .

W. Churchill mărturisește că „incapacitatea trupelor sovietice” a evocat „dispreț” în opinia publică britanică ; „Mulți din cercurile britanice s-au felicitat pentru faptul că nu ne-am străduit foarte mult să-i aducem pe sovietici de partea noastră <în timpul negocierilor din vara lui 1939> și au fost mândri de preaviziunea noastră. Oamenii au ajuns prea repede la concluzia că epurarea a ruinat armata rusă și că toate acestea au confirmat putrezirea organică și declinul sistemului statal și social al rușilor .

Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a dobândit experiență în dublarea războiului în timpul iernii, pe un teritoriu împădurit și mlăștinos, experiența străpungerii fortificațiilor pe termen lung și a luptei cu un inamic folosind tactici de război de gherilă. În confruntările cu trupele finlandeze echipate cu un pistol-mitralieră Suomi , a fost clarificată importanța mitralierelor care fuseseră scoase din funcțiune înainte: producția de PPD a fost restabilită în grabă și s-au dat termenii de referință pentru crearea unui nou pistol-mitralieră. , rezultând în apariția PPSh .

Germania era legată de un acord cu URSS și nu putea sprijini public Finlanda, lucru pe care ea l-a clarificat chiar înainte de izbucnirea ostilităților. Situația s-a schimbat după înfrângerile majore ale Armatei Roșii. În februarie 1940, Toivo Kivimäki (mai târziu ambasador) a fost trimis la Berlin pentru a investiga posibile schimbări. Relațiile au fost rece la început, dar s-au schimbat dramatic când Kivimäki a anunțat intenția Finlandei de a accepta ajutor de la Aliații Occidentali. Pe 22 februarie, trimisul finlandez a fost aranjat de urgență pentru o întâlnire cu Hermann Goering , al doilea om din Reich [146] [147] . Potrivit memoriilor lui R. Nordström la sfârșitul anilor 1940, Goering i-a promis informal lui Kivimäki că Germania va ataca URSS în viitor: „ Nu uitați că ar trebui să faceți pace în orice condiții. Vă garantez că, atunci când în scurt timp vom intra în război împotriva Rusiei, veți primi totul înapoi cu dobândă ” [148] . Kivimäki a raportat imediat acest lucru la Helsinki.

Luate împreună, cele de mai sus au condus la o întorsătură în politica externă finlandeză din dorința acesteia de a încheia o alianță defensivă cu țările scandinave , de a accepta garanții din partea Occidentului și chiar de a găzdui forțe expediționare anglo-franceze către o reorientare treptată către Germania: finlandezii au nici o forţă externă semnificativă capabilă să influenţeze evenimentele.nu mai exista. În cele din urmă, primele speranțe au fost șterse de atacul german asupra Norvegiei , în urma căruia aceasta din urmă se afla sub ocupație germană [143] .

Istoricii Alexander Chubaryan și Olli Vehvilyainen afirmă că, deși relațiile sovieto-finlandeze nu erau calde nici înainte de război, ca urmare a acestuia, Uniunea Sovietică „și-a dobândit un vecin amar, preocupat de securitatea sa și luptă spre răzbunare” [143] .

Conducerea finlandeză a prevăzut fragilitatea alianței germano-sovietice și a plănuit să returneze ceea ce a fost pierdut ca urmare a viitoarei lor ciocniri. Din septembrie 1940, primele trupe germane de tranzit au început să sosească în Finlanda. Astfel, avantajele obținute de URSS [149] s-au dovedit a fi de scurtă durată, securitatea strategică a Uniunii Sovietice nu a fost asigurată, aceasta din urmă s-a confruntat în curând cu o nouă amenințare - al doilea război finlandez [143] .

Rezultatele acestui război au devenit unul dintre motivele, deși nu singurul, pentru apropierea în continuare dintre Finlanda și Germania; în plus, ar putea influența într-un anumit fel conducerea Reich-ului în raport cu planurile de atac a URSS. Pentru Finlanda, apropierea de Germania a devenit un mijloc de limitare a presiunii politice tot mai mari din partea URSS. Participarea Finlandei la al Doilea Război Mondial de partea Axei a fost numită „ Războiul de Continuare ” în istoriografia finlandeză , pentru a arăta relația cu Războiul de Iarnă.

Schimbări teritoriale

  1. Istmul Karelian și Karelia de Vest. Ca urmare a pierderii istmului Karelian, Finlanda și-a pierdut sistemul de apărare existent și a început să construiască fortificații de-a lungul noii linii de graniță (linia Salpa ) într-un ritm accelerat, mutand astfel granița de la Leningrad de la 18 la 150 km.
  2. O parte din Laponia ( vechea Salla ).
  3. O parte din peninsulele Rybachy și Sredny (regiunea Petsamo ( Pechenga )), ocupate de Armata Roșie în timpul războiului, au fost returnate Finlandei [150] .
  4. Insule din partea de est a Golfului Finlandei ( O. Gogland ).
  5. Închirierea peninsulei Hanko (Gangut) pentru 30 de ani.

Ca urmare a războiului, Uniunea Sovietică a dobândit aproximativ 40 de mii km² de teritorii finlandeze [151] . Finlanda a pierdut trei orașe ( Vyborg , Sortavala și Kexholm ), două cele mai mari așezări ( Lahdenpokhya și Koivisto ) și câteva sute de sate și sate. Pe teritoriul anexat URSS existau 227 de întreprinderi mari și mici, inclusiv cel mai mare complex de celuloză „Enso-Gutzeit Oy” din Enso și 19 centrale electrice (una dintre cele mai puternice este hidrocentrala Enso-Gutzeit). ). În plus, în teritoriile anexate au fost luate în considerare 255 mii hectare de teren arabil cu o producție stabilită de cereale și legume. [152]

Conform tratatului de pace (1940) , pentru a delimita granițele dintre URSS și Finlanda, la 2 aprilie 1940, la Vyborg a început să lucreze Comisia mixtă de frontieră sovieto-finlandeză (SPK). În noiembrie 1940, Comisia Mixtă de Frontieră a semnat la Imatra (Finlanda) un protocol care descrie linia frontierei de stat dintre URSS și Finlanda . La 8 februarie 1941, părțile au semnat o graniță convenită între URSS și Finlanda, în timp ce s-a stabilit că linia de frontieră a fost definită și delimitată pe teren, ținând cont de toate schimbările convenite de guvernele URSS și Finlanda. . La 10 mai 1941, Protocolul-descrierea și harta frontierei au fost aprobate de Consiliul Comisarilor Poporului din URSS . La 11 mai 1941 a fost publicat Comunicatul convenit de părți cu privire la demarcarea frontierei sovieto-finlandeze [152] .

Aceste teritorii au fost recucerite de Finlanda în iunie-septembrie 1941, în timpul Marelui Război Patriotic , dar în condițiile armistițiului de la Moscova din septembrie 1944, au mers din nou în URSS.

Pierderile finlandeze

Militar

„Războiul din Finlanda a cerut mari sacrificii atât de la noi, cât și de la finlandezi. Conform calculelor Statului Major de partea noastră, numărul celor uciși și morți din cauza rănilor este de 48.745 de persoane, adică puțin mai puțin de 49 de mii de persoane, numărul răniților este de 158.863 de persoane. Pe partea finlandeză, se încearcă să minimizeze victimele lor, dar victimele finlandezilor sunt mult mai mari decât ale noastre. Conform estimărilor minime ale Statului Major General, numărul finlandezilor uciși ajunge la cel puțin 60 de mii, fără a număra cei care au murit din cauza rănilor, iar numărul răniților este de cel puțin 250.000 de persoane. Astfel, pe baza faptului că dimensiunea armatei finlandeze a fost de cel puțin 600 de mii de oameni, trebuie recunoscut că armata finlandeză a pierdut mai mult de jumătate din componența sa uciși și răniți. V. M. Molotov.

Potrivit unei declarații oficiale publicate în presa finlandeză la 23 mai 1940 , pierderile totale iremediabile ale armatei finlandeze în timpul războiului s-au ridicat la 19.576 de morți și 3.263 de dispăruți (total - 22.839 de persoane).

Conform datelor din 1991 [153] :

  • ucis - ok. 20-42 de mii de oameni (conform datelor sovietice în 1940 - 85 de mii de oameni);
  • răniți - 40 de mii de oameni. (conform datelor sovietice în 1940 - 250 de mii de oameni);
  • prizonieri - 1000 de persoane.

Astfel, pierderile totale în trupele finlandeze în timpul războiului s-au ridicat la 67 de mii de oameni. Scurte informații despre fiecare dintre victimele din partea finlandeză au fost publicate într-o serie de publicații finlandeze [154] .

Informații moderne despre circumstanțele morții soldaților finlandezi [155] :

  • 16.725 au murit în acțiune, rămâne evacuat;
  • 3433 au murit în acțiune, rămășițele nu au fost evacuate;
  • 3671 au murit în spitale din cauza rănilor;
  • 715 au murit din motive non-combat (inclusiv din cauza bolii);
  • 28 au murit în captivitate;
  • 1727 dispărut și declarat mort;
  • cauza morții a 363 de militari nu este cunoscută.

Un total de 26.662 de soldați finlandezi au murit.

Civilă

Potrivit datelor oficiale finlandeze, în timpul raidurilor aeriene și bombardamentelor asupra orașelor din Finlanda (inclusiv Helsinki), 956 de oameni au fost uciși [156] , 540 au fost grav și 1300 răniți ușor, 256 de clădiri de piatră și aproximativ 1800 de clădiri din lemn au fost distruse [157] [157] [ 158] .

Pierderi de voluntari străini

În timpul războiului, corpul de voluntari suedezi a pierdut 33 de oameni morți și 185 de răniți și degerături (degerăturile fiind marea majoritate - aproximativ 140 de persoane) [159] .

Doi danezi au fost uciși - piloți care au luptat în grupul aerian de luptă LLv-24 [160] și un italian care a luptat în LLv-26 [161] .

Pierderi în tehnologie

Pierderile totale ale Finlandei în război s-au ridicat la 76 de aeronave (pierderi de luptă și non-combat) distruse, alte 51 au fost grav avariate [162] . Potrivit părții sovietice, 381 de avioane finlandeze au fost distruse. [163]

Pierderile sovietice

Conform rapoartelor trupelor din 15.03.1940:

  • răniți, bolnavi, degerați - 248.090;
  • uciși și decedați în etapele de evacuare sanitară - 65.384;
  • murit în spitale - 15.921;
  • lipsă - 14.043;
  • pierderi totale iremediabile - 95 348 [164] .

Există date despre pierderile trupelor de frontieră ale NKVD-ului URSS pentru întreaga perioadă a războiului: 1341 de oameni au fost uciși, 320 au fost dispăruți, 2500 au fost răniți și degerături (nu este clar dacă sunt incluse în total). numărul de pierderi ale Armatei Roșii). [165]

Liste de nume

Conform listelor de nume întocmite în 1949-1951 de către Direcția Principală de Personal a Ministerului Apărării al URSS și Cartierul General al Forțelor Terestre, pierderile Armatei Roșii în război au fost următoarele:

  • au murit și au murit din cauza rănilor la etapele de evacuare sanitară - 71.214;
  • au murit în spitale din cauza rănilor și bolilor - 16.292;
  • lipsă - 39.369.

În total, conform acestor liste, pierderile iremediabile s-au ridicat la 126.875 de militari [164] .

Alte estimări de pierderi

Din 1990, noi date despre pierderile armatei sovietice și finlandeze au apărut în literatura istorică rusă și în publicațiile de jurnal. M. I. Semiryaga (1989) a estimat numărul soldaților sovietici uciși la 53,5 mii [166] , A. M. Noskov - 72,5 mii, P. A. Aptekar - 131,5 mii. În ceea ce privește răniții sovietici, atunci, potrivit P. A. Aptekar, numărul lor este estimat la 400. mii de oameni. Conform estimărilor ulterioare ale P.A. Apoticar, pierderile iremediabile ale Armatei Roșii pot fi estimate la aproximativ 150 de mii de oameni [167] . Pavel Petrov a publicat date că Arhiva Militară de Stat Rusă are o bază de date confirmată de 167.976 de morți în acest război sau dispăruți [168] .

Conform datelor arhivelor și spitalelor militare sovietice, pierderile sanitare s-au ridicat (după nume) la 264.908 persoane [6] . Se estimează că aproximativ 22% din pierderi au fost cauzate de degerături [6] .

Captivitate

În timpul războiului, conform diverselor surse, au fost luați prizonieri 5.395 de militari ai Armatei Roșii, inclusiv 293 de comandanți și lucrători politici [169] , 5.546 de militari [170] , 6.017 de militari [171] . Aproape toți (cu excepția a 20 de persoane) au fost extrădați în URSS după război, inclusiv cei care și-au declarat refuzul de a se întoarce. Conform rezultatelor unui control special al foștilor prizonieri de război, 72 s-au predat voluntar, 206 spioni sau „persoane suspectate de spionaj”, 54 provocatori, 166 care s-au oferit voluntari pentru serviciul finlandez și 13 care au fost văzuți în timp ce agresează alți prizonieri, 511 persoane. în total [172] . Toată lumea a fost tratată dur în Patria Mamă: 158 de foști prizonieri de război au fost condamnați la pedeapsa capitală pentru trădare și împușcare, 4.354 de persoane au fost condamnate la închisoare în lagăre de muncă pe o perioadă de cinci până la opt ani prin decizia reuniunii speciale a NKVD . ai URSS , 450 de foști prizonieri de război (prinși de obicei inconștienți sau răniți grav) eliberați [173] .

Numărul soldaților finlandezi luați prizonieri a fost de 706 persoane, conform altor surse 876 persoane [174] . Dintre aceștia, 20 de persoane au refuzat să se întoarcă în Finlanda [175] .

Conform tratatului de pace din 12 martie 1940, era prevăzut un schimb de prizonieri de război, pentru care a fost creată o comisie mixtă pentru schimbul de prizonieri de război între URSS și Finlanda. În perioada 14-28 aprilie, la Vyborg au avut loc șase ședințe ale comisiei. Transferul prizonierilor de război a fost efectuat de părți în mai multe etape în perioada 16 aprilie - 10 mai 1940 la gara Vainikkala [176] .

Crime de război

La 1 aprilie 1944, la Capul Puot-Niemi, lângă Vyborg, Armata Roșie a găsit un subsol plin cu cadavrele prizonierilor de război sovietici torturați de finlandezi [177] . Comisia Extraordinară de Stat a efectuat o serie de examinări care, împreună cu mărturiile martorilor, au atribuit aceste crime perioadei războiului sovietico-finlandez din 1939-1940 [177] . 152 de cadavre au fost supuse unui control medico-legal [177] . Examenul de cartier a stabilit că toate articolele de uniforme de pe ele aparțin mostrelor acceptate pentru aprovizionarea Armatei Roșii până în 1940 [177] . O examinare a exemplarelor de mesteacăn și arțar efectuată de Institutul Botanic al Academiei de Științe a URSS din locul unde au fost găsite cadavrele a constatat că acestea aveau 3-4 ani [177] .

„Întrebarea Kareliană”

După război, autoritățile locale finlandeze, organizațiile provinciale ale Uniunii Kareliane , create pentru a proteja drepturile și interesele rezidenților evacuați din Karelia, au încercat să găsească o soluție la problema returnării teritoriilor pierdute. În timpul Războiului Rece , președintele finlandez Urho Kekkonen a negociat în mod repetat cu conducerea sovietică, dar aceste negocieri nu au avut succes. Partea finlandeză nu a cerut în mod deschis restituirea acestor teritorii. După prăbușirea Uniunii Sovietice, s-a pus din nou problema transferului de teritorii către Finlanda.

În problemele legate de returnarea teritoriilor cedate, Uniunea Kareliană acționează împreună cu conducerea politicii externe a Finlandei și prin intermediul acesteia. În conformitate cu programul „Karelia” adoptat în 2005 la congresul Uniunii Kareliane, Uniunea Kareliană urmărește să încurajeze conducerea politică a Finlandei să monitorizeze în mod activ situația din Rusia și să înceapă negocierile cu Rusia privind restituirea teritoriilor cedate ale Karelia de îndată ce apare o bază reală și ambele părți vor fi pregătite pentru aceasta [178] .

Propaganda în timpul războiului

La începutul războiului, tonul presei sovietice era bravura - Armata Roșie arăta perfectă și victorioasă, în timp ce finlandezii erau portretizați ca un inamic frivol. 2 decembrie (2 zile după începerea războiului) „ Leningradskaya Pravda ” scrie:

Îi admiri involuntar pe vitejii luptători ai Armatei Roșii, înarmați cu cele mai noi puști cu lunetă, mitraliere ușoare automate strălucitoare. Armatele celor două lumi s-au ciocnit. Armata Roșie este cea mai iubitoare de pace, cea mai eroică, cea mai puternică, dotată cu tehnologie avansată și armata guvernului finlandez corupt, pe care capitaliștii îl forțează să zdrăngănească. Și arma este, sincer, veche, uzată. Nu este suficient pentru mai multă pulbere.

Cu toate acestea, o lună mai târziu, tonul presei sovietice s-a schimbat. Au început să vorbească despre puterea „Liniei Mannerheim”, teren dificil și îngheț - Armata Roșie, pierzând zeci de mii de morți și degerături, a rămas blocată în pădurile finlandeze [179] . Începând cu raportul lui Molotov din 29 martie 1940, începe să trăiască mitul [180] inexpugnabilei „Linii Mannerheim”, analog cu „ Linia Maginot ” și „ Linia Siegfried ”, care până acum nu au fost zdrobite de nicio armată . [140] .

Mai târziu, Anastas Mikoyan a scris: „ Stalin este o persoană inteligentă, capabilă, pentru a justifica eșecurile din timpul războiului cu Finlanda, a inventat motivul pentru care am descoperit „deodată” linia Mannerheim bine echipată. A fost lansată un film special care arată aceste instalații pentru a justifica faptul că era dificil să lupți împotriva unei astfel de linii și să câștigi rapid o victorie ” [181] .

Dacă propaganda finlandeză a descris războiul ca pe o apărare a patriei de invadatori cruzi și fără milă, conectând terorismul comunist cu marea putere tradițională a Rusiei (de exemplu, în cântecul „ Nu, Molotov! ”, șeful guvernului sovietic este comparat cu Guvernatorul general țarist al Finlandei Nikolai Bobrikov , cunoscut pentru politica sa de rusificare și lupta împotriva autonomiei), apoi Agitpropul sovietic a prezentat războiul ca pe o luptă împotriva asupritorilor poporului finlandez de dragul libertății acestuia din urmă. Termenul de finlandezi albi , care a fost folosit pentru a desemna inamicul, a avut scopul de a sublinia nu interstatal și nu internațional, ci caracterul de clasă al confruntării [182] . „Patria ta a fost luată de mai multe ori - venim să o returnăm ”, spune melodia „ Accept us, beautiful Suomi ”, într-o încercare de a evita acuzațiile de capturare a Finlandei. Ordinul pentru trupele LenVO din 29 noiembrie, semnat de Meretskov și Jdanov, spune:

Vom merge în Finlanda nu ca cuceritori, ci ca prieteni și eliberatori ai poporului finlandez de opresiunea moșierilor și a capitaliștilor.
Nu mergem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkno, care asuprește poporul finlandez și a provocat un război cu URSS.

Respectăm libertatea și independența Finlandei, primite de poporul finlandez ca urmare a Revoluției din octombrie și a victoriei Puterii sovietice [112] .

Linia Mannerheim - un punct de vedere alternativ

Pe tot parcursul războiului, atât propaganda sovietică, cât și cea finlandeză au exagerat semnificativ semnificația liniei Mannerheim. Prima este de a justifica o întârziere îndelungată a ofensivei, iar a doua este de a întări moralul armatei și al populației. În consecință , mitul „liniei Mannerheim incredibil de puternic fortificate” a fost ferm înrădăcinat în istoria sovietică și a pătruns în unele surse occidentale de informații, ceea ce nu este surprinzător, având în vedere scandarea liniei de partea finlandeză în sensul literal - în melodia Mannerheimin linjalla ("Pe linia Mannerheim"). Generalul belgian Badu, consilier tehnic pentru construcția de fortificații, care a participat la construcția Liniei Maginot, a declarat [180] :

Nicăieri în lume nu au fost condiții naturale atât de favorabile pentru construirea de linii fortificate ca în Karelia. În acest loc îngust dintre două corpuri de apă - Lacul Ladoga și Golful Finlandei - se află păduri de nepătruns și stânci uriașe. Din lemn și granit, și acolo unde este necesar - din beton, a fost construită celebra „Linie Mannerheim”. Cea mai mare fortăreață a „Liniei Mannerheim” este dată de obstacole antitanc realizate din granit. Nici măcar tancurile de douăzeci și cinci de tone nu le pot depăși. În granit, finlandezii, cu ajutorul exploziilor, au echipat mitraliere și cuiburi de arme, care nu se tem de cele mai puternice bombe. Acolo unde nu era suficient granit, finlandezii nu cruțau betonul.

Potrivit istoricului rus A. Isaev , „în realitate, Linia Mannerheim era departe de cele mai bune exemple de fortificație europeană. Marea majoritate a structurilor pe termen lung ale finlandezilor erau clădiri din beton armat cu un etaj, parțial îngropate sub formă de buncăr, împărțite în mai multe încăperi prin pereți despărțitori interioare cu uși blindate. Trei cutii de pastile de tipul „milionului” aveau două niveluri, alte trei cutii de pastile aveau trei niveluri. Permiteți-mi să subliniez, exact nivelul. Adică cazematele și adăposturile lor de luptă erau situate la diferite niveluri față de suprafață, cazemate ușor îngropate în pământ cu ambrase și complet îngropate, legându-și galeriile cu barăci. Structurile cu ceea ce se pot numi pardoseli erau neglijabile.” Era mult mai slabă decât fortificațiile liniei Molotov , ca să nu mai vorbim de linia Maginot cu caponiere cu mai multe etaje dotate cu propriile centrale electrice, bucătării, săli de odihnă și toate facilitățile, cu galerii subterane care leagă casetele de pastile și chiar și căi ferate subterane cu ecartament îngust. . Alături de faimoasele șuvițe din bolovani de granit , finlandezii au folosit șanțuri din beton de calitate scăzută, concepute pentru tancurile Renault învechite și s-au dovedit a fi slabe împotriva tunurilor noii tehnologii sovietice [180] . De fapt, „Linia Mannerheim” consta în principal din fortificații de câmp. Buncărele situate pe linie erau mici, situate la o distanță considerabilă unele de altele și rareori aveau arme de tun.

După cum notează O. Manninen, finlandezii au avut suficiente resurse pentru a construi doar 101 buncăre din beton (din beton de calitate scăzută) și au luat mai puțin beton decât clădirea Operei din Helsinki; restul fortificațiilor liniei Mannerheim erau din lemn de pământ (pentru comparație: linia Maginot avea 5800 de fortificații din beton, inclusiv buncăre cu mai multe etaje) [183] ​​​​.

Mannerheim însuși a scris:

... Rușii, chiar și în timpul războiului, au pus în mișcare mitul „Liniei Mannerheim”. S-a afirmat că apărarea noastră pe istmul Karelian s-a bazat pe un zid de apărare neobișnuit de puternic și de ultimă generație, care poate fi comparat cu liniile Maginot și Siegfried și pe care nicio armată nu l-a străbătut vreodată. Descoperirea rușilor a fost „o ispravă care nu a fost egalată în istoria tuturor războaielor”... Toate acestea sunt o prostie; în realitate, situația arată cu totul diferit... Desigur, a existat o linie defensivă, dar a fost formată doar din rare cuiburi de mitraliere de lungă durată și două duzini de cutii de pastile noi construite la propunerea mea, între care s-au așezat tranșee. Da, linia defensivă a existat, dar îi lipsea adâncimea. Oamenii au numit această poziție Linia Mannerheim. Puterea sa a fost rezultatul rezistenței și curajului soldaților noștri, și nu rezultatul forței structurilor.

- Memorii Mannerheim K. G .. - M .: Vagrius , 1999. - S. 319-320. — ISBN 5-264-00049-2 .

Comemorare

Cimitire

  • Cimitirul Bolsheokhtinsky din Sankt Petersburg conține locurile de înmormântare ale soldaților sovietici care au murit în anii războiului sovieto-finlandez.
  • Mormânt comun la cimitirul orașului din Murmansk ( http://voenspez.ru/index.php?topic=31482.msg272425#msg272425 ). Soldații și repatriații sovietici, precum și marinarii convoaielor aliate, care au murit în războaiele finlandeze și patriotice, sunt îngropați și imortalizați la cimitirul orașului din Murmansk.

Monumente

  • Crucea tristeții ” - un monument pentru soldații sovietici și finlandezi căzuți în războiul sovietico-finlandez. Deschis la 27 iunie 2000. Situat în districtul Pitkyarantsky al Republicii Karelia [184] .
  • Memorialul „Kollasjärvi”  - un memorial pentru soldații sovietici și finlandezi căzuți. Situat în districtul Suoyarvsky al Republicii Karelia.
  • Memorialul „Petrovka”  - un memorial pentru soldații sovietici căzuți. Situat în districtul Vyborgsky din regiunea Leningrad.

Muzee

  • Muzeul școlar „Războiul necunoscut” - deschis pe 20 noiembrie 2013 în MOU „Școala secundară nr. 34” din orașul Petrozavodsk [185] [186] .
  • „Muzeul Militar al Istmului Karelian” a fost deschis la Vyborg de către istoricul Bair Irincheev .

Reflectarea războiului în cultură

Cântece, poezii

  • Cântecul finlandez al anilor de război "Nu, Molotov!" ( mp3 , cu traducere în limba rusă)
  • Take Us, Suomi Beauty ” (mp3, cu traducere finlandeză)
  • Cântecul „Talvisota” a trupei suedeze de power metal Sabaton
  • „Cântecul comandantului batalionului Ugryumov” - un cântec despre căpitanul Nikolai Ugryumov , primul erou al Uniunii Sovietice în războiul sovietico-finlandez
  • Alexandru Tvardovsky . „Două rânduri” (1943) - o poezie dedicată memoriei soldaților sovietici care au murit în timpul războiului
  • Tikhonov N. S. „Vânătorul Savolak” - o poezie
  • Gorodnitsky A. M. „Granița finlandeză” - cântec
  • Cântecul „1939” al trupei ruse de metal Abrin
  • Cântecul „White death” al trupei suedeze de heavy metal Sabaton despre Simo Häyhä

În literatură

Filme de lung metraj

  • x/f „Pentru patria noastră sovietică” (URSS, 1940)
  • filmul „ Prietenele din față ” (URSS, 1941)
  • filmul „ În spatele liniilor inamice ” (URSS, 1941)
  • filmul „ Mașenka ” (URSS, 1942)
  • film " Talvisota " (Finlanda, 1989)
  • filmul „ Capela Îngerilor ” (Rusia, 2009)
  • filmul „ Military Intelligence: Northern Front (serie TV) ” (Rusia, 2012)
  • filmul „Vesuri” (Rusia, 2019)

Documentare

Diverse

Începând cu anii 2000, au fost lansate jocuri pe calculator, a căror intriga este legată de război. Printre astfel de jocuri: " Blitzkrieg ", " Talvisota: Iadul de gheață ", " Squad Battles : Winter War ".

Vezi și

Note

  1. G. Ciano. Diario, v.1. 1939-1940. pp.195-196
  2. Chiharu Inaba. Operațiuni de informații japoneze în Scandinavia în timpul celui de-al doilea război mondial  // Scandinavian Journal of History. - 01-06-2008. - T. 33 , nr. 2 . — S. 122–138 . — ISSN 0346-8755 . - doi : 10.1080/03468750802078872 .
  3. Virrankoski P. Suomen Historia 2. - 2001. - ISBN 951-746-342-1 , SKS.
  4. Kakela E. Laguksen miehet, marskin nyrkki: Suomalainen panssariyhtyma 1941-1944. - 1992. - ISBN 952-90-3858-5 , Panssarikilta.
  5. 1 2 3 4 RGVA. F. 37977. Op. 1. D. 595. L. 57-59, 95; D. 722. L. 414-417.
    Război de iarnă. - Prinț. 1. - S. 150.
  6. 1 2 3 4 Rusia și URSS în războaiele secolului XX. Pierderile forțelor armate. Studiu statistic / Sub general. ed. G. F. Krivosheeva . - 2. - M. : Olma-Press, 2001. - S. 213. - 608 p. - ISBN 5-224-01515-4 .
  7. Kurenmaa P., Lentilä R. Sodan tappiot // Jatkosodan pikkujättiläinen  (fin.) / J. Leskinen, A. Juutilainen. - 2007. - S. 1152. - ISBN 951-0-28690-7 .
  8. Riitta Leskinen, Riitta Antikainen, Markku Peltonen, Risto Sippola, Pekka Jousilahti. Determinanți ai schimbărilor în sănătatea auto-evaluată în rândul veteranilor de război finlandezi: Rezultatele din sondajele Veteran Project 1992 și 2004  // Arhivele de Gerontologie și Geriatrie. — 2012-09. - T. 55 , nr. 2 . — S. 343–348 . — ISSN 0167-4943 . - doi : 10.1016/j.archger.2011.09.011 .
  9. Lasse Laaksonen. Todellisuus ja harhat : Kannaksen taistelut ja suomalaisten joukkojen tila talvisodan lopussa 1940 . - Helsingissä: Gummerus, 2005. - 574 pagini, [48] planșe p. - ISBN 951-20-6911-3 , 978-951-20-6911-8.
  10. Lentilä R., Juutilainen A. Talvisodan uhrit // Talvisodan pikkujättiläinen  (fin.) / J. Leskinen, A. Juutilainen. - 2007. - S. 821. - ISBN 978-951-0-23536-2 .
  11. Malmi, Timo (1999). „Suomalaise sotavangit” [Prizonierii de război finlandezi]. Talvisodan pikkujättiläinen (în finlandeză).
  12. 1 2 Denumiri se găsesc și în diverse surse: Războiul finlandez , campania finlandeză din 1939-1940 , al treilea război sovietico-finlandez , conflictul armat sovieto-finlandez din 1939-1940 . — Război sovietico-finlandez // Khronos
  13. Expulzarea URSS de către Liga Națiunilor , 14 decembrie 1939.  (engleză)
  14. Decret al Consiliului Comisarilor Poporului de recunoaștere a independenței Finlandei (18 decembrie 1917) (link inaccesibil) . Consultat la 10 noiembrie 2009. Arhivat din original la 10 iunie 2008. 
  15. (fin.) Suomi kautta aikojen. - Helsinki: Otava, Oy Valitut Palat - Reader's Digest Ab, 1992. - P. 387. - ISBN 951-8933-60-X . 
  16. (fin.) Itsenäinen Suomi-Seitsemän vuosikymmentä kansakunnan elämästä. - Helsinki: Otava, Oy Valitut Palat - Reader's Digest Ab, 1987. - P. 45. - ISBN 951-9079-77-7 . 
  17. 1 2 Documente ale politicii externe a URSS. Volumul 18 . 1 ianuarie - 31 decembrie 1935 / Komis.: A. A. Gromyko (prev.) și alții - M .: Politizdat , 1973. - S. 143. - Tiraj 9700 exemplare.
  18. Vezi de exemplu: Trotter, W. A Frozen Hell: The Russo-Finnish Winter War of 1939-1940.
    Jowett, Ph. et al. Finlanda în război 1939-45 (Elite).
    Gilber, M. Al doilea război mondial: o istorie completă.
    Churchill, W. Al Doilea Război Mondial.
    Keegan, J. Al Doilea Război Mondial.
    Condon, R. Traducido por Lopez-Pozas Carreño, Carlos (1976), Guerra de invierno: Rusia contra Finlandia.
    Președintele rus B. Elțin într-o conferință de presă cu omologul său finlandez M. Ahtisaari. Arhivat pe 2 februarie 2009 la Wayback Machine
  19. Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. a 4-a ed. - M., 1975. Extras
  20. Raportul lui Molotov 29 martie 1940
  21. 1 2 3 Acceptă-ne, frumoasă Suomi: campanie de „eliberare” în Finlanda 1939-1940. / Comp. E. A. Balashov. - Sankt Petersburg: Galeya Print, 1999. - S. 38-48, 70-71.
  22. Relațiile externe ale Statelor Unite: Documente diplomatice . - Washington, DC: Departamentul de Stat al Statelor Unite, 1939. - Vol. I. - P. 1006.
  23. Schuman, Frederick L. Design for Chaos: Red Army Attack on Finland . // Evenimente  : Revizuirea lunară a afacerilor mondiale. - NY: Events Publishing Co., ianuarie 1940. - Vol. 7. - Nu. 33. - P. 5. Citat: „ Trupele sovietice au trecut frontierele în „apărare” împotriva „agresiunii” finlandeze.
  24. 1 2 3 M. I. Semiryaga . Secretele diplomației lui Stalin 1939-1941.  - M .: Liceu , 1992. - ISBN 5-06-002525-X .
  25. Însemnări ale guvernului URSS și al guvernului Finlandei, 26-28 noiembrie 1939. Introducere
  26. M. I. Semiryaga. Secretele diplomației lui Stalin 1939-1941.  - M .: Liceu, 1992.
  27. 1 2 Granite finlandeze, granite vechi. Materiale mese rotunde. // Patria -mamă , nr. 12, 1995.
  28. 1 2 J. Roberts. Sfere de influență și politica externă sovietică în 1939-1945: ideologie, calcul și improvizație
  29. Discurs radiofonic al prim-ministrului finlandez Risto Ryti, 8 decembrie 1939
  30. M. I. Semiryaga. Secretele diplomației staliniste. 1941-1945. - M .: Liceu, 1992. - S. 129.
  31. M. Meltyukhov . Domnitori fără supuși // Patria, 1995, nr. 12.
  32. Alexey Volynets . Jdanov: sfinxul nerezolvat din Leningrad. Partea 3 // APN Nord-Vest.
  33. (fin.) Jakobson, Max. Diplomaattien talvisota. - Helsinki: WSOY, 2002. - P. 9. - ISBN 978-951-0-35673-9 . 
  34. Jakobsson, 2002: p. 7.
  35. Jakobsson, 2002: p. 28
  36. (fin.) Mannerheim, CGE & Virkkunen, Sakari. Suomen Marsalkan muisstelmat. - Suuri suomalainen kirjakerho, 1995. - P. 172. - ISBN 951-643-469-X . 
  37. Mannerheim-Virkkunen, 1995: S. 172.
  38. Propagandist și agitator al Armatei Roșii , nr. 23, decembrie 1939. - p. 8.
  39. (fin.) Tanner, Väinö. Neuvotteluvaihe // Olin ulkoministerinä talvisodan aikana. - Helsinki: Kustannusosakeyhtiö Tammi, 1979. - P. 44, 57, 84. - ISBN 951-30-4813-6 . 
  40. Anthony A. Războiul de iarnă sovietic-finlandez // Războiul sovietic-finlandez. 1939-1940. / Comp. A. Taras . - Mn. : Harvest , 1999. - ISBN 985-433-692-1 .
  41. (fin.) Suomi kautta aikojen. - Helsinki: Otava, Oy Valitut Palat-Reader's Digest Ab, 1992. - P. 438. - ISBN 951-8933-60-X . 
  42. Tanner W. Războiul de iarnă. Confruntare diplomatică dintre Uniunea Sovietică și Finlanda. 1939-1940. - M . : Tsentrpoligraf. 2003. - S. 103.
  43. (fin.) Leskinen, Jari & Juutilainen, Antti (toim.). Talvisodan pikkujättiläinen. - Porvoo: WSOY, 1999. - ISBN 951-0-23536-9 . 
  44. (fin.) Siilasvuo, Ensio (toim.). Talvisodan kronikka. - Jyväskylä: Gummerus, 1989. - ISBN 951-20-3446-8 . 
  45. Siivasvuo, 1989
  46. (fin.) Haataja, Lauri. Kun kansa kokosi itsensä. - Tammi, 1989. - ISBN 951-30-9170-8 . 
  47. „Lecțiile războiului cu Finlanda” : Raport nepublicat al Comisarului Poporului de Apărare al URSS K. E. Voroșilov la plenul Comitetului Central al Partidului Comunist al Bolșevicilor din întreaga Uniune din 28 martie 1940 .
  48. 1 2 3 4 Carl Gustav Mannerheim. Memorii. - M .: Vagrius, 1999. - ISBN 5-264-00049-2 .
  49. Discursul prim-ministrului A.K. Kajander din 23 noiembrie 1939 la o întâlnire a proprietarilor finlandezi de întreprinderi private în onoarea Zilei Apărării Naționale a Finlandei (publicată în limba rusă în cartea : „Take us, Suomi-beauty:“liberation”campaign în Finlanda 1939— 1940". Partea 2: Culegere de documente şi fotografii / Compilat de: Evgeny Balashov. - Sankt Petersburg : Galea Print, 2000. [1]
  50. V. N. Baryshnikov. La problema xenofobiei: a fost războiul sovietico-finlandez din 1939-1940 „Războiul lui Erkko”?
  51. Semiryaga M. I. Ch. V. Război inutil. 1. În nord-vest, granița este blocată // Secretele diplomației lui Stalin. 1939-1941. - M . : Liceu, 1992. - S. 148. - 50.000 exemplare.
  52. 1 2 3 Războiul de iarnă, 1939-1940. Carte. 1: Istorie Politică / RAS, Institutul de Istorie Generală; Reprezentant. editori: O. A. Rzheshevsky, O. Vehvilyainen. - M. : Nauka, 1998. - 382 p.
  53. 1 2 Nekrich A. M. Capitolul 5. Test muscular // 1941, 22 iunie. - M . : Monumentele gândirii istorice, 1995.
  54. Notă a guvernului URSS din 26.11.1939 (link inaccesibil) . Consultat la 24 martie 2007. Arhivat din original pe 16 martie 2007. 
  55. Discursul lui Molotov la radio 29 noiembrie 1939
  56. Jukov S. A. Pregătirea teatrului de operațiuni nord-vestic pentru războiul cu Finlanda. // Revista de istorie militară . - 2008. - Nr. 10. - P.9-11.
  57. Kuznetsov A. Victorie necunoscută // Steaua Roșie , 10 martie 2010.
  58. RGVA . F. 37977. Op.1. D. 232. L. 1-4, 14-15; F. 4. Op. 19. D. 69. L. 110-112, după Meltyukhov M. I. Şansa ratată a lui Stalin. Uniunea Sovietică și lupta pentru Europa: 1939-1941. - M .: Veche , 2000. S. 143. (Documente, fapte, hotărâri).
  59. 1 2 3 4 Engle E., Paaninen L. Războiul sovietic-finlandez: Breakthrough of the Mannerheim Line. 1939-1940. — M .: Tsentrpoligraf , 2008. — 239 p. - 4000 de exemplare.  - ISBN 978-5-9524-3361-8 .
  60. 1 2 3 4 Vezi Isaev A.V. Zece mituri ale celui de-al Doilea Război Mondial. Capitolul 2. „Tolstoi” și „milionari”
  61. 1 2 Cuvintele Mareșalului B. M. Shaposhnikov la o întâlnire din 14-17 aprilie 1940 Războiul de iarnă 1939-1940. Cartea a doua. JV Stalin și campania finlandeză (transcrierea Comitetului Central al Partidului Comunist al Bolșevicilor din întreaga Uniune). M. : Nauka, 1998. - S. 180.
  62. Tancuri în războiul de iarnă 1939-1940. (partea 1) p. 13 . Site militar-patriotic „Curaj”. Preluat: 24 ianuarie 2020.
  63. Shirokorad A. B. Războaiele de Nord ale Rusiei . Preluat: 24 ianuarie 2020.
  64. Marina finlandeză în 1939-1944. . Biblioteca de istorie militară „Victoria” - cărți, reviste și articole. Preluat: 20 decembrie 2019.
  65. Balashov E. A. , Stepakov V. N. „Linia Mannerheim” și sistemul finlandez de fortificare pe termen lung pe istmul Karelian.  - Sankt Petersburg. : Nordmedizdat, 2000. - 84 p. — ISBN 5-93114-017-4 .
  66. Igor Amosov , Andrey Pochtarev . Scopul este distrugerea Flotei Baltice // Independent Military Review , 21 ianuarie 2005.
  67. Conform pactului de asistență reciprocă dintre Estonia și URSS din 28 septembrie 1939 , semnat sub presiunea URSS.
  68. Președintelui Estoniei îi este rușine de neparticiparea la războiul sovieto-finlandez // Lenta.ru , 15 martie 2007.
  69. Cuirasate de apărare de coastă clasa Vainamoinen. Marina finlandeză. Navele din cel de-al Doilea Război Mondial ale marinelor poloneze și scandinave
  70. Vehicule blindate ale Finlandei 1918-1997. Prima parte
  71. Politica externă a URSS. Colectarea documentelor. T. IV. / Comp. A. S. Tisminets . - M .: Tip. ziarul „Pravda” , 1946.
  72. Hruşciov N. S. Memorii. Cartea 1 M .: Compania de informare și editură „Moscow News”, 1999. ISBN 5-900036-03-0 (Cartea 1), ISBN 5-900036-04-9 .
  73. Preistoria războiului de iarnă sovieto-finlandez 1939-1940
  74. P. Aptekar. Șoimi sau zmee?
  75. Istoria diviziunii administrativ-teritoriale Petrograd-Leningrad-Sankt Petersburg (1917-2001) (link inaccesibil) . Consultat la 2 iunie 2012. Arhivat din original pe 4 noiembrie 2013. 
  76. Felshtinsky Yu. Sub rezerva dezvăluirii: URSS - Germania. 1939-1941: documente şi materiale.
  77. Şansa ratată a lui Meltyukhov M.I. Stalin. Uniunea Sovietică și lupta pentru Europa: 1939-1941. Cu. 153.
  78. Meltyukhov M. I. „Frontul Poporului” pentru Finlanda? (Cu privire la chestiunea obiectivelor conducerii sovietice în războiul cu Finlanda 1939-1940) Istoria internă. 1993. Nr 3. P. 95-101.
  79. Verigin S. G. Formarea și operațiunile de luptă ale Armatei Populare Finlandeze (FNA) în războiul de iarnă din 1939-1940 .
  80. Peter Provis Realizarea finlandeză în continuarea războiului și după” Arhivat la 14 septembrie 2007 la Wayback Machine , Vol.3, 1999. 
  81. Tapani Kassila „Voluntari în războiul de iarnă  ” 
  82. Războiul sovietic-finlandez 1939-1940. Cititor / ed.-comp. A. E. Taras. Minsk: Harvest, 1999. p. 47, 280.
  83. Antti Juutilainen . Talvisodan ulkomaalaiset vapaaehtoiset. Ts Pj, 1999. P. 776.
  84. Între Rusia și Stalin. Emigrația rusă și al doilea război mondial / ed. S. V. Karpenko. Moscova, Universitatea Rusă de Stat pentru Științe Umaniste, 2004. p. 145-146.
  85. general-leit. Arkhangelsky A.P. Experiența finlandeză a ROVS // Buletinul ROVS, nr. 8-9, 2004, p. 25-28.
  86. „ Voluntari din diferite țări s-au adunat în Finlanda, supuși agresiunii sovietice, pentru a lupta în armata sa. Mulți evrei din Țările de Jos, Belgia și Polonia ocupate de germani s-au oferit și ei voluntari pentru armata finlandeză - la urma urmei, participarea la război le-a dat dreptul la azil "
    Daniil Romanovsky. Evreii în Finlanda, 1938-1945 // Lechaim, nr. 11 (223), noiembrie 2010.
  87. în același timp, un Blenheim s-a prăbușit în timp ce era transportat în Finlanda, iar altul a fost avariat
  88. Războiul sovietic-finlandez 1939-1940. Cititor / ed.-comp. A. E. Taras. Minsk: Harvest, 1999. p. 280, 371.
  89. 1 2 3 4 Istoria Marelui Război Patriotic al Uniunii Sovietice, 1941-1945 (în șase volume). / redacţie, P. N. Pospelov ş.a. Volumul 1. M., Editura Militară, 1960. p. 264.
  90. 14 mm pst kiv/37
  91. Războiul sovietic-finlandez 1939-1940. Cititor / ed.-comp. A. E. Taras. Minsk: Harvest, 1999. p. 280, 371-372.
  92. 1 2 3 4 5 Istoria diplomației. Volumul IV. Diplomația în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. / ed. A. A. Gromyko şi alţii.Ed. 2. M., Politizdat, 1975. p.32
  93. Războiul sovietic-finlandez 1939-1940. Cititor / ed.-comp. A. E. Taras. Minsk: Harvest, 1999. p. 280.
  94. 1 2 Războiul sovietico-finlandez 1939-1940. Cititor / ed.-comp. A. E. Taras. Minsk: Harvest, 1999. p. 47.
  95. Războaiele mondiale ale secolului XX: în 4 cărți. cartea 3. Al doilea război mondial: un eseu istoric / Institutul de Istorie Generală al Academiei Ruse de Științe. M.: Nauka, 2005. p. 265.
  96. 20 PstK/40 Madsen
  97. Istoria Danemarcei. secolul XX. / resp. ed. Yu. V. Kudrina, V. V. Roginsky. M.: Nauka, 1998. p. 117.
  98. Kirkeback M. Schalburg - patriot trădător / trad. din date Anatoli Cekanski. - Sankt Petersburg. : Nestor-Istorie, 2022. - S. 105-120. - 488 p., ill. Cu. - ISBN ISBN 978-5-4469-2031-0 .
  99. 1 2 Războiul sovietico-finlandez 1939-1940. Cititor / ed.-comp. A. E. Taras. Minsk: Harvest, 1999. p. 369-371.
  100. Pistol de 9 mm M/34 și Pistol de 7,65 mm M/35 Beretta
  101. Războiul sovietic-finlandez 1939-1940. Cititor / ed.-comp. A. E. Taras. Minsk: Harvest, 1999. p. 372.
  102. Pistoale-mitraliere finlandeze
  103. Pistol de 7,65 mm M/23 și Pistol de 9 mm M/08 Parabellum
  104. G. Ciano. Jurnal, v. 1. 1939-1940. pp. 195-196.
  105. Războaiele mondiale ale secolului XX: în 4 cărți. cartea 3. Al doilea război mondial: un eseu istoric / Institutul de Istorie Generală al Academiei Ruse de Științe. M.: Nauka, 2005. p. 117.
  106. M. I. Semiryaga. Contextul politic al „războiului de iarnă” // revista Ogonyok, nr. 22, 1989. p. 28-30.
  107. Despre operațiunile militare din Terijoki la începutul războiului de iarnă
  108. Războiul sovietic-finlandez 1939-1940
  109. Războiul sovietico-finlandez. Luptă cu Armata a 8-a
  110. A. Gordienko. Kombrig Kondratiev
  111. Eloise Engle, Lauri Paananen „Războiul sovietic-finlandez. Atacul URSS asupra Finlandei 1939-1940 „Centrpoligraph”, 2006 .
  112. 1 2 Valea Morții
  113. Eloise Engle, Lauri Paananen „Războiul sovietic-finlandez. Atacul URSS asupra Finlandei 1939-1940 „Centrpoligraph”, 2006 .
  114. Kulju, Mika (2007). Raatteen tie : Talvisodan pohjoinen sankaritarina. Helsinki: Ajatus kirjat. ISBN 978-951-20-7218-7 .
  115. Din Raportul comandantului Armatei a 9-a către șeful Statului Major General din 11 ianuarie 1940
  116. 1 2 A. B. Shirokorad Războaiele de Nord ale Rusiei. Capitolul 7
  117. 1 2 Smirnov A. Nu am învățat încă să luptăm // Patria-mamă. - 2019. - Nr. 11. - P. 18.
  118. K. Agamirzoev „Soarta istorică a graniței ruso-finlandeze în secolul al XX-lea”
  119. Războiul de iarnă 1939-1940. în documentele NKVD  : Pe baza materialelor Arhivei Oficiului Serviciului Federal de Securitate al Federației Ruse pentru orașul Sankt Petersburg și Regiunea Leningrad / Ed. Bernev S.K., Rupasov A.I. - Sankt Petersburg.  : LIK, 2010. - S. 247. - 320 p. - 2000 de exemplare.  - ISBN 978-5-86038-163-6 .
  120. Războiul degerat . // The New Times, 23.11.2009
  121. Vezi, de exemplu, datele meteo în timpul războiului la The weather during the Winter War
  122. Yu. G. Veremeev. Mine: ieri, azi, mâine. Minsk, „Școala modernă”, 2008. pp. 118-122
  123. În doar 3 luni de război au fost produse 542.194 de sticle
  124. Craig Gerrard. Foreign Office and Finland, 1938-1940: diplomatic sideshow . Psychology Press, 2005, p. 92.
  125. 12 Craig Gerrard . Foreign Office and Finland, 1938-1940: diplomatic sideshow . Psychology Press, 2005. pp. 94-96.
  126. Craig Gerrard. Foreign Office and Finland, 1938-1940: diplomatic sideshow . Psychology Press, 2005. pp. 99-101.
  127. Craig Gerrard. Foreign Office and Finland, 1938-1940: diplomatic sideshow . Psychology Press, 2005, p. 103.
  128. Nick Smart. Strategia și politica britanică în timpul războiului fals: înainte ca balonul să se ridice . Greenwood Publishing Group, 2003, p. 120.
  129. Nick Smart. Strategia și politica britanică în timpul războiului fals: înainte ca balonul să se ridice . Greenwood Publishing Group, 2003, p. 122-123.
  130. Nick Smart. Strategia și politica britanică în timpul războiului fals: înainte ca balonul să se ridice . Greenwood Publishing Group, 2003, pp. 125-126.
  131. 12 Nick Smart . Strategia și politica britanică în timpul războiului fals: înainte ca balonul să se ridice . Greenwood Publishing Group, 2003, pp. 127-129.
  132. Winston Churchill. Al doilea razboi mondial. cartea 1 (vol. 1-2). M., Editura Militară, 1991. p.258
  133. Filmări din știri 
  134. Războiul sovietic-finlandez 1939-1940. Cititor / ed.-comp. A. E. Taras. Minsk: „Recolta”, 1999. p.175
  135. Discurs de I. V. Stalin la o ședință a statului major din 17.04.1940
  136. Intrare oficială privind excluderea URSS din Liga Națiunilor din 14 decembrie 1939
  137. Liga Națiunilor , articol din enciclopedia Around the World .
  138. Engle E. Paanenen L. Războiul sovietic-finlandez. Descoperirea liniei Mannerheim. 1939-1940 / Tradus din engleză de O. A. Fedyaeva. M.: ZAO Tsentrpoligraf 2004. 253 p. ISBN 5-9524-1467-2
  139. Robert D. Lewallen. Războiul de iarnă. Publicații Alyssiym, 2010, p. 32.
  140. 1 2 http://heninen.net/sopimus/molotov1940.htm Raportul președintelui Consiliului Comisarilor Poporului și al Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe V. M. Molotov la ședința celei de-a VI-a sesiuni a Sovietului Suprem al URSS din martie 29, 1940
  141. Istoria celui de-al Doilea Război Mondial. T. 3. S. 352
  142. Sipols V. Ya. Relațiile comerciale și economice dintre URSS și Germania în 1939-1941. în lumina noilor documente de arhivă. S. 40
  143. 1 2 3 4 Chubaryan, A.; Vehvilyaynen, O. Războiul de iarnă 1939-1940. Istoria politică. — M .: Nauka , 1999. — 382 p. - ISBN 5-02-009630-X , 5-02-009591-5.
  144. „ Peste 15.000 dintre voi care ați plecat pe câmpul de luptă nu vă vor mai vedea niciodată casa și mulți și-au pierdut pentru totdeauna capacitatea de a lucra. Dar ai dat și lovituri sensibile. Și dacă acum două sute de mii dintre dușmanii tăi zac în puțuri de zăpadă, uitându-se în cerul nostru înstelat cu ochi nevăzători, atunci aceasta nu este vina ta. » Ordinul Comandantului Suprem al Armatei Finlandeze Mannerheim la sfârșitul Războiului de Iarnă (N 34, 14 martie 1940)
  145. W. Churchill. Al doilea razboi mondial
  146. (fin.) Ragnar Nordström. Voitto tai kuolema. Jääkärieverstin elämä ja perintö. - Turun yliopisto: WSOY, 1996. - 678 p. - ISBN 951-0-21250-4 . 
  147. http://www.punavihrea.info/arkistotuote12.htm Arhivat 21 iulie 2011 la Wayback Machine Moscow world 1940 - cauza războiului din 1941?
  148. Victorie sau moarte . Versiunea pentru internet a cărții
  149. Dintr-un discurs al lui I. V. Stalin la o întâlnire la Comitetul Central al Partidului Comunist al Bolșevicilor din întreaga Uniune a statului major pentru a colecta experiență în operațiunile militare împotriva Finlandei (Moscova, 14-17 aprilie 1940):

    Este clar că, din moment ce discuțiile de pace cu Finlanda nu au dus la rezultate, a fost necesar să se declare război pentru a organiza, înființa și consolida securitatea Leningradului și, deci, securitatea țării noastre cu ajutorul forței militare. […] Acolo, în Occident, cele mai mari trei puteri s-au apucat de gât – când se va decide problema Leningradului, dacă nu în asemenea condiții, când mâinile noastre sunt ocupate și avem o situație favorabilă pentru a putea ii loveste in acel moment?Deodata vor lua si se vor impaca, ceea ce nu este exclus. În consecință, s-ar fi ratat o situație favorabilă pentru ridicarea problemei apărării Leningradului și a asigurării statului.

    — Citat. Citat din: Kovalenya, A.; Krasnova, M.; Lemeshonok, V.; Novikov, S. Marele Război Patriotic al Poporului Sovietic în contextul celui de-al Doilea Război Mondial . - Minsk: Știința belarusă, 2008. - ISBN 978-985-08-0886-8
  150. În cele din urmă, predat URSS după retragerea Finlandei din al Doilea Război Mondial în 1944.
  151. Războiul sovietico-finlandez: cauze și rezultate
  152. 1 2 Eroare la nota de subsol ? : Etichetă nevalidă <ref>; Веригинfără text pentru note de subsol
  153. Finnish Defence College, Talvisodan historia 4 : Sodasta rauhaan, puolustushaarat ja erä , p.406, 1991, ISBN 951-0-17566-8 , WSOY  (fin.) ; Printre morți se numără 3671 de răniți grav care au murit după război fără a părăsi spitalul, unii la câțiva ani după încheierea războiului.
  154. Suomen rintamamiehet 1939-45, 5. Div.
  155. Victime în războiul de iarnă  
  156. Kurenmaa, Lauri; Hanski, Raija; Rosas, Allan. 3.2.3 Războiul aerian // Implementarea dreptului umanitar aplicabil în conflictele armate: cazul Finlandei  . — 1-a. - Martinus Nijhoff Publishers , 1992. - P. 60-61. - ISBN 0-7923-1611-8 .
  157. Kurenmaa, Pekka; Lentila, Riitta. Sodan tappiot // Jatkosodan pikkujättiläinen  (neopr.) / Leskinen, Jari; Juutilainen, Antti. — 1-a. - Werner Söderström Osakeyhtiö , 2005. - S. 1150-1162. — ISBN 951-0-28690-7 .
  158. K.-F. Bombe Gust pe capitală // „Patria-mamă” 1995 Nr. 12 p.59
  159. Victime în Războiul de Iarnă , Tabel Pierderile suferite de corpuri/grupuri individuale cu referire la Talvisodan historia Osat 1, 2, 3, 4. Institutul de Științe Militare, 1977; WSOY, 1991, Finlanda, p. 407.
  160. „LLv-24... Piloți danezi au luptat și ei ca parte a acestui grup aerian, dintre care doi au murit”. - A. B. Shirokorad . Războaiele de nord ale Rusiei. — M.: ACT; Mn.: Harvest, 2001.
  161. „Un grup de italieni a luptat în LLv-26 pe Fiats. Unul dintre ei, sergentul Manzocchi, a murit după ce a aterizat pe un lac înghețat”. - Războiul sovietico-finlandez 1939-1940. Cititor / Ed.-comp. A. E. Taras. - Mn. : Harvest, 1999. - S. 369.
  162. Lashkov A. Yu. Apărarea aeriană a Armatei Roșii și a Flotei Baltice Banner Roșu în războiul sovieto-finlandez (1939-1940) // Jurnal de istorie militară . - 2019. - Nr. 12. - P.8.
  163. Forțele Aeriene ale Armatei Roșii în Războiul de Iarnă 1939-1940. // Istoria aviației. - 2006. - Nr. 2 (Număr special). - P.74.
  164. 1 2 Echipa de autori . Rusia și URSS în războaiele secolului XX: Pierderile forțelor armate / G. F. Krivosheev . - M . : OLMA-PRESS , 2001. - S. 211. - (Arhiva). - 5000 de exemplare.  - ISBN 5-224-01515-4 . (tabelul 109)
  165. Lebedev N. N. Caracteristici ale operațiunilor de luptă ale trupelor de frontieră pe tronsonul frontierei de stat de la Marea Barents până la Golful Finlandei. 1939-1940 // Revista de istorie militară . - 2007. - Nr 11. - P.55.
  166. Semiryaga M. I. Război necunoscut // revista Ogonyok , 1989, nr. 22.
  167. Farmacist P. Războaiele sovieto-finlandeze. - M.,: Eksmo, 2004. - S. 331. - 384 p. — ISBN 5-699-08159-3 .
  168. Petrov Pavel. Război de iarnă. Baltica 1939-1940. - Helsinki, 2013. - 480 p.
  169. Kovalevsky N. F. Prizonierii de război. Revizuire istorico-militar și statistică (conform experienței Rusiei). // Revista de istorie militară . - 2010. - Nr. 8.
  170. Frolov D. Captivitatea sovieto-finlandeză, 1939-1944: pe ambele părți ale sârmei ghimpate. // Războiul sovietico-finlandez 1939-1940: În 2 volume. - Sankt Petersburg: Poligon, 2003. - Volumul 2. - P.268.
  171. Galitsky V.P. Prizonierii de război finlandezi în lagărele NKVD (1939-1953). - M .: Editura Graal, 1997. - P. 191.
  172. Shevchenko V.V. Puterea și foștii prizonieri de război în timpul Marelui Război Patriotic. // Revista de istorie militară . - 2009. - Nr 5. - P.26.
  173. Frolov D. Captivitatea sovieto-finlandeză, 1939-1944: pe ambele părți ale sârmei ghimpate. - Sankt Petersburg: Aletheya; Helsinki: RME Group Oy, 2009. - 639 p.; ISBN 978-5-91419-199-0 . - Capitolul 8: „Drumul spre casă”.
  174. Galitsky V.P. Prizonierii de război finlandezi în lagărele NKVD (1939-1953). - M .: Editura Graal, 1997. - P.52.
  175. Galitsky V.P. Prizonierii de război finlandezi în lagărele NKVD (1939-1953). - M .: Editura Graal, 1997. - P.67.
  176. Galitsky V.P. Prizonierii de război finlandezi în lagărele NKVD (1939-1953). - M .: Editura Graal, 1997. - S. 64.
  177. 1 2 3 4 5 Epifanov A. E., Ertel L. A. Cercetări de specialitate privind cazurile criminalilor de război naziști și complicii acestora în istoria procedurilor judiciare interne // Lacunele în legislația rusă. Jurnal Juridic. — 2010.
  178. Uniunea Kareliană (link inaccesibil) . Preluat la 4 august 2009. Arhivat din original la 8 mai 2012. 
  179. „Cocktailul Molotov” aruncă în aer istoria // Novye Izvestia , 2002, nr. 102
  180. 1 2 3 Isaev A.V. Antisuvorov. Zece mituri ale celui de-al doilea război mondial . - M . : Eksmo, 2004. - S. 14. - 416 p.
  181. Anastas Mikoyan. A fost
  182. Lev Gudkov . identitate negativă. ( Imaginea inamicului în arta și literatura totalitară sovietică ). Articolele 1997-2002. Colecția autorului. - M .: New Literary Review, 2004.
  183. Manninen O. Stalinin kiusa - Himmlerin täi. - Helsinki: Edita, 2002. - P. 57. - ISBN 951-37-3694-6 .
  184. Un monument al victimelor războiului sovietico-finlandez din 1939-1940 a fost deschis în Karelia (link inaccesibil) . Data accesului: 18 noiembrie 2014. Arhivat din original pe 29 noiembrie 2014. 
  185. „În acel război, nu faimos...”
  186. Deschiderea Muzeului „Războiul Necunoscut” (link inaccesibil) . Data accesului: 18 noiembrie 2014. Arhivat din original pe 29 noiembrie 2014. 

Literatură

Documentele
  • Războiul de iarnă, 1939-1940. Carte. 2: I. V. Stalin și campania finlandeză (Transcriptul ședinței de la Comitetul Central al Partidului Comunist al Bolșevicilor din întreaga Uniune) / RAS, Institutul de Istorie Mondială ; Reprezentant. editori: E. N. Kulkov , O. A. Rzheshevsky . — M.: Nauka , 1998. — 295 p.
  • Războiul de iarnă 1939-1940 în documente declasificate ale Arhivei Centrale a FSB a Rusiei și arhivelor Finlandei: Issled., dok., komment. / In-t a crescut. Istoria Academiei Ruse de Științe, Centrul. arc. FSB al Rusiei, Acad. Științe ale Finlandei, RENVALL - Institutul Universității din Helsinki; Reprezentant. ed. A. N. Saharov , V. S. Hristoforov , T. Vihavainen . - M .: ICC „Akademkniga”, 2009. - 816 p., Ill.; ISBN 978-5-94628-342-7 .
  • „Ați respectat doar legea crudă a războiului...”: [Ordinul lui K. G. Mannerheim din 13 martie 1940] // Novoye Vremya. - 1998. - Nr. 46. - P. 33.
  • Război de iarnă: (Documente din Arhiva Politicii Externe a URSS. Publicare în premieră) // Afaceri Internaționale . - 1989. - Nr. 8. - S. 51-68; Nr. 12. - S. 216-231.
  • Pagini necunoscute ale „războiului de iarnă”: [Jurnalul operațiunilor de luptă a diviziei 44 puști] / Publ. pregătit O. A. Dudorova // Jurnal de istorie militară . - 1991. - Nr 9. - S. 12-23.
  • Pe ambele părți ale Frontului Karelian, 1941-1944: Documente și materiale / Institutul de Limbi, lit. și istoria lui Karel. științific Centrul Academiei Ruse de Științe ; Alcătuit de: A. V. Klimova, V. G. Makurov . - Petrozavodsk: Karelia , 1995. - 636 p. — Bibliografie: p. 612-614. — În loc de prefață. Sovieto-finlandeză (Războiul de iarnă) 1939-1940. - S. 7-50.
  • Acceptă-ne, frumoasă Suomi: Campania „Eliberare” în Finlanda 1939-1940: Colectare de documente și fotografii. Partea 1. / Comp. E. A. Balashov ; Pe. Surse finlandeze: E. A. Balashov, Ya. A. Kishkurno . - Sankt Petersburg. : Galeya Print, 1999. - 264 p. — Bibliografie: p. 259-261.
  • Secretele și lecțiile războiului de iarnă, 1939-1940: Conform documentelor din arhive desecretizate / Ed. ed. V. A. Zolotareva ; Ed.-stat. N. L. Volkovsky . - Sankt Petersburg. : Poligon, 2000. - 542 p., [32] l. bolnav. - (Biblioteca de Istorie Militară).
Cărți

Keskisarya Teemu. Drumul militar de pe Raat. Drama unei bătălii din Războiul de iarnă (1939-1940). Pe. din finlandeză Moscova: Editura Ves Mir, 2020.

Rentola Kimmo. Stalin și soarta Finlandei. Pe. din Fin.. M.: Editura „Ves Mir”, 2020.

Paasikivi Juho Kusti. Munca mea la Moscova și Finlanda în 1939–1941 Pe. din finlandeză Pe. din finlandeză Moscova: Editura Ves Mir, 2021, 2022.

  • Anfilov V. A. Îngrozitoare vară de 41 de ani . - M . : Ankil-Warrior, 1995. - 191 p. — Lecții despre războiul cu Finlanda. - P. 5-17.
  • Balashov E. A. Linia Mannerheim și sistemul de fortificări finlandeze pe termen lung pe istmul Karelian / Per. Surse finlandeze: E. A. Balashov, D. I. Orekhov, Ya. A. Kishkurno. - Sankt Petersburg. : Nordmed-Izdat, 2000. - 84 p. — Bibliografie: p. 83.
  • Baryshnikov V. N. De la pacea rece la războiul de iarnă: politica estică a Finlandei în anii 1930. - Sankt Petersburg. : Editura Sankt Petersburg. un-ta , 1997. - 353 p. — Bibliografie: p. 335-348.
  • Baryshnikov N. I. , Baryshnikov V. N. Finlanda în al Doilea Război Mondial. - L . : Lenizdat , 1985. - 133 p. O sută cinci zile militare. - S. 16-28.
  • Bătălii pe istmul Karelian. - M . : Gospolitizdat , 1941. - 420 p.
  • Lupta poporului finlandez pentru eliberare. - M. - L .: Voenmorizdat , 1939. - 43 p.
  • Budko A. A. , Ivankovich F. A. Medicina militară a URSS și a Finlandei în războiul sovietico-finlandez (de iarnă) din 1939-1940. - Sankt Petersburg: VMM MO RF, 2005. - 290 p.
  • Bulgakov D. V. , Turkov A. G. Logistica Armatei Roșii în războiul sovieto-finlandez 1939-1940. - M., 2008. - 269 p.
  • Timo Vihavainen Stalin și finlandezii / Per. din finlandeză N. A. Kovalenko; Ed. G. M. Kovalenko . - Sankt Petersburg. : Jurnalul „Neva” , 2000. - 287 p. — Războiul de iarnă. - S. 120-164.
  • Timo Vihavainen Istoriografia finlandeză a războiului de iarnă: o prelegere . - Petrozavodsk: Editura PetrGU , 2010.
  • Zhumatiy V. I. Operațiunile de luptă ale Marinei în războiul sovietico-finlandez (1939-1940) - M.: Universitatea Militară, 1997.
  • Zvonkov P. În luptele împotriva finlandezilor albi din Marea Baltică. - M . : Gospolitizdat, 1941. - 40 p.: ill.
  • Capitolul 2. „Tolstoiani” și „milionari” // Isaev A.V. Antisuvorov. Zece mituri ale celui de-al Doilea Război Mondial. - M .: Eksmo , Yauza , 2004. - 416 p.
  • Războiul virtual finlandez al lui Irincheev B. K. Viktor Suvorov // Minciuna lui Victor Suvorov: colecție / Alexey Isaev [și alții]. — M.: Yauza , 2007. — 382 p. (Colectia militaro-istorica).; ISBN 978-5-699-24861-2
  • Isbakh A. A. , Korolkov Yu. M. a 123-a [Divizia de pușcași] în lupte cu finlandezii albi. - M . : Editura Militară , 1940. - 112 p.: ill.
  • Istoria Marelui Război Patriotic al Uniunii Sovietice 1941-1945. T. 1. - M . : Editura Militară , 1961. - 532 p. — Conflict armat cu Finlanda și soluționarea sa pașnică. - S. 258-278.
  • Istoria politicii externe a URSS 1917-1966. Partea 1. 1917-1945 — M .: Nauka, 1966. — 478 p. - [Războiul sovietic-finlandez]. - S. 364-367.
  • Războiul de iarnă, 1939-1940. Carte. 1: Istorie Politică / RAS, Institutul de Istorie Generală; Reprezentant. editori: O. A. Rzheshevsky, O. Vehvilyainen. - M. : Nauka, 1998. - 382 p. — Bibliograf. la sfârșitul art.
  • Karelia, Arctica și Finlanda în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: Proceedings. raport intl. științific conf. (6-10 iunie 1994) / Stat. com. Federația Rusă pentru învățământul superior; Petrozav. stat un-t; Primăria Petrozavodsk; Ed. col.: S. G. Verigin, Yu. M. Kilin, I. E. Abramova, I. V. Andrievskaya. - Petrozavodsk, 1994. - 86 p. - Războiul sovietico-finlandez 1939-1940. - P. 3-14.
  • Kilin Yu. M. Karelia în politica statului sovietic, 1920-1941 / Petrozav. stat un-t. - Petrozavodsk: Editura Petrozav. stat un-ta , 1999. - 275 p. — Bibliografie: p. 260-270. - Karelia în războiul sovietico-finlandez din 1939-1940. - S. 166-215.
  • Kolpakidi AI GRU în Marele Război Patriotic. — M .: Yauza , Eksmo , 2010. — 608 p. - (GRU). - 3000 de exemplare.  — ISBN 978-5-699-41251-8 .
  • Ostryakov S. Cekisti militari. - M . : Editura Militară, 1979. - 320 p. - [Războiul sovietic-finlandez]. - S. 137-140.
  • Șansa ratată a lui Meltyukhov M.I. Stalin. Uniunea Sovietică și lupta pentru Europa: 1939-1941
  • Pokhlebkin V.V. Politica externă a Rusiei, Rusiei și URSS de 1000 de ani în nume, date, fapte: un manual. Problema. 2: Războaie și tratate de pace, Cartea. 3: Europa în prima jumătate a secolului XX.  - M . : Relaţii internaţionale , 1999. - 672 p. — Bibliograf. in text. - [Războiul sovietic-finlandez]. - S. 207-231.
  • Pykhalov I.V. Marele Război calomniat. Capitolul 6. „Războiul sovietico-finlandez: înfrângere sau victorie?”
  • Rasila V. Istoria Finlandei / In the lane. şi ed. L. V. Suni. - Petrozavodsk: Editura Petrozav. un-ta, 1996. - 294 p. Războiul de iarnă finlandez. - S. 203-206.
  • Ratkin S. Secretele celui de-al doilea război mondial: fapte, documente, versiuni. - Minsk: Literatură modernă, 1995. - 480 p. - (Nelegiuire). — Războiul sovietic-finlandez. Numărul victimelor. - S. 7-24.
  • Semiryaga M. I. Războiul sovietico-finlandez: (La 50 de ani de la sfârșit). - M . : Cunoașterea , 1990. - 64 p. - (Nou în viață, știință, tehnologie. Ser. Protecția Patriei; 3/1990).
  • Semiryaga M. I. Secretele diplomației lui Stalin. 1941-1945. - M .: Școala superioară , 1992.
  • Războiul sovietico-finlandez din 1939-1940: Reader / Ed.-comp. A. E. Taras . - Mn. : Harvest , 1999. - 459 p. — (Biblioteca de istorie militară).
  • Războiul sovieto-finlandez, 1939-1940: În 2 volume / Alcătuit de: P. V. Petrov, V. N. Stepakov. - Sankt Petersburg. : Poligon, 2003. - (Confruntări mari)
  • Stavsky V.P. Fulger: din episoadele războiului cu finlandezii albi 1939-1940. - M . : Gospolitizdat, 1941. - 15 p.
  • Sudakov V. Sleeves and heather of the hidden Colla: [Despre perpetuarea memoriei morților] - Petrozavodsk: PetroPress, 2001. - 48 p.
  • Sutyrin F.D. Finlanda între Germania și Rusia. - Sankt Petersburg: Editura Universității de Stat de Economie din Sankt Petersburg , 2015. - 231 p.
  • Zetterberg S. Finlanda după 1917 / Per. din finlandeză G. Muravina. - Helsinki: Otava, 1995. - 185 p. - [Războiul de iarnă]. - C. 76-87.
  • Max Jacobson . Diplomația războiului de iarnă: o relatare a războiului ruso-finlandez, 1939-1940, ISBN 0-674-20950-8
  • Engle E. Războiul sovietico-finlandez: Breakthrough of the Mannerheim Line, 1939-1940 / Eloise Engle, Lauri Paananen (tradusă din engleză de O. A. Fedyaeva). — M.: Tsentrpoligraf, 2008. — 238 p.
  • Gordon F. Sander. Război de iarnă / trad. din engleza. B. K. Irincheeva. - M . : Veche, 2012. : ill. - (Secretele militare ale secolului XX).
Eseuri și memorii
  • Sapii neînfricați pe frontul finlandez: [Memorii]. - M . : Editura Militară, 1941. - 72 p.
  • Luptând cu prietenele: Memorii ale participanților la războiul cu finlandezii albi în 1939-1940 . - Petrozavodsk: Editura de Stat a ASSR kareliano-finlandeză, 1941. - 31 p.
  • Luptă în Finlanda: Memorii ale participanților. Partea 1. - Ed. a II-a. - M . : Editura Militară, 1941. - 400 p.: ill.
  • Luptă în Finlanda: Memorii ale participanților. Partea 2. - Ed. a II-a. - M . : Editura Militară, 1941. - 540 p.: ill.
  • Eroii luptelor cu finlandezii albi: [Eseuri și poezii]. sat. 1. - M . : Editura militară. - 1940. - 111 p.: ill.
  • Mannerheim K. G. Memorii. — M .: Vagrius, 2000. — 509 p.: ill. — Războiul de iarnă. - S. 258-348.
  • Mannerheim K. G. Memorii . — M .: Vagrius , 1999.
  • Meretskov K. A. În slujba poporului. - a 5-a ed. — M .: Politizdat , 1988. — 447 p. — Războiul cu Finlanda. - S. 168-183.
  • Mitrofanov N. În zăpezile Finlandei: Note ale unui comandant junior. - M . : Editura Militară, 1941. - 96 p.
  • Molchanov A. Pe istmul Karelian: Episoade de lupte cu finlandezii albi în 1939-1940: Conform poveștilor și memoriilor participanților la lupte / Fig. si regiune I. Koroleva. - M. - L .: Detgiz, 1941. - 127 p. - (Biblioteca militară a unui student).
  • Tunarii noștri pe frontul finlandez: [Bazat pe memorii]. - M . : Editura Militară, 1940. - 127 p.: ill.
  • Nikolenko S. Înfrângerea regimentului finlandez alb. - M. , 1941. - 4 p.
  • Memorie și tristețe: Memorii ale participanților la războiul sovietico-finlandez din 1939-1940. în regiunea Ladoga de Nord / Khudozh. M. Chumak; Aut.-stat. V. F. Sebin; Administrația administrației publice locale din Pitkyaranta și Pitkyaranta. district. - Petrozavodsk, 1999. - 135 p.
  • Șoimii lui Stalin în luptele cu finlandezii albi: [Amintiri ale participanților]. - M . : Editura Militară, 1941. - 88 p.: ill.
  • Tancurile pe frontul finlandez: [Amintiri ale participanților]. - M . : Editura Militară, 1941. - 63 p.: ill.
  • Imshenik-Kondratovich A.K. În acel război nefamous: [Memoriile unui veteran] // Panorama Leningrad . - 1991. - Nr. 10. - S. 22-25.
  • Meretskov K. A. Întărirea granițelor de nord-vest: Memorii // Întrebări de istorie . - 1968. - Nr 9. - S. 120-129.
Articole
  • Alexandrov P. Scutul spart: „Linia Mannerheim” și descoperirea sa // Patria -mamă . - 1995. - Nr. 12. - S. 77-79.
  • Anninsky L. „În acel război nu celebru...”: Versuri sovietice în timpul „războiului de iarnă” // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - P. 84.
  • Farmacist P. „Nu au fost împușcături”, spune un arhivar rus: [Documente despre incidentul din Mainil] // Patria. - 1995. - Nr. 12. - S. 53-55.
  • Aptekar P.A. Victimele sunt justificate?: Despre pierderile din războiul sovieto-finlandez // Jurnal de istorie militară . - 1992. - Nr 3. - S. 43-45.
  • Atitudinea lui Bakulin O. A. Stalin față de evenimentele Războiului de Iarnă: pe baza materialelor emisiunilor oficiale TASS // În lumea celorlalți: imagini cu ruși și europeni în mass-media / Sub redacția lui E. L. Vartanova. Finlanda: Universitatea din Tampere, 2005.
  • Baryshnikov N.I , Baryshnikov V.N. Război de iarnă // Aurora . - 1990. - Nr. 2. - S. 24-45; Nr 3. - S. 83-90.
  • Baryshnikov V. N. Despre problema relațiilor dintre URSS și Finlanda în ajunul „Războiului de iarnă”: misiunea secretă a lui B. Yartsev [B. A. Rybkina] în 1938 // Imperiile noului timp: Tipologie și evoluție (secolele XV-XX): Second St. conţinut raport / St.Petersburg. stat un-t; Reprezentant. ed. B. N. Komissarov. - Sankt Petersburg. , 1999. - S. 388-391.
  • Baryshnikov N.I. Războiul sovietico-finlandez din 1939-1940. // Istorie nouă și recentă. - 1989. - Nr 4. - S. 28-41.
  • Vashchenko P.F. Dacă Finlanda și URSS ... // Jurnal de istorie militară. - 1990. - Nr 1. - S. 27-34.
  • Verigin S. G. prizonierii de război din armata finlandeză pe teritoriul nord-vest al Rusiei în timpul războiului de iarnă din 1939-1940. // Istoria politică și istoriografia: din antichitate până în prezent: Sat. științific Artă. Problema. 3 / Petrozav. stat un-t; Editori: A. D. Driso, G. S. Samokhina, I. A. Dorokhova și alții; Reprezentant. ed. T. G. Tyun. - Petrozavodsk, 2000. - S. 102-114.
  • Verigin S. G. Winter War: pagini necunoscute: [guvernul Teriok; Armata Populară Finlandeză; Karelia în războiul de iarnă; relocarea finlandezilor] // Nord . - 1993. - Nr 6. - S. 118-131.
  • Verigin S. G. Utilizarea prizonierilor de război finlandezi în scopuri de propagandă și informații în timpul războiului de iarnă din 1939-1940. // Conferință privind studiul istoriei, economiei, literaturii și limbii țărilor scandinave și Finlandei (13; 1997; Petrozavodsk). Rezumate ale rapoartelor. - Petrozavodsk, 1997. - S. 26-28.
  • Verigin S. G. Istoria guvernului Terioki în literatura istorică finlandeză // Istoria politică și istoriografia (din antichitate până în prezent). - Petrozavodsk, 1994. - S. 115-122. — Bibliografie: p. 122.
  • Verigin S. G. Atitudinea populației din Karelia sovietică față de războiul de iarnă din 1939-1940. // Karelia și Finlanda la pragul noului mileniu: rezumate ale rapoartelor. intl. simp. istorici (21-23 mai 1999). - Petrozavodsk, 1999. - S. 46-49.
  • Verigin S. G. Propaganda sovietică împotriva Finlandei în timpul războiului de iarnă din 1939-1940. // Al Doilea Război Mondial și Karelia, 1939-1945: Materiale științifice și practice. conf., dedicat 60 de ani de la începutul Marii Patrie. război. - Petrozavodsk, 2001. - S. 21-31.
  • Verigin S. G. Armata populară finlandeză în războiul de iarnă 1939-1940. // Istoria socio-politică a Kareliei în secolul al XX-lea. - Petrozavodsk, 1995. - S. 96-114.
  • Gust C.-F. Bombe pe capitală: [Bombardarea Helsinki] // Patria. - 1995. - Nr. 12. - S. 58-59.
  • Golubev N.A. Tabăra de Sud pentru Armata Roșie. 728 de persoane care s-au întors din războiul finlandez au fost împușcate la Ivanovo // [2] // Ziarul regional Ivanovo „ Teritoriul de lucru ” din 22.04.2011.
  • „...granite finlandeze, granite vechi”: Discuție pașnică despre „războiul de iarnă” / Masă rotundă pregătită. T. Maksimova, D. Oleinikov // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 34-42.
  • Dyck K.V. Am coborât ușor: Ce lecții au învățat conducerea de partid și militară a URSS din campania finlandeză // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 113-115.
  • Deryabin Yu. Trasând o linie sub trecut: [Despre perpetuarea memoriei morților] // Afaceri internaționale . - 1994. - Nr. 12. - S. 28-33.
  • Dongarov A. G. Războiul care nu s-ar fi putut întâmpla: (Despre istoria politică și diplomatică a conflictului armat sovieto-finlandez din 1939-1940) // Întrebări de istorie. - 1990. - Nr 5. - S. 28-45.
  • Dongarov A. G. Finlandei i s-a prezentat un ultimatum? // Revista de istorie militară. - 1990. - Nr 3. - S. 43-46.
  • Dyatlov V. V. Lupta împotriva artileriei în războiul sovietico-finlandez din 1939-1940. // Revista de istorie militară . - 2013. - Nr 11. - P.31-36.
  • Dyatlov V. V., Milbach V. S. Utilizarea în luptă a artileriei de coastă în războiul sovietico-finlandez din 1939-1940. La 75 de ani de la începutul războiului sovietico-finlandez din 1939-1940. // Revista de istorie militară . - 2014. - Nr 11. - P.29-31.
  • Dudorova O. Trădată și uitată: [Bătălia de la Suomussalmi și soarta armatelor a 8-a și a 9-a] // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 88-91.
  • Yermolov A. Victoria nu a fost ușoară: acum 60 de ani s-a încheiat războiul sovieto-finlandez, care a adus peste 100 de mii de vieți compatrioților noștri // Cunoștințe militare. - 2000. - Nr 3. - S. 24-25.
  • Zhirnov E. Cel mai rece război // Kommersant-Vlast . - 1999. - Nr. 47. - S. 60-63.
  • Zaretsky V. Peste istmul Karelian: [Participarea aviației la război] // Aviația și cosmonautica . - 1992. - Nr. 3/4. - S. 34-35.
  • Zubkin A. Yu. Forțele finlandeze de tancuri în războiul de iarnă 1939-1940. // Al Doilea Război Mondial și Karelia, 1939-1945: Materiale științifice și practice. conf., dedicat 60 de ani de la începutul Marii Patrie. război. - Petrozavodsk, 2001. - S. 32-38.
  • Kabanen P. Joc dublu: negocieri sovieto-finlandeze în 1938-1939 // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 43-48.
  • Kalinin N. Războiul sovieto-finlandez și politica perfidă a muncitorilor englezi // Questions of history . - 1950. - Nr 3. - S. 26-46.
  • Kilin Yu. M. Vedere din Karelia asupra „Războiului de iarnă”: [Econ. factori de pregătire şi desfăşurare a războiului] // Viaţa internaţională. - 1994. - Nr 3. - S. 46-50.
  • Kilin Yu. M. Ajutorul occidental acordat Finlandei în timpul războiului de iarnă în literatura internă și străină (planuri și rezultate reale) // Istorie politică și istoriografie (din antichitate până în prezent). - Petrozavodsk, 1994. - S. 123-129. — Bibliografie: p. 129.
  • Kilin Yu. M. Optimism: La ce sperau finlandezii în 1939? // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 49-52.
  • Kiselev O. N. Acțiuni ale aviației pentru aprovizionarea părților încercuite ale Armatei Roșii. // Revista de istorie militară . - 2006. - Nr. 1. - P. 49-54.
  • Kobliakov I. K. Politica externă a URSS în timpul „războiului ciudat” (septembrie 1939 - aprilie 1940) // Istorie modernă și recentă . - 1975. - Nr 4. - S. 38-53. - Relațiile sovieto-finlandeze. - S. 44-51.
  • Kovalenko V. G. Cea mai recentă istoriografie finlandeză despre prizonierii de război sovietici din Finlanda // Istoria internă . - 1994. - Nr 3. - S. 158-160.
  • Kozlov A.V.  Soarta echipajului Karepov // Jurnal de istorie militară. - 2014 - Nr. 11. - S. 32-34.
  • Konasov V. prizonierii de război finlandezi din cel de-al doilea război mondial: [Inclusiv în războiul de iarnă] // Nord. - 2002. - Nr. 11/12. - S. 178-191.
  • Korobochkin M. Întârziați: La Paris și Londra și-au dorit foarte mult să-i ajute pe finlandezi, dar nu au avut timp // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 107-110.
  • Kuittinen K. „Războiul de iarnă” a fost inevitabil? // În străinătate . - 1989. - Nr. 48. - P. 16.
  • Kumanev G. „Ce s-a întâmplat acolo în Mainil”?: [Despre provocarea cu care a început războiul] / L. Bezymensky a înregistrat o conversație cu un om de știință // Novoye Vremya. - 1992. - Nr. 26. - S. 46-48.
  • Lazarev A. Aviația finlandeză: Două războaie pe cerul Kareliei // Nord. - 1995. - Nr. 4/5. - S. 149-158. — Războiul de iarnă. - C. 151-153.
  • Laidinen E. P. Informațiile finlandeze și războiul sovieto-finlandez din 1939-1940. // Al Doilea Război Mondial și Karelia, 1939-1945: Materiale științifice și practice. conf., dedicat 60 de ani de la începutul Marii Patrie. război. - Petrozavodsk, 2001. - S. 14-20.
  • Makurov V. G. Războiul de iarnă și viața unor cetățeni ai Finlandei în Karelia, 1939-1940. // Nou în studiul istoriei Kareliei. - Petrozavodsk, 1994. - S. 160-167.
  • Manninen O. „Au fost împușcături” – spune istoricul finlandez // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 56-57.
  • Manninen O. Deci au existat „cuci”?: [Lunetişti finlandezi trăgând din copaci] // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 80.
  • Meltyukhov M. I. Conducători fără supuși: Cum au încercat să exporte revoluția // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 60-63.
  • Meltyukhov M. I. „Frontul popular” pentru Finlanda?: (La întrebarea obiectivelor conducerii sovietice în războiul cu Finlanda 1939-1940) // Istoria internă. - 1993. - Nr 3. - S. 85-101.
  • Morgunov M. Război necunoscut // În jurul lumii . - 2002. - Nr. 3. - S. 88-99; Nr 4. - S. 102-107: ill.
  • Noskov A. M. Radyansko-Finlanda viyna 1939-1940 // Jurnal istoric ucrainean . 1990. Nr. 1, 2.
  • Nosyreva L. „Să mergem la Calvar, fratele meu...”: [Prizonieri de război] / L. Nosyreva, T. Nazarova // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 99-106.
  • Orlov A. Ar fi putut fi evitat conflictul // Patria. - 1989. - Nr 8. - S. 25-26.
  • Osiev A.N. Operațiuni de luptă pe teritoriul regiunii Suojärvi în timpul războiului de iarnă din 1939-1940. // Al Doilea Război Mondial și Karelia, 1939-1945: Materiale științifice și practice. conf., dedicat 60 de ani de la începutul Marii Patrie. război. - Petrozavodsk, 2001. - S. 3-12.
  • Polvinen T. În Ajun // ​​În străinătate. - 1989. - Nr. 48. - S. 16-17.
  • Polvinen T. Finlanda în politica internațională înainte de „războiul de iarnă” // Questions of History. - 1990. - Nr. 10. - S. 187-189.
  • Ripenko Yu. B. Descoperirea liniei Mannerheim. // Revista de istorie militară . - 2006. - Nr. 5. - P. 44-49.
  • Semiryaga M. I. „Războiul asimetric”: La 50 de ani de la sfârșitul războiului sovieto-finlandez (1939-1940) // Statul și dreptul sovietic . - 1990. - Nr. 4. - S. 116-123.
  • Semiryaga M. I. „Războiul necunoscut”: reflecțiile istoricului asupra războiului sovietico-finlandez din 1939-1940 // Ogonyok . - 1989. - Nr. 22. - S. 28-30.
  • Semiryaga M. I. Război, care este păcat de reținut: / N. Krivtsov a înregistrat o conversație cu un istoric // Tânărul comunist . - 1990. - Nr 3. - S. 72-79.
  • Seppel H. Cum au mers bătăliile // În străinătate. - 1989. - Nr. 48. - P. 18.
  • Sergeev A.S. Războiul sovietic-finlandez: (14 fotografii documentare) // Jurnal de istorie militară. - 1990. - Nr 1. - S. 35-39.
  • Solomin N. Culoarea zăpezilor Kareliane: [Despre apărarea fermei Khiliko] // Grănicer . - 1993. - Nr. 8. - S. 99-106.
  • Stepakov V.N. Încă o dată despre incidentul din Mainil din 26 noiembrie 1939 // Nouă santinelă . - 1995. - Nr 3. - S. 173-175.
  • Stepakov VN Legende și mituri ale războiului sovieto-finlandez // Întrebări de istorie. - 1997. - Nr 3. - S. 171-173. — Bibliograf. în notă.
  • Tișcenko A. Războiul „de iarnă” // Grănicer. - 2000. - Nr. 3. - S. 52-55: ill. publ. primul.
  • Khazanov D. Forțele aeriene finlandeze în „Războiul de iarnă” // Cunoștințe militare. - 1992. - Nr. 1. - P. 43.
  • Hakala I. Limită de forță: Ar putea Finlanda să continue ostilitățile? // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 111-112.
  • Hyaynie M. Mitul singurătăţii // În străinătate. - 1989. - Nr. 48. - S. 17-18.
  • Tsvetkov S. A doua naștere a lui „Moran” // Designer de modele. - 1993. - Nr 3. - S. 8-10.
  • Chevela P.P. Rezultate și lecții ale războiului sovieto-finlandez // Gândirea militară: Jurnal teoretic militar. Organul de presă al Ministerului Apărării al Federației Ruse . - M . : Centrul editorial și de editare al Ministerului Apărării al Federației Ruse, 1990. - Nr. 4 . - S. 48-55 . — ISSN 0236-2058 .
  • Shilov P. Atunci nu a existat nicio modă de recompensat: Povestea unui cercetaș din batalionul 17 separat de schi // Patria-mamă. - 1995. - Nr. 12. - S. 64-71.
  • Shmyganovsky V. Război necunoscut // Unirea. - 1990. - Nr. 11. - S. 17-18.
  • Juutilainen A. „Nu avem nevoie de altă onoare...”: [Despre eroismul personal al soldaților finlandezi] // Patria. - 1995. - Nr. 12. - S. 92-94.
  • Jacobson M. Războiul „de iarnă”: Vedere din Finlanda // Patria. - 1989. - Nr 8. - S. 21-24.

Link -uri

Mormânt comun la cimitirul orașului din Murmansk. http://voenspez.ru/index.php?topic=31482.msg272425#msg272425