Merezhkovsky, Dmitri Sergheevici

Dmitri Merezhkovsky
Nijni Novgorod, anii 1890
Numele la naștere	Dmitri Sergheevici Merezhkovsky
Aliasuri	D. M. [1]
Data nașterii	2 august (14), 1865 [2]
Locul nașterii	Sankt Petersburg , Imperiul Rus
Data mortii	9 decembrie 1941( 09.12.1941 ) [2] [3] [4] […] (în vârstă de 76 de ani)
Un loc al morții	Paris , Franța
Cetățenie (cetățenie)	imperiul rus
Ocupaţie	romancier , poet , dramaturg , critic literar , traducător , istoric , filozof religios , activist social
Ani de creativitate	1888 - 1941
Direcţie	Simbolismul rusesc modernism
Gen	roman istoriozofic
Limba lucrărilor	Rusă
Lucrează pe site-ul Lib.ru
Lucrează la Wikisource
Fișiere media la Wikimedia Commons
Citate pe Wikiquote

Dmitri Sergeevich Merezhkovsky ( 2  [14] august  1865 [5] [6] , Sankt Petersburg  - 9 decembrie 1941 , Paris ) - scriitor rus , poet , critic literar , traducător , istoric , filozof religios , persoană publică. Soțul poetesei Zinaida Gippius .

D. S. Merezhkovsky, un reprezentant de seamă al Epocii de Argint , a intrat în istorie drept unul dintre fondatorii simbolismului rus , fondatorul unui nou gen de roman istoriozofic pentru literatura rusă [7] , unul dintre pionierii abordării religioase și filozofice. la analiza literaturii, eseist și critic literar remarcabil [ 8] . Merezhkovsky (din 1914, când a fost nominalizat de academicianul N. A. Kotlyarevsky ) a fost nominalizat de 10 ori la Premiul Nobel pentru Literatură [9] .

Ideile filozofice și opiniile politice radicale ale lui D. S. Merezhkovsky au provocat răspunsuri puternic ambigue, dar chiar și oponenții l-au recunoscut ca un scriitor remarcabil, un inovator de gen și unul dintre cei mai originali gânditori ai secolului al XX-lea [10] .

Biografie

Dmitri Sergeevich Merezhkovsky sa născut într-o familie nobilă a familiei fără titlu Merezhkovsky .

Tatăl, Serghei Ivanovici Merezhkovsky (1823-1908), la momentul nașterii fiului său a slujit în biroul Palatului sub Alexandru al II-lea ca funcționar cu rang de consilier de stat real [11] ; pensionat în 1881 cu gradul de consilier privat [12] .

Mama scriitorului, Varvara Vasilievna Merezhkovskaya Yu., poseda (conform biografiei lui[13], născută Chesnokova, fiica șefului șefului poliției din Sankt Petersburg [14] :14 .

Străbunicul Fyodor Merezhko a servit ca maistru militar în Glukhov . Bunicul Ivan Fedorovich în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, în timpul împăratului Paul I , a venit la Sankt Petersburg și, ca nobil, a intrat în regimentul Izmailovsky ca grad junior [15] . „Atunci, probabil, și-a schimbat numele de familie Micul Rus Merezhko în cel rusesc Merezhkovsky”, [7] a scris Merezhkovsky despre bunicul său. Din Sankt Petersburg, Ivan Fedorovich a fost transferat la Moscova și a luat parte la războiul din 1812 [16] . Soția sa a fost Elizaveta Vasilievna Kurbskaya, descendentă a celebrei familii princiare [17] . Familia Merezhkovsky a avut șase fii și trei fiice [13] . Dmitri, cel mai mic dintre fii, a întreținut relații strânse doar cu Konstantin , mai târziu biolog celebru [14] :17 .

Copilărie

„M-am născut la 2 august 1865 la Sankt Petersburg, pe insula Elagin , într-una dintre clădirile palatului, unde familia noastră și-a petrecut vara la dacha”, [7] scria Merezhkovsky în Autobiographical Notes. În Sankt Petersburg, soții Merezhkovsky locuiau într-o casă veche la colțul dintre Neva și Fontanka , lângă Podul Prachechny , vizavi de Grădina de Vară . Uneori, la cererea mamei sale, tatăl său l-a dus pe Dmitri în Crimeea , unde soții Merezhkovsky aveau o moșie (în drum spre cascada Uchan-Su ). „Îmi amintesc de magnificul palat din Oreanda , din care acum au mai rămas doar ruine. Coloanele de marmură albă pe lângă albastrul mării sunt pentru mine simbolul etern al Greciei antice”, [16] a scris Merezhkovsky ani mai târziu.

Situația în casa soților Merezhkovsky era simplă, masa „nu a abundat”, în casă domnea regimul de economisire: tatăl i-a înțărcat astfel pe copii de vicii comune - extravaganța și dorința de lux. La plecarea în călătorii de afaceri, părinții și-au lăsat copiii în grija bătrânei menajere germane Amalia Khristyanovna și a bătrânei bone care povestea basme rusești și viețile sfinților: mai târziu s-a sugerat că ea a fost cauza celor înălțați. religiozitate care s-a manifestat în caracterul viitorului scriitor din prima copilărie [14 ] :11 .

Este în general acceptat că S. I. Merezhkovsky a tratat copiii „... în principal ca o sursă de zgomot și necazuri, arătând grija paternă pentru ei doar financiar”. Încă din primii ani, așadar, lotul lui Merezhkovsky a fost „... împovărat de înstrăinare de lux” [7] . S-a remarcat, de asemenea, că „psihologia opoziției filiale față de tată” mulți ani mai târziu a suferit „dezvoltare intelectuală și spirituală complexă” și a servit drept bază spirituală pentru multe dintre scrierile istorice ale lui Merezhkovsky [10] . „Acum mi se pare că era mult bine în el. Dar, sumbru, întărit de țesătura birocratică grea din epoca Nikolaev, nu a reușit să aranjeze familii. Eram nouă: șase fii și trei fiice. În copilărie, am trăit destul de amiabil, dar apoi ne-am despărțit, pentru că nu a existat o legătură spirituală reală, venind întotdeauna de la tată, între noi ” [18] , a scris mai târziu Merezhkovsky [14] . :16

Simțul familiei lui DS Merezhkovsky a fost asociat doar cu mama sa, care a avut o influență notabilă asupra dezvoltării sale spirituale. În alte privințe, din copilărie a fost înrudit „... cu un sentiment de singurătate, care găsea cea mai lăuntrică bucurie în poezia singurătății printre crângurile mlăștinoase și bălțile parcului Elagin inundate de umbre ale trecutului” [10] .

Studiind la gimnaziu

În 1876, D. S. Merezhkovsky și-a început studiile la al treilea gimnaziu clasic din Sankt Petersburg. Reamintind anii dedicați în principal „înghesuirii și îndreptării”, el a numit atmosfera acestei instituții „de moarte” și l-a remarcat doar pe latinistul Kessler dintre profesori („Nici el nu ne-a făcut bine, dar cel puțin arăta la noi cu ochi buni” ) [18] . La vârsta de treisprezece ani, Merezhkovsky a început să scrie primele sale poezii, stilul căruia l-a definit mai târziu ca o imitație a „ Fântânii lui Bakhchisaray ” a lui Pușkin [13] . În gimnaziu, s-a interesat de opera lui Moliere și chiar a organizat un „cerc Moliere”. Comunitatea nu era politică, dar Filiala a treia a devenit interesată de ea : participanții au fost invitați la audieri într-o clădire de lângă Podul Poliției . Se crede că Merezhkovsky a datorat rezultatul de succes al cazului numai poziției tatălui său [16] . În 1881, Merezhkovsky Sr. s-a pensionat, iar familia s-a stabilit pe strada Znamenskaya , 33.

Debut în poezie

Merezhkovsky Sr., care era interesat de religie și literatură, a fost primul care a apreciat exercițiile poetice ale fiului său. În iulie 1879, sub patronajul său, Dmitri a întâlnit-o pe prințesa în vârstă E. K. Vorontsova la Alupka . În poeziile tânărului, ea „...a prins o proprietate cu adevărat poetică – o extraordinară sensibilitate metafizică a sufletului” și l-a binecuvântat să-și continue opera [14] :7 .

În 1880, tatăl, profitând de cunoștințele sale cu contesa S. A. Tolstaya , văduva poetului A. K. Tolstoi , și-a adus fiul la F. M. Dostoievski în casa de pe strada Kuznechny Lane . Tânărul Merezhkovsky (așa cum și-a amintit mai târziu în Nota sa autobiografică) a citit: „Roșind, palid și bâlbâind” [14] :23 , Dostoievski a ascultat „cu supărare nerăbdătoare” și apoi a spus: „Slab... slab... nu e bine. ... pentru a fi bun scrie, trebuie să suferi, să suferi. „Nu, e mai bine să nu scrii, doar să nu suferi!” [16] [19]  - tatăl s-a grăbit să obiecteze cu frică. Evaluarea scriitorului profund „a jignit și a enervat pe Merezhkovsky” [7] .

În 1880 , Merezhkovsky și-a făcut debutul literar în revista Picturesque Review , editată de A.K. Un an mai târziu, poezia „Narcis” a fost inclusă într-o colecție literară caritabilă în favoarea studenților săraci numită „Response”, publicată sub redacția lui P. F. Yakubovich (Mel'shin) [14] :26 .

În toamna anului 1882 , Merezhkovsky a participat la primele discursuri ale lui S. Ya . A fost așadar o cunoștință a doi poeți începători, care a devenit o prietenie puternică, pecetluită de sentimente profunde, aproape înrudite. Ambele, după cum au observat mai târziu cercetătorii, erau legate de un anumit secret personal, care era legat de frica de suferință și de moarte, de dorința de „dobândire a unei credințe efective capabile să învingă această frică” [14] :82 . Două morți - a lui Nadson în 1887 și a mamei sale doi ani mai târziu - au fost cea mai puternică lovitură pentru Merezhkovsky: a pierdut doi dintre cei mai apropiați lui [14] :81 .

În 1883, două poezii de Merezhkovsky au apărut în revista Otechestvennye Zapiski (nr. 1): sunt considerate debutul său în „literatura mare”. Una dintre primele poezii ale lui Merezhkovsky „Sakya-Muni” a fost inclusă în multe colecții de recitatori din acea vreme și a adus o popularitate considerabilă autorului [12] .

În 1896, Merezhkovsky, în vârstă de treizeci de ani, a apărut deja în Dicționarul Enciclopedic al lui Brockhaus și Efron ca „poet faimos”. Ulterior, multe dintre poeziile sale au fost puse pe muzică de A. T. Grechaninov , S. V. Rakhmaninov , A. G. Rubinstein , P. I. Ceaikovski și alți compozitori [20] .

Anii de universitate

În 1884, Merezhkovsky a intrat la Facultatea de Istorie și Filologie a Universității din Sankt Petersburg . Aici, viitorul scriitor a devenit interesat de filozofia pozitivismului ( O. Comte , G. Spencer ), teoriile lui J. S. Mill și C. Darwin , au manifestat interes pentru literatura franceză modernă. În același an, la recomandarea lui A. N. Pleshcheev, Nadson și Merezhkovsky au intrat în Societatea Literară [14] : 398 ; pe acesta din urmă l-a prezentat și familiei directorului Conservatorului din Sankt Petersburg K. Yu. Davydov și editorului A. A. Davydova. În acest cerc, Merezhkovsky i-a cunoscut pe N. K. Mikhailovsky și G. I. Uspensky , pe care și-a numit mai târziu profesorii [13] , precum și pe I. A. Goncharov , A. N. Maikov și Ya. P. Polonsky [16] .

În 1888, D. S. Merezhkovsky, după ce și-a susținut eseul de absolvire despre Montaigne în primăvară , a absolvit universitatea și a decis să se dedice exclusiv operei literare. Anii de studiu nu i-au lăsat amintiri calde. Merezhkovsky (conform biografiei lui D. O. Churakov) „obișnuit din copilărie cu atmosfera de înaltă societate” în familie, impregnat timpuriu cu „scepticism față de oameni” [7] . Mulți ani mai târziu, a vorbit în mod disprețuitor despre profesori („Profesorii sunt carierişti. Nu-mi amintesc bine pe niciunul dintre ei”), remarcând: „Universitatea mi-a dat puțin mai mult decât gimnaziul. Nu am avut școală, așa cum nu am avut familie” [7] . Singurul profesor care a făcut impresie lui Merezhkovsky a fost profesorul O. F. Miller , un cunoscut istoric al literaturii, primul biograf al lui Dostoievski, care a adunat un cerc literar în apartamentul său [14] :45 .

1880-1889

Principalele teme ale poeziei lui Merezhkovsky din anii 1880 au fost „singuratatea poetului, natura iluzorie a vieții și înșelăciunea sentimentelor” [10] ; poeziile sale au fost caracterizate de „note de cetățenie jalnică, îndoieli, dezamăgiri în aspirații înalte, intimitate minoră, treceri de la intonații ideologice declarative la intonații confesionale, de la abstracțiuni poetice la comparații declarative magnifice” [13] . S-a remarcat mai târziu că, nefiind în sensul literal al cuvântului un poet „civil”, Merezhkovsky a dezvoltat de bunăvoie motivele iubirii pentru aproapele („Sakya-Muni”) și disponibilitatea de a suferi pentru convingerile cuiva („Habakkuk”). [21] .

G. I. Uspensky a avut o mare influență asupra lui Merezhkovsky: tânărul poet a mers la el în Chudovo , unde a petrecut nopțile vorbind despre „sensul religios al vieții”, despre cât de important este „să ne întoarcem la viziunea oamenilor asupra lumii, la puterea pământ” [16] . Sub influența lui Uspensky, în vara anului 1883, în timpul unei vacanțe studențești, Merezhkovsky a călătorit de-a lungul Volgăi, unde a întâlnit un predicator popular apropiat de tolstoiism, Vasily Syutaev, fondatorul doctrinei religioase a „non-rezistenței și eului moral”. -ameliorare” [16] . Mai târziu, cu aceleași scopuri, a vizitat regiunea Orenburg , Ufa , provincia Tver , luând în considerare de ceva vreme cu seriozitate posibilitatea de a se „instala în izolație” ca profesor rural [7] .

Ideile de populism l-au adus ulterior pe Merezhkovsky mai aproape de sectarism. În iunie 1902, el și soția sa au vizitat malul lacului Svetloyar din provincia Nijni Novgorod (ale cărei maluri, potrivit legendei, ascund orașul Kitezh ), unde a comunicat îndeaproape cu vechii credincioși . „Merezhkovsky este al nostru, a vorbit cu noi în pilde”, sectanții dintr-un sat îndepărtat Kostroma și-au împărtășit impresiile despre oaspetele lor neobișnuit cu M. Prishvin , care câțiva ani mai târziu a parcurs același traseu [22] .
Mai târziu, în timp ce colecta materiale pentru un roman despre țareviciul Alexei , Merezhkovsky a vizitat pădurile Kerzhensky din districtul Semionovsky, cuibul schismei ruse . „Este imposibil de transmis tot entuziasmul cu care a vorbit despre acest pământ și despre oameni”, a scris V. V. Rozanov . „Bolyarin (cum era numit acolo) s-a așezat pe un ciot de copac, a vorbit despre Apocalipsă ... și de la primul cuvânt era deja pe înțelesul țăranilor. Atâția ani, neauzit la Sankt Petersburg, neînțeles, s-a întâlnit în pădurile Kerzhensky cu răsuflarea tăiată, obiecții și întrebări care le repetau doar pe ale lui. În fine, „jucătorul beat” în simboluri, a găsit un partener” [23] .

În 1885, N. K. Mikhailovsky l-a atras pe Merezhkovsky să lucreze în jurnalul Severny Vestnik , pe care l-a creat împreună cu A. A. Davydova; Cercul de cunoștințe al lui Merezhkovsky a inclus editorul A. L. Volynsky , V. G. Korolenko , V. M. Garshin , mai târziu simboliștii: N. M. Minsky , K. D. Balmont , F. Sologub [13] . Mihailovski i-a comandat scriitorului novice un articol „Despre țăranul în literatura franceză”, pe care, însă, nu l-a acceptat, nu fără motiv bănuind în elevul său o înclinație pentru „ misticism ” [14] : 40 . Cercetătorii lucrării lui Merezhkovsky au acordat o mare importanță faptului că regiunile Rusiei, în care, ca student, a vizitat sub influența populiștilor, erau considerate cele mai importante centre ale sectarismului [7] . Mulți ani mai târziu, Merezhkovsky și-a amintit: „Au fost o mulțime de populism copilăresc, frivol, dar încă sincer și mă bucur că a fost în viața mea și nu a trecut fără urmă pentru mine” [16] .

În 1886, Merezhkovsky a suferit o boală gravă (ale cărei detalii nu sunt cunoscute). Aceasta i-a făcut o impresie puternică și a servit drept unul dintre principalele motive pentru „întoarcerea către credință” [14] :398 . La începutul lui mai 1888, după absolvirea universității, Merezhkovsky a întreprins o călătorie în sudul Rusiei: mai întâi la Odesa , de acolo pe mare până la Sukhum , apoi de-a lungul Autostrăzii Militare Georgiane până la Borjomi , unde a ajuns în ultimele zile ale lună. Ulterior, s-a remarcat că pare să repete pelerinajul lui Vl. Solovyov la piramide și a fost perceput de tânărul autor ca „o rătăcire spirituală întreprinsă de un neofit pentru descoperirea Adevărului” [14] :57 . În Borjomi, Merezhkovsky a cunoscut-o pe Zinaida Gippius , în vârstă de nouăsprezece ani [21] . Ambii au experimentat un sentiment de unitate spirituală și intelectuală deplină [14] :69 , deja la 8 ianuarie 1889, s -au căsătorit la Tiflis , iar curând s-au mutat la Sankt Petersburg [13] .

Începutul unei cariere literare

În 1888, Merezhkovsky a scris prima poezie „Protopop Avvakum”. În primăvara acestui an a fost publicată prima sa carte, Poezii (1883-1887), care i-a adus prima sa faimă. Între timp, cheltuielile familiei au depășit câștigurile literare volubile ale unui scriitor aspirant. Rolul de „cap de familie” în acel moment a fost asumat de Gippius (care a deschis un adevărat atelier de producție de ficțiune pentru reviste populare). În plus, Merezhkovsky Sr., apărând la Sankt Petersburg în vizite scurte, „alimenta” din când în când bugetul mic al cuplului literar [14] :81 .

Treptat, scriitorul începător și-a pierdut interesul pentru poezie, devenind interesat de dramaturgia greacă antică. Traducerile sale ale tragediilor lui Eschil , Sofocle și Euripide au fost publicate în Vestnik Evropy . O traducere în proză a „ Daphnis and Chloe ” (1896) [21] a fost publicată ca o carte separată . Traducerile antice ale lui Merezhkovsky, la un moment dat practic nerevendicate, au fost apreciate abia mai târziu; acum (după Yu. Zobnin) ei „sunt mândria școlii ruse de traducere literară” [14] :401 .

Merezhkovsky ca critic și-a făcut debutul și în Severny Vestnik: un articol despre începătorul A.P. Cehov  - „O întrebare veche despre un nou talent”. Aluzia timidă a autorului la posibilitatea existenței unui „altul”, Adevăr irațional, a dus la ruptura sa finală cu Mihailovski. Merezhkovsky a fost, de asemenea, neplăcut lovit de reacția lui Cehov, care a reacționat la articol fără entuziasm, notând într-o scrisoare către Pleshcheev: „Principalul său dezavantaj este lipsa simplității”. Ulterior, Cehov l-a evitat în mare parte pe Merezhkovsky, oprind toate încercările acestuia din urmă de a găsi în el măcar un interlocutor [14] :402 .

Mai târziu - aici, precum și în alte publicații ("Revista Rusă", " Trud ") - Merezhkovsky a continuat să publice eseuri și articole despre Pușkin, Dostoievski, Goncharov, Maikov, Korolenko, Pliniu , Calderon , Cervantes , Ibsen , neo-ul francez. romantici. Unele dintre ele au fost incluse în colecția Eternal Companions: Portraits from World Literature (1897) [21] . Potrivit lui A. Dolinin , unul dintre primii cercetători ai operei lui Merezhkovsky, el este cel care „ar trebui să dețină pe bună dreptate gloria unuia dintre cei mai subtili și perspicaci critici ai începutului de secol” [7] .

Fiecare interpretare succesivă a lui Merezhkovsky în domeniul istoriei culturii mondiale (de la apariția în 1888 a articolului „Flaubert în scrisorile sale” și până la sfârșitul anilor 1890) a provocat un „efect de scandal” în periodicele ruse. Editorul Sputnikului P.P. Pertsov , pe care Merezhkovsky l-a întâlnit (primul în lipsă, prin corespondență) în iunie 1890, a amintit mai târziu că, ca critic și critic literar, acesta din urmă a fost un adevărat exil literar. Articolele sale remarcabile despre Goncharov și Maikov, potrivit lui Pertsov, nu puteau fi publicate decât... undeva în curtea literaturii. În camerele din față, noutatea lor a fost șocantă.” Motivul respingerii eseurilor lui Merezhkovsky a fost noutatea lor de gen; „critica subiectivă”, practicată de scriitor, a devenit populară abia mult mai târziu, ca formă de eseu literar și filozofic. În acest domeniu, Merezhkovsky a primit recunoaștere, dar cu întârziere. În ajunul Primului Război Mondial, după cum și-a amintit Gippius, cartea „Tovarășii veșnici” a fost deosebit de populară și „chiar eliberată ca recompensă absolvenților instituțiilor de învățământ secundar” [14] :94 .

1889–1892

La începutul anului 1889, soții Merezhkovsky au părăsit Sankt Petersburg și s-au stabilit în Crimeea, unde au comunicat, în special, cu N. M. Minsky . Reveniți în capitală, s-au stabilit într-un apartament nou din casa lui Muruzi, la colțul dintre Liteiny Prospekt și strada Panteleimonovskaya (Liteiny, 24). După ce conducerea lui Severny Vestnik s-a schimbat în mai 1890, Merezhkovsky a primit o invitație de a colabora cu revista actualizată. Aproape imediat, aici a fost tipărită drama „Silvio”; toamnă - traducerea lui Merezhkovsky a „ Corbului ” de Edgar Allan Poe . Poetul a colaborat activ cu revista Gândirea Rusă. În primăvara anului 1890, revista a publicat poezia „Vera” („Gândirea rusă”, 1890; mai târziu - colecția „Simboluri”, 1892), care a avut o rezonanță semnificativă în cercurile cititorilor. Recunoscută ca fiind una dintre primele lucrări semnificative ale simbolismului rus, a produs „... o impresie uluitoare tocmai prin puterea și autenticitatea experiențelor mistice surprinse în ea, care diferă puternic de reflecțiile asupra subiectelor civile caracteristice literaturii populiste”. „O citesc pe Vera și sunt emoționat”, a scris V. Ya. Bryusov , pe atunci încă un scriitor începător, în jurnalul său. Unul dintre popularizatorii modernismului , P.P. Pertsov, a remarcat mai târziu cu autoironie că, în conștiința sa tinerească, „Vera” lui Merezhkovsky „a depășit cu mult... plictisitor și depășit Pușkin” [14] :57 .

În urma „Verei”, revista „Gândirea Rusă” a publicat poezia „Idila de familie”. Următoarea poezie a lui Merezhkovsky, Moartea, a fost publicată la începutul anului 1891 în Severny vestnik; în acelaşi timp l-a cunoscut pe K. D. Balmont . Până atunci, scriitorul făcuse deja primele schițe pentru romanul „Iulian Apostatul” [14] :399 .

În primăvara anului 1891, cuplul a întreprins prima călătorie comună în Europa. Prin Varșovia și Viena , au ajuns la Veneția , unde i-au întâlnit pe A.P. Cehov și A.S. Suvorin , care călătoreau în Italia, care de ceva vreme le-au devenit însoțitorii. Din Veneția, noi patru am plecat la Florența și Roma . Acolo, soții Merezhkovsky au primit o invitație de la A. N. Pleshcheev să-l viziteze la Paris, unde au stat tot luna mai. Impresionat de aceste zile, Merezhkovsky a scris poezia „Sfârșitul secolului. Schițe ale Parisului modern”, care a fost publicat doi ani mai târziu (colecția „Ajutor pentru foame”. Moscova, 1892). La întoarcerea în Rusia prin Elveția, cuplul s-a întors la casa Gippius din moșia Glubokoe de lângă Vyshny Volochok. Aici scriitorul s-a descurcat cu munca la primul său roman.

În toamna anului 1891, Merezhkovsky l-a tradus pe Goethe („Prologul pe cer” din „ Faust ”) pentru „ Revista rusă ” și „ Antigona ” de Sofocle pentru „ Vestnik Evropy ” (ambele publicații au avut loc în anul următor). Până în primăvara anului 1892, Iulian Apostatul a fost terminat, dar din cauza problemelor din redacția revistei Severny Vestnik, s-a dovedit că nu era unde să publice acest „roman modernist”. De ceva timp a existat speranța că A. Volynsky va publica în continuare romanul, dar schimbările sale editoriale brute au dus la o pauză, după care Severny Vestnik a fost închis pentru Merezhkovsky. În 1892, Merezhkovsky a citit capitole din roman la întâlnirile cu A. N. Maikov. În aceleași zile, mai multe poezii și traduceri ale poetului au fost publicate în Revista Rusă, Vestnik Evropy și colecțiile Niva și Trud [14] :400 .

În martie 1892, în principal cu fondurile alocate lui de tatăl său, Merezhkovsky și-a dus soția pentru tratament la Nisa, unde locuia familia lui A. N. Pleshcheev la acea vreme și unde l-au cunoscut pentru prima dată pe D. V. Filosofov . Din Elveția, soții Merezhkovsky au călătorit prin Italia până în Grecia . Impresiile acestei călătorii au stat la baza eseului de călătorie și, în plus, au modelat în mare măsură imaginea celui de-al doilea roman istoric al lui D. S. Merezhkovsky [16] . Din Turcia, cuplul s-a întors la Odesa și a petrecut din nou vara la moșia Glubokoye. Aici Merezhkovsky a tradus „ Hipolitus ” de Euripide ; lucrarea a fost publicată în primul număr al revistei Vestnik Evropy în 1893 [14] :400 .

Manifeste simboliste

În 1892, editura A. S. Suvorin a publicat a doua colecție de poezie de D. S. Merezhkovsky cu numele „Simboluri. Cântece și poezii. Aici, după cum s-a menționat [13] , a fost imprimat punctul de cotitură în dezvoltarea viziunii sale asupra lumii; a existat o întoarcere către o viziune religioasă asupra lumii și un sentiment al „misterului mistic al ființei”. De la bun început, Merezhkovsky a încercat să se disocieze de acuzațiile de „ decadență ”. El a scris mai târziu:

Sub influența lui Dostoievski, precum și a literaturii străine, Baudelaire și Poe , pasiunea mea a început nu pentru decadență, ci pentru simbolism (și atunci le-am înțeles deja diferența). O culegere de poezii, publicată chiar la începutul anilor 90, pe care am intitulat-o „Simboluri”. Se pare că am fost primul care a folosit acest cuvânt în literatura rusă [7] .

Unul dintre puținii reprezentanți ai generației mai vechi de scriitori ruși care a salutat cu entuziasm lansarea „Simbolurilor” a fost Ya. P. Polonsky , al cărui sprijin a fost foarte important pentru tânărul autor, care a fost supus unor critici usturătoare. Merezhkovsky a răspuns, de asemenea, recenziei poetice a lui Polonsky într-o scrisoare: „M-ați răsplătit cu aceste versuri pentru toată munca pe care am folosit-o pentru carte. Voi păstra această foaie ca o comoară, dragă Învățător!” [14] :104 .

La sfârșitul lunii octombrie a aceluiași an, Merezhkovsky a susținut o prelegere senzațională „Despre cauzele declinului și noilor tendințe în literatura rusă modernă”, care a fost repetată de el de două ori în decembrie, iar un an mai târziu a apărut ca o ediție separată. [21] . Prelegerea, alături de colecția „Simboluri”, este considerată un manifest al simbolismului și al reînnoirii moderniste a artei. Merezhkovsky a conturat aici trei linii de artă nouă, susținând că numai „conținutul mistic”, „limbajul simbolului” și impresionismul sunt capabile să extindă „impresionabilitatea artistică” a literaturii ruse moderne [24] . Constatând că toate cele trei componente ale noii mișcări sunt deja prezente în operele lui Tolstoi , Turgheniev , Dostoievski, Goncharov , autorul a declarat modernismul, în esență, o continuare a tendințelor clasicilor literari ruși [13] .

Conferința lui Merezhkovsky a făcut zgomot, iar tabăra liberal-democratică a reacționat la teoriile sale ca o manifestare a „obscurantismului”, iar în saloanele literare din Sankt Petersburg au fost întâmpinate cu dispreț și derizoriu. Doar un mic cerc de susținători ai noii direcții, format în jurul revistei Severny Vestnik [14] :398 , a acceptat raportul cu entuziasm . În toamna anului 1892, Z. N. Gippius a devenit apropiat de noii editori ai revistei, în frunte cu A. L. Volynsky și L. Ya. Gurevich; aceasta a contribuit la întoarcerea lui Merezhkovsky aici. În aceleași zile, a scris piesa („scene dramatice în patru acte”) „A trecut furtuna”; a apărut la Trud la începutul anului 1893. În același an, numeroase poezii de Merezhkovsky („Niva”, „Munca”), o traducere a „Ligeia” de E. Poe („Munca”) și „Oedip Regele” de Sofocle („Buletinul literaturii străine”, nr. 1-2, 1894). În ciuda muncii neîncetate, situația financiară a soților Merezhkovsky în aceste zile a devenit dificilă; gândindu-se la un roman despre Leonardo da Vinci, a fost nevoit să-și asume orice serviciu [14] :400 .

1893-1899 ani. Proză istorică

În iarna anului 1893, soții Merezhkovsky s-au mutat la Sankt Petersburg , unde au devenit obișnuiți în cercul lui Shakespeare (comunând cu S. Andreevsky , V. Spasovich , A. Urusov , P. Boborykin ), au vizitat în mod repetat vinerea și întâlnirile lui Y. Polonsky a Fondului Literar, seri aranjate şi acasă în casa lui Muruzi. D. V. Filosofov și A. L. Volynsky au devenit „prieteni” în casa soților Merezhkovsky. În 1894, s-a dezvoltat o dragoste secretă între Gippius și Volynsky: aceasta a contribuit la faptul că (care nu bănuia nimic) Merezhkovsky a reușit să-l dea pe Iulian Apostatul lui Severny Vestnik (continuând să publice poezii în publicații secundare: Trud, literatura străină Vestnik" și „Niva”). În 1895, aici (în nr. 1-6), a fost publicat în sfârșit romanul Moartea zeilor (în formă trunchiată și distorsionată). Iulian Apostatul ” [16] . O traducere a Medeei lui Euripide de către Merezhkovsky a apărut în Vestnik Evropy: toate acestea au contribuit la o ușurare vizibilă a afacerilor financiare ale soților.

„Iulian Apostatul” a devenit primul din trilogia „ Hristos și Antihrist ” și a intrat în istorie ca primul roman istoric simbolist rusesc [21] . După publicare, statutul scriitorului s-a schimbat: criticii, certandu-l pe „Nietzschean Merezhkovsky” (această frază a rămas nedespărțită de ceva timp), au fost nevoiți să afirme semnificația neîndoielnică a acestui debut. Oamenii asemănători și-au simțit liderul în Merezhkovsky („... Un roman creat pentru eternitate!” a scris V. Bryusov), iar în mintea publicului scriitorul s-a transformat într-un „ Eber rus ”. În 1900, romanul Moartea zeilor. Iulian Apostatul” tradus de Z. Vasilyeva a fost eliberat în Franța și i-a adus lui Merezhkovsky faima europeană [14] :398 .

În 1895, Merezhkovsky (în apartamentul lui A. V. Polovtsev din Palatul Anichkov) l-a întâlnit pe A. N. Benois ; împreună cu V. F. Nouvel , L. S. Bakst şi D. V. Filosofov, a început să viziteze frecvent casa lui Muruzi. Din luna august a aceluiași an, Merezhkovsky, împreună cu P.P. Pertsov, a început să lucreze la crearea unei colecții de tendințe filozofice în poezia rusă și a unui articol amplu despre Pușkin; a citit curând un amplu reportaj despre munca sa în Fondul literar.

În aprilie 1896, familia Merezhkovsky și Volynsky au făcut o călătorie comună planificată de mult în Italia și Franța, în locurile lui Leonardo da Vinci (Florența, Forli, Rimini și mai departe la Amboise ) pentru a colecta material pentru al doilea roman al trilogiei. În timpul acestei călătorii, a avut loc primul dintr-o serie de scandaluri, care l-au urmărit apoi pe Merezhkovsky timp de un an și jumătate [~ 1] . Între timp, în 1896, a fost publicată colecția lui Pertsov „Curente filosofice în poezia rusă”, într-o ediție separată - „Iulian Apostatul” (sub titlul revistei „Respins”), colecția „Poezii noi” și traducerea lui Longus (Long's). ) romanul „Daphnis și Chloe” . Principalul eveniment din 1897 pentru Merezhkovsky a fost publicarea cărții sale de articole despre literatură și cultură, Eternal Companions.

În cele din urmă, în 1897, Gippius, după mai multe certuri cu Volynsky în timpul unei călătorii comune a toți trei la locurile lui Leonardo, a rupt relațiile cu el. Volynsky l-a expulzat imediat pe Merezhkovsky din personalul lui Severny Vestnik [~ 2] . Merezhkovsky, din nou exclus de pe lista angajaților revistei, a fost nevoit să publice note de călătorie despre călătoria de anul trecut în revista Cosmopolis, unde au fost atașați de șeful departamentului rus al acestei publicații internaționale F. D. Batyushkov . Ca urmare a intrigilor, ușile nu numai Severny Vestnik, ci și aproape toate revistele groase din Sankt Petersburg au fost închise lui Merezhkovsky. Toate acestea au fost o lovitură serioasă pentru scriitor. De ceva vreme s-a gândit serios să părăsească definitiv Rusia; A trebuit să renunț la asta doar din lipsă de bani. Publicarea celui de-al doilea roman a fost amânată cu câțiva ani [14] :403 .

Merezhkovsky și lumea artei

Până la sfârșitul secolului, Merezhkovsky s-a apropiat de anturajul lui S. P. Diaghilev , care includea artiștii V. A. Serov , A. N. Benois, L. S. Bakst, poetul N. M. Minsky și, de asemenea, s-a familiarizat cu revista Mir arts . Redactorii acestuia din urmă s-au stabilit în apartamentul lui Diaghilev [12] , iar departamentul literar era condus de D. Filosofov [13] . În primul număr al World of Art (ianuarie 1899), articolul lui Merezhkovsky „Ya. P. Polonsky”; mai târziu au apărut aici lucrările sale despre Pușkin (nr. 5) și tragedia greacă (nr. 7, 8) [14] :404 . Primele capitole ale celui de-al doilea roman istoric al lui Merezhkovsky Zei înviați. Leonardo da Vinci " (sub rubrica "Renaștere") a apărut în revista " Start ", care s-a închis curând. Până în toamnă, romanul a fost atașat la Lumea lui Dumnezeu, publicat de A. Davydova, unde pe tot parcursul anului 1900 a completat întreaga secțiune de ficțiune.

În primăvara anului 1899, Merezhkovsky și soția sa au plecat în stațiunea Bad Homburg vor der Höhe , lângă Frankfurt . Cuplul și-a petrecut toamna și cea mai mare parte a anului următor la Viena și Roma. Până atunci, Merezhkovsky a fost complet captat de întrebările de religie. Această întorsătură radicală în dezvoltarea viziunii sale asupra lumii s-a reflectat pe deplin în noua lucrare. „ L. Tolstoi și Dostoievski ”, publicată în „Lumea artei” (nr. 1-4, 7-12, 1900; nr. 4-12, 1901), a fost ulterior recunoscută drept cea mai semnificativă operă literară și critică a scriitorul; a provocat un larg protest public – mai ales după ce a apărut ca o ediție separată în două cărți în 1902 [21] .

Tratatul, în mare măsură dedicat analizei modalităților de formare a literaturii ruse, a ilustrat și cursul evoluției viziunii asupra lumii a lui Merezhkovsky însuși [7] , până atunci serios angajat în înțelegerea problemelor legate de creștinism și biserica catolică. G. V. Adamovich în articolul „Merezhkovsky” a amintit că „dacă conversația a fost cu adevărat animată, dacă ar exista tensiune în ea, mai devreme sau mai târziu se va pierde pe o singură temă constantă a lui Merezhkovsky - despre sensul și sensul Evangheliei . Până la rostirea acestui cuvânt, argumentul a rămas superficial, iar interlocutorii au simțit că se joacă de-a v-ați ascunselea .

Opera lui Merezhkovsky a apărut în momentul agravării conflictului lui Tolstoi cu Biserica Ortodoxă Rusă. Merezhkovsky (cu stipulația: „Atitudinea mea față de Tolstoi, deși complet cenzurată, nu este ostilă, ci mai degrabă simpatică”) a considerat excomunicarea sa un semn că Biserica Ortodoxă Rusă „își revine din paralizie” și începea să se recunoască din nou ca „ ... un organism mistic care nu tolerează compromisuri de natură dogmatică.

Urmându-l pe L. Tolstoi în rebeliunea sa împotriva Bisericii, ca parte a culturii mondiale și rusești, până la capăt, societatea culturală rusă va ajunge inevitabil la negarea propriei sale esențe rusești și culturale; ar fi în afara Rusiei și în afara Europei, împotriva poporului rus și împotriva culturii europene; s-ar dovedi nici rusă, nici cultă, adică nimic. În nihilismul lui Tolstoi , întreaga Rusie culturală post-petrină... <gândind> că se luptă cu Biserica, adică istoria, poporul, pentru propria sa mântuire, luptă de fapt... pentru propria sa distrugere: o luptă teribilă, asemănătoare cu o luptă sinucigașă cu cineva care îl împiedică să pună mâna pe sine.

După crearea revistei Novy Put , soții Merezhkovsky au făcut o încercare de reconciliere cu L. N. Tolstoi și, eventual, au contat pe cooperarea cu el. În 1904, Tolstoi a invitat cuplul la o întâlnire la Yasnaya Polyana [13] . Întâlnirea a avut loc într-o atmosferă aproape prietenoasă. „... Mă bucur că ai venit la mine. Deci, deja nu ai nimic împotriva mea... ” [26] , - a remarcat proprietarul casei, luându-și la revedere. Reconcilierea formală a fost realizată, dar, așa cum scria Gippius, Merezhkovsky nu a acceptat „religia lui Tolstoi” până la sfârșitul zilelor sale [14] .

Fenomenul Trinity

La sfârșitul toamnei anului 1900, în apartamentul soților Merezhkovsky au avut loc primele „întâlniri mistice”, al căror scop a fost crearea unei „noue biserici”, ideea care a fost formulată pentru prima dată de Gippius. Merezhkovskys au încercat să atragă toată „lumea artelor” în „frația lor religioasă”, dar numai D. V. Filosofov a luat această idee în serios: așa a fost redus cercul la un triunghi. Treptat, ca urmare a suișurilor și coborâșurilor complexe în relațiile personale și a conflictelor ideologice, s-a format o „trilă alianță” a lui D. Merezhkovsky, Z. Gippius și D. Filosofov, care a avut o semnificație simbolică pentru participanții săi, asociată cu ideile. al „Al treilea Testament” („împărăția Duhului”), care în acei ani au fost dezvoltate de Merezhkovsky [10] . N. A. Berdyaev a văzut în uniunea dintre Merezhkovsky-Gippius-Filosofi o reflectare a credinței lor religioase în „misterul celor trei”, prin care „o nouă Sfântă Treime, o nouă Biserică a Duhului Sfânt, în care misterul ființei ar urma să fie fi revelat” [22] urma să fie format .

„Frăția celor Trei” (cum era numită organizația de către membrii săi) a început să facă acasă un fel de „mică slujbă” - cu vin, flori, struguri și rugăciuni improvizate. Se credea că „noua biserică” s -a născut la 29 martie 1901 : atunci, în Joia Mare, Merezhkovskii și Filosofii au ținut o rugăciune comună conform unui ritual special [22] . Vestea despre „biserica de acasă” i-a aruncat pe mulți în nedumerire; în special, „Berdiaev a fost înfuriat și a intrat în sfârșit în Ortodoxie” [8] . În „uniunea masculină”, care a unit revista „Lumea artei”, comportamentul lui Filosofov a fost privit drept „trădare”: din acel moment a început conflictul dintre Merezhkovsky și redactorii revistei, cu Diaghilev - în primul rând [ 14] : 404 . Relația dintre Merezhkovsky și Filosofov nu a fost, de asemenea, fără nori; în 1902, s-a întors la Diaghilev, lăsând soților o notă: „Părăsesc uniunea noastră nu pentru că nu cred în chestiune, ci pentru că eu personal nu pot participa la aceasta” [14] : 406 . După ce publicarea tratatului lui Merezhkovsky despre Tolstoi a fost finalizată în lumea artei, colaborarea sa cu revista a încetat. În februarie 1902, odată cu moartea lui A. Davydova, jurnalul Mir Bozhiy a fost în cele din urmă închis pentru el.

Răspunzând la o dată semnificativă - 50 de ani de la moartea lui N.V. Gogol, Merezhkovsky a scris un studiu „Soarta lui Gogol” și a susținut prelegeri „Gogol” la Moscova și Sankt Petersburg. Unul dintre rapoarte, „Gogol și pr. Matvey", a provocat o discuție largă, în special, în reședința mitropolitului Antonie din Sankt Petersburg din Lavra lui Alexandru Nevski , care a vorbit cu aprobare despre misiunea „educativă” a lui Merezhkovsky în rândul intelectualității interne.

Problemele asociate cu căutarea oportunităților de a publica noi lucrări l-au făcut pe autor să se gândească la crearea propriului periodic. În martie-aprilie 1902, familia Merezhkovsky și P.P. Pertsov au luat inițiativa de a crea un jurnal care să unească „comunitatea religioasă”. Cu ajutorul poetului K. K. Sluchevsky și al jurnalistului I. I. Kolyshko, au purtat discuții cu ministrul de interne D. S. Sipyagin , apoi cu V. K. von Plehve , care l-a înlocuit, și cu șeful Direcției principale de presă N. V. Shakhovsky .

La 3 iulie 1902 a fost primit acordul autorităților pentru publicarea revistei „ New Way ”. Soții Merezhkovsky și-au petrecut vara la moșia Zaklinye, lucrând la un proiect pentru o ediție viitoare, iar pe 14 iulie li s-a alăturat magazinul de carte M.V. Acest succes a fost facilitat de faptul că ședințele Adunărilor religios-filosofice s-au ținut deja cu succes în prima jumătate a anului 1902 [14] :406 .

Întâlniri religios-filosofice

Împreună cu Filosofov, V. V. Rozanov , Mirolyubov și V. A. Ternavtsev, Merezhkovskys au organizat în 1901 „Întâlniri religioase și filozofice”, al căror scop a fost de a crea un fel de tribună pentru „o discuție liberă a problemelor bisericii și culturii... neocreștinismul, organizarea socială și îmbunătățirea naturii umane” [27] . Organizatorii Întâlnirilor au interpretat astfel opoziția duhului și a cărnii: „Duhul este Biserica, carnea este societatea; spirit - cultură, carne - oameni; spiritul este religia, carnea este viața pământească...” [28] .

Procesele-verbale ale „Întâlnirilor” (împreună cu lucrări pe teme religioase) au fost publicate în revista „New Way” [21] . Cu toate acestea, în scurt timp au apărut în redacție doi poli: filozofic și artistic. În 1903, s-au realizat dezacorduri sub forma unei polemici între A. N. Benois și Merezhkovsky [13] . Nemulțumiți de dezvoltarea proiectului lor, soții Merezhkovsky au creat un grup special („secțiunea pentru studiul istoriei și religiilor”), pe care au început să-l adune acasă. La întrunirile acesteia au venit preoți-reformatori liberali, sectari, reprezentanți ai boemiei din Sankt Petersburg ( P. I. Karpov , A. D. Skaldin , M. M. Prishvin , A. V. Kartashev , A. A. Blok ) [22] .

După cea de-a 22-a ședință a Societății, la 5 aprilie 1903 [12] , printr -un ordin special al lui K.P.Pobedonostsev , aceasta a fost închisă. S-a presupus că unul dintre motivele pentru aceasta a fost nemulțumirea cercurilor bisericești față de călătoriile lui Merezhkovsky în locurile de așezare a sectanților și a vechilor credincioși și marea popularitate a scriitorului în acest mediu [29] . Anii 1903-1904 sunt considerați perioada crizei spirituale a lui Merezhkovsky: după ce a pierdut sprijinul Bisericii, „noua acțiune religioasă” condusă ideologic de el s-a transformat într-un „joc al căutării lui Dumnezeu ” eclectic. Merezhkovskys s-au îndepărtat și de Noua Cale: apariția de noi angajați în secțiunea jurnalistică a redacției - N. Berdyaev, S. Frank și S. N. Bulgakov , pe de o parte, a întărit poziția publicației, pe de altă parte. , l-a înstrăinat de obiectivele sale inițiale. La sfârșitul anului 1904, cuplul a părăsit în mod voluntar revista, transferând drepturile de publicare „grupului filozofic” al lui Berdiaev și Bulgakov și menținând relații de prietenie cu editorii în ansamblu [13] .

„Secția” Merezhkovsky a continuat să funcționeze ca un fel de „biserică de casă”, unde au fost dezvoltate conceptele construcției practice a „Bisericii Sfântului Duh” [10] . În același timp, din punctul de vedere al observatorilor din afară, „noua acțiune religioasă” de acasă a căpătat un caracter din ce în ce mai ciudat, „mistic” și a fost plină de ritualuri și „rugăciuni” care păreau extrem de îndoielnice și chiar sinistre pentru observatorii din afară. . A. N. Benois a vorbit despre episodul cu „spălarea picioarelor”; E.P. Ivanov - despre acțiunea care i-a șocat pe mulți dintre cei prezenți, când un anume „tânăr muzician evreu... a fost aruncat jos, întins cu o „cruce”, și-a tăiat o venă sub palmă, a turnat sânge într-un pahar cu vin și a lăsat el bea în cerc...” [14] .

În 1907, adunările religios-filosofice au fost reînviate ca Societate religios-filozofică , care a existat până în 1916 . Merezhkovsky, care și-a deschis prima întâlnire, a continuat să dezvolte aici idei legate de conceptul de „împărăția Spiritului” [30] , dar (în principal prin eforturile lui Z. Gippius și D. Filosofov) Societatea, după cum au remarcat mulți. , transformat curând într-un cerc literar și jurnalistic [ 29] .

„Hristos și Antihrist”

Trilogia „Hristos și Antihrist”, în care scriitorul și-a exprimat filozofia istoriei și viziunea sa asupra viitorului omenirii [13] , a fost începută de el în anii 1890. Primul roman, Moartea zeilor. Iulian Apostatul ”, povestea de viață a împăratului roman din secolul al IV-lea Iulian [8] , a fost numit ulterior de critici printre cele mai puternice lucrări ale lui D. S. Merezhkovsky. A fost urmată de romanul Zei înviați. Leonardo da Vinci " (1901); criticii au remarcat, pe de o parte, acuratețea istorică a detaliilor și, pe de altă parte, tendința [30] . În 1902, „Julian Apostatul” și „Leonardo da Vinci” au fost publicate ca cărți separate de către editura lui M.V. Pirozhkov - ca primele două părți ale trilogiei. Totodată, la Paris, romanul „Leonardo da Vinci” a fost publicat în limba franceză în traducerea lui S. M. Permsky [~ 3] . Toate traducerile tragediilor grecești ale lui Merezhkovsky și o colecție de povestiri „Dragostea este mai puternică decât moartea” au fost publicate ca cărți separate.

Anul 1902 a fost marcat și de reconcilierea lui Merezhkovsky cu lumea artei: pe 14 octombrie 1902 a avut loc premiera piesei Hippolytus de Euripide, tradusă de Merezhkovsky, pusă în scenă de Yu. E. Ozarovsky . a Teatrului Alexandrinsky . Interpretul a rostit un discurs introductiv intitulat „Noul sens al vechii tragedii”, care a fost publicat a doua zi de ziarul Novoe Vremya. Această premieră a fost în mare măsură facilitată de Diaghilev, care se străduia să se reconcilieze cu Merezhkovskys. În iulie 1903, Diaghilev și-a propus să combine Lumea Artei și Noua Cale. Merejkovskii au plecat la Sankt Petersburg, unde s-au întâlnit cu Diaghilev, Filosofov și A.P.Cehov; tocmai lipsa de voință a acestuia din urmă de a coopera cu predicatorii „neocreștinismului” a pus capăt acestui proiect. Curând „Lumea artei” a încetat să mai existe, iar Filosofii au părăsit în cele din urmă „cercul” lui Diaghilev și s-au întors în sânul „trifrației” [14] : 408 .

La începutul anului 1904, Noua Cale (nr. 1-5 și nr. 9-12) a început tipărirea celui de-al treilea roman din trilogie, Antihrist. Petru și Alexei ” (1904-1905), scris după închiderea Adunărilor, este un roman teologic și filosofic despre Petru I, pe care autorul „îl desenează ca Antihrist întrupat” [8] , după cum s-a menționat, în mare parte sub influența lui ideea corespunzătoare care a existat în mediul schismatic [21] . În acest moment, romanele istorice ale lui Merezhkovsky deveniseră foarte populare în Europa: numai Iulian Apostatul a trecut prin 23 de retipăriri în Franța în decurs de 10 ani [18] . Între timp, când recenzorul literar al ziarului englez „ Daily Telegraph ” l-a numit pe Merezhkovsky „un demn moștenitor al lui Tolstoi și Dostoievski”, critica rusă a condamnat în unanimitate o astfel de recenzie drept „sacrilegiu”, iar scriitorul a fost forțat să respingă public astfel de laude [10]. ] .

Până la începutul anului 1904, numeroase stresuri au avut un impact negativ asupra stării sistemului nervos al lui Merezhkovsky. La sfatul psihiatrului I.P. Merzheevsky , a mers la Imatra ca parte a „frăției de triști” . În timpul acestei călătorii, Merezhkovsky, în drum spre Austria, s-au oprit timp de două zile la Yasnaya Polyana ; până în toamnă au devenit prieteni apropiați cu Blok și Andrei Bely  - acesta din urmă a început să se oprească în mod regulat la Merezhkovskys din Sankt Petersburg. În ianuarie 1905 s-a mutat în cele din urmă în casa lui Muruzi la soții D. Filozofi [14] :409 .

Revoluția din 1905

Atitudinea scriitorului față de Prima Revoluție Rusă a fost în mare măsură predeterminată de evenimentele din 9 ianuarie ; După executarea procesiunilor muncitorilor, Merezhkovsky, Filosofii și Andrei Bely, care îi vizita, au organizat un „protest” studențesc la Teatrul Alexandrinsky , după care au venit la spectacolul lui G. A. Gapon în Societatea Economică Liberă . Arestarea, la care Merezhkovsky se aștepta pentru câteva zile, nu a urmat. Părerile sale au devenit și mai „spre stânga” după înfrângerea Rusiei în războiul cu Japonia : într-o conversație cu Gippius, el a declarat că a fost în sfârșit convins de esența „anticreștină” a autocrației ruse. În octombrie, Merezhkovsky a salutat introducerea libertăților civile în Rusia, dar acest lucru nu l-a împiedicat să se apropie de socialiști -revoluționari și „neopopuliști”. Scriitorul a fost convins în acești ani că revoluția nu numai că nu contrazice învățătura creștină, ci, dimpotrivă, decurge din ea [28] .

Merezhkovsky și-a subliniat în detaliu poziția în lucrarea „ The Coming Boor ”, care în 1905 a fost publicată în jurnale „Polar Star” și „Questions of Life”. Avertizând societatea împotriva „subestimării forțelor puternice care împiedică eliberarea religioasă și socială”, scriitorul credea că inteligența, întruchipând „spiritul viu al Rusiei”, i se opun forțele „sclaviei spirituale și grosolăniei, alimentate de elementele filistinismului”. , impersonalitate, mediocritate și vulgaritate” [10] . În același timp, „nepolițenia” în terminologia sa nu era o caracteristică socială, ci un sinonim al lipsei de spiritualitate (materialism, pozitivism, filistinism, ateism etc.) [28] . Dacă nu există o reînnoire religioasă, întreaga lume, inclusiv Rusia, îl așteaptă pe „prostul care vine”, a susținut scriitorul.

... Teme-te de un lucru - sclavia celei mai rele dintre toate sclavia posibilă - filistinismul și cel mai rău dintre toate filistinismul - grosolănia, căci sclavul care domnește este sclavul, iar sclavul care domnește este diavolul - nu mai este cel vechi, fantastic, dar noul, adevăratul diavol, cu adevărat îngrozitor, mai groaznic decât este pictat, Prințul care vine al acestei lumi, Hamul care vine [31] .

Potrivit lui Merezhkovsky, „nepoliticos” în Rusia are trei „fețe”: trecut, prezent și viitor. În trecut, chipul nepoliticosului este chipul bisericii, care îl redă pe Cezarul lui Dumnezeu, este „visteria ortodoxă”, slujind vistieria autocratică. Adevărata față a nepoliticosului a fost asociată de Merezhkovsky cu autocrația rusă, cu uriașa mașinărie birocratică a statului. Dar cea mai groaznică față a grosolăniei este viitorul, este „fața grosolăniei care vine de jos – huliganism, huliganism, sută neagră” [28] [32] .

1906-1907. „Misiune” Paris

Anul 1906 a început pentru Merezhkovsky cu o serie de eșecuri. Pe 18 februarie, a citit articolul „Profetul Revoluției Ruse” în holul Școlii Tenishevsky, după care indignat A. G. Dostoievskaya a anulat comanda plasată de scriitor pentru un articol introductiv pentru lucrările colectate jubileului viitor ale lui F. M. Dostoievski. Totuși, articolul a fost publicat în revista „ Vesy ” (nr. 2, 3) și publicat ca o broșură separată. În același timp, Merezhkovskys, Filosofov, Berdyaev și S. N. Bulgakov au încercat să creeze grupul Sword și revista cu același nume pe baza Balanței lui Bryusov, dar V. Ya. Bryusov a respins acest proiect [14] :410 .

În primăvara anului 1906, soții Merezhkovsky, împreună cu Filosofov, au mers la prima emigrare pariziană [10]  - „exilul voluntar”, menit să servească drept „reevaluare a valorilor”. După stabilirea la Paris, toți trei au început să-și îndeplinească „misiunea în Europa”, al cărei scop principal era acela de a stabili o „nouă conștiință religioasă” [13] .

În procesul de organizare a revistei „Anarhie și teocrație”, membrii „trifrației” au publicat o colecție colectivă „Le Tsar et la Revolution” („Tarul și revoluția”; a apărut la Paris în 1907), în pe care Merezhkovsky a deținut eseul „Revoluție și religie”. Luând în considerare monarhia rusă și biserica pe un context istoric larg, autorul a ajuns aici la o concluzie, care mai târziu s-a dovedit a fi profetică: „În prezent, este greu de imaginat ce forță distrugătoare va dobândi un vârtej revoluționar. în adâncul elementului poporului. În ultima prăbușire a bisericii ruse cu regatul rus, moartea nu va aștepta Rusia, dacă nu sufletul etern al poporului, atunci trupul său muritor - statul ? Al doilea proiect, colecția „Sabia” („Der Schwert”) de la editura Pieper din München, a rămas nerealizat.

Merezhkovsky și masoneria

Referindu-se la relațiile strânse cu Savinkov, Kartașev și mai ales (mai târziu) cu Kerenski, precum și mulți alți reprezentanți ai „francmasoneriei politice” ruse, unele surse susțin că înșiși Merezhkovsky ar fi fost membri ai lojii masonice [34] [35] . Mai mult decât atât, conform lui A. Ya. Galperin (care a fost membru al aparatului Guvernului provizoriu), Merezhkovskys au fost chiar acceptați într-o „cutie special creată pentru ei”. În timp ce unii cercetători (în special, A. Etkind) au recunoscut o legătură indirectă între ideologia simbolismului și francmasonerie [22] , Yu. Zobnin consideră astfel de presupuneri improbabile, deoarece... dogma Trinității nu se potrivește bine cu credințele de „Merezhkovsky”. El este, de asemenea, sceptic față de opinia larg răspândită conform căreia Merezhkovsky a fost „consilierul privat” al lui Kerensky: absența merejkovskiilor la Petrograd în cele mai importante zile pentru guvernul provizoriu demonstrează, în opinia sa, că aceștia nu au jucat niciun rol în intrigile politice. din 1916-1917 [ 14] .

Trio-ul de autori - Merezhkovsky, Gippius și Filozofi - a scris și o dramă din viața revoluționarilor „Floarea de mac” (1908), publicată în Russian Thought (nr. 11), unde articolul său „Revoluție și religie” (nr. 2) ) a fost publicat cu puțin timp înainte. , 3) ​​și un studiu despre Serafim lui Sarov „Ultimul Sfânt” (nr. 8, 9) [21] . În același an, două cărți de D. S. Merezhkovsky „Nu lumea, ci sabia. Spre o critică viitoare a creștinismului” și „În apele liniştite”. În aceste lucrări, Merezhkovsky a continuat să-și construiască propriul concept socio-politic de „misticism evolutiv”. Laitmotivul său principal a fost ideea că revoluția politică din Rusia și din lume (autorul a considerat Rusia ca un vestitor al proceselor mondiale) ar trebui precedată de o „revoluție a spiritului”, acceptarea de către intelectualitatea rusă a adevărului „Al treilea Testament”. În caz contrar, potrivit lui Merezhkovsky, revoluția politică se va transforma în tiranie și triumful „proiectului care vine” [10] .

La Paris, soții Merezhkovsky au stabilit legături cu revista Mercure de France, comunicată cu A. France și R. Steiner , liderul socialiștilor francezi J. Jaurès (această cunoștință a fost aranjată de A. Bely, care sosise la Paris prin aceea timp), filosoful Bergson , dar a rămas extrem de nemulțumit de reacția politicoasă, dar indiferentă a europenilor la ideile lor. Cuplul i-a întâlnit pe P. A. Kropotkin și G. V. Plekhanov , continuând să comunice îndeaproape cu reprezentanții terorismului socialist-revoluționar din clandestinitate, în primul rând I. Fondaminsky și B. Savinkov , care căuta o „justificare religioasă” pentru teroarea politică de la Merezhkovsky și a primit „ consultări literare intense” în lucrarea la povestirea „ Calul palid ” [12] [~ 4] . În primul rând, prietenilor socialist-revoluționari li s-a adresat prelegerea „Despre violență”, care a avut o rezonanță largă, pe care Merezhkovsky a citit-o la 21 februarie 1907 în Sala de Orient .

În aceste zile, Merezhkovsky însuși a început să lucreze îndeaproape la piesa „Pavel I” - prima parte a noii trilogii „Regatul fiarei”. La începutul următorului 1908, în ciuda succesului unei alte prelegeri publice ale sale, „Despre autocrație”, Merezhkovsky a ajuns la concluzia că „misiunea sa europeană” a fost epuizată. La 11 iunie 1908 , cedând în fața convingerii lui N. Berdiaev, sosit la Paris, care le-a povestit despre noua situație care se dezvolta în țară, soții Merezhkovski au decis să se întoarcă în Rusia [13] . Cu toate acestea, mai întâi Merezhkovsky a finalizat lucrarea la „Paul I”; plecarea nu a fost accelerată nici măcar de vestea morții la 17 martie la Sankt Petersburg a tatălui scriitorului [~ 5] [14] . :411 .

În toamna anului 1907 au început zilele la Sankt Petersburg, care mai târziu au intrat în istoria familiei Merezhkovsky ca „sezonul despre Dumnezeu”. Scriitorul a participat activ la lucrările Societății religios-filosofice, unde, în special, s-a întâlnit cu fostul său oponent, arhimandritul Mihai [~ 6] . De ceva vreme, „trifrația” a câștigat controlul asupra revistei „Obrazovanie” și a ziarului „Utro”; Articolele lui Merezhkovsky au fost publicate și în Rech and Russian Thought [~ 7] .

„Împărăția fiarei”. Critica vehoviților

În 1908, D. S. Merezhkovsky a publicat drama „ Paul I ”, finalizată la Paris, care a devenit prima parte a trilogiei „Regatul fiarei” (numită inițial „Fiara din abis”) [13] . Lucrarea, potrivit cenzorilor, „a jignit autocrația”, a fost imediat confiscată; publicarea ei a presupus o urmărire penală îndelungată (abia la 18 septembrie 1912, instanța a achitat autorul și editorul „pentru lipsă de corpus delicti”) [21] . Romanul (al doilea din trilogie) „ Alexandru I ” a fost publicat în „ Gândirea Rusă ” în 1911-1912, o ediție separată a apărut în 1913 (și a fost republicată la Berlin în 1925). Partea finală a trilogiei, 14 decembrie , a fost publicată în 1918.

Toate cele trei cărți erau lipsite de dogme metafizice , erotism colorat și „cruzime savuroasă”, pe care unii critici i-au reproșat autoarei pentru romanele primei trilogii. Romanele seriei „Regatul fiarei”, care explorează natura și esența monarhiei ruse pe un fundal istoric larg, au demonstrat o legătură puternică „cu tradiția umanistă a literaturii ruse a secolului al XIX-lea”, care, la fel de mulți critici crezut, s-a pierdut în alte lucrări ale lui Merezhkovsky [12] .

În aprilie 1909, Merezhkovsky, ca unul dintre liderii Societății religioase-filosofice, i-a criticat aspru pe „ vehiiți ” (și, după cum credea, în apărarea intelectualității ruse), inclusiv pe recentii săi asociați - „ marxiştii legali " - Berdyaev , Bulgakov, Gershenzon . Rozanov, observând „strălucirea” discursului scriitorului, a fost îngrozit de felul în care „în râsul sălii... i-a lovit cu piciorul, pe prietenii săi, i-a bătut cu bâte - fără milă, amar, dureros... Întregul ton era insuportabil de disprețuitor, insuportabil de arogant...” [ 36] .

Răspunzând lui Berdyaev, Merezhkovsky a scris:

Ortodoxia este sufletul autocrației, iar autocrația este trupul Ortodoxiei... sfințenia creștină este compatibilă cu reacția, cu participarea la Unirea Poporului Rus, cu transformarea Bisericii într-un instrument de politică seculară, cu binecuvântarea. a pedepsei capitale. <…> Nu poți... să te încredințezi rugăciunilor celor pe care îi considerați torționari, răstignitori ai adevărului lui Hristos, pe care îi bănuiți de o atitudine fără Dumnezeu, demonică față de lume [37] .

N. A. Berdyaev, S. L. Frank , S. N. Bulgakov de atunci au devenit critici înverșunați ai lui Merezhkovsky; la rândul său, acesta din urmă nu l-a iertat pe V. Rozanov pentru un articol critic adresat acestuia. Mulți au remarcat că poziția lui Merezhkovsky era inconsecventă: poporul Vekhi și-a continuat în mare parte propriile idei (în special, despre „biserica” intelectualității), care au fost exprimate la începutul anilor 1900.

Statutul lui Merezhkovsky s-a schimbat: pentru critica „de stânga”, el s-a transformat dintr-un proscris decadent într-un „venerabil scriitor rus pe care Europa îl ascultă”. Rozanov, în schimb, i-a adresat cuvintele (incluse mai târziu în colecția „Frunze căzute”), care erau considerate de mulți ca profetice: „Așa e, Dimitri Sergheevici, că nu vei fi niciodată, niciodată, niciodată înțeles de cei cu care tu... Și niciodată, niciodată, niciodată, niciodată nu vei îmbrățișa porcul, botul tocit al revoluției...” [14] .

1909-1913

În 1909, a patra colecție de poezii de Merezhkovsky a fost publicată sub titlul „Colecție de poezii”. Au fost puține poezii noi aici, dar autorul a compilat-o în conformitate cu părerile sale schimbate [15] . Poeziile vechi au căpătat astfel un nou sens, iar câteva noi „au luminat întreaga carte cu o lumină specială, uniformă, dar neașteptată” [24] . Până atunci, criticii și-au format o idee comună despre Merezhkovsky ca poet al „sentimentelor generale”, care, chiar și în confesiuni intime, a exprimat ceea ce „a fost sau ar fi trebuit să devină un sentiment, suferință sau speranță universală” [24] . Aparent, Merezhkovsky însuși era conștient de limitările talentului său poetic. În pregătirea lucrărilor complete, a inclus multe „minute critice” și doar câteva poezii atent selecționate [12] .

La începutul anului 1909, Merezhkovsky a avut probleme de sănătate: la sfatul medicilor, cuplul a plecat în Europa pentru tratament. Diagnosticul inițial - modificări organice ale inimii - nu a fost confirmat: la Paris (unde cuplul a ajuns la invitația lui Savinkov), cardiologul Voges nu a găsit patologii în activitatea cardiacă și i-a recomandat scriitorului să fie tratat pentru epuizare nervoasă. În iarna aceluiași an, simțind o deteriorare a stării sale, Merezhkovsky s-a îndreptat spre sudul Franței, unde a continuat să lucreze la „Alexander I” și să colecteze materiale pentru următorul roman „14 decembrie” [14] :412 .

La 13 ianuarie 1910, a fost publicată cartea lui D. S. Merezhkovsky „Rusia bolnavă”, care cuprindea articole publicate în ziarul „Rech” în anii 1908-1909 și s-au referit la probleme importante legate de viața bisericească [38] . În 1910, episcopul Germogen (Dolganov) de Saratov a cerut ca D. Merezhkovsky să fie excomunicat din Biserica Ortodoxă Rusă [20] .

În 1911, înainte de o nouă întoarcere în Rusia de la Paris, Gippius și-a cumpărat un apartament ieftin în Passy (Rue Colonel Bonnet, 11-bis); această achiziție aproape accidentală a avut mai târziu o semnificație decisivă, salutară pentru Merezhkovsky. După ce a primit o scrisoare din Rusia de la surorile Gippius despre acuzațiile politice aduse împotriva lui („conexiunea cu teroriștii ”), Merezhkovsky nu a abandonat însă decizia de a se întoarce în Rusia cu prima parte a lui Alexandru I finalizată. În luna mai, „Gândirea Rusă” a început să tiparească romanul, a cărui publicare a durat tot acest an și următorul, 1912. Profitând de sfaturile prietenilor, Merezhkovsky i-a telegrafat procurorului că se va prezenta doar direct la ședința de judecată și, pentru a evita arestarea, s-a întors imediat la Paris. Câteva luni mai târziu, la următoarea trecere a frontierei de la Merezhkovsky, manuscrisele capitolelor finale ale lui Alexandru I au fost confiscate; scriitorul a fost acuzat oficial. Aceștia au fost înlăturați complet pe 18 septembrie, când a avut loc procesul, Merezhkovsky și Pirozhkov au fost achitați [14] :412 „din lipsă de corpus delicti” .

1913-1916

Anul 1913 s-a dovedit a fi un conflict tulbure pentru Merezhkovsky cu un prieten recent V. Rozanov, care, referitor la „ cazul Beilis ”, a publicat articole în ziarul Zemshchina despre sacrificiile rituale în rândul evreilor. După ce Rozanov l-a acuzat public pe Merezhkovsky că a încercat să „vândă patria evreilor” și că are legături cu teroristul subteran, acesta din urmă a adus problema comportamentului său Societății Religioase și Filosofice pentru a fi luate în considerare. Pe 26 ianuarie a avut loc în Societate „Procesul lui Rozanov”; majoritatea participanților nu au susținut cererile lui Merezhkovsky și Filosofov de a-l expulza pe Rozanov. Acesta din urmă a părăsit Societatea de bunăvoie, dar în același timp a publicat în Novoye Vremya (25 ianuarie) fragmente din scrisorile lui Merezhkovsky către A.S. Suvorin, care, în opinia sa, dovedeau „duplicitatea” scriitorului [14] :413 .

În același an, editura M. O. Wolf a publicat primele lucrări colectate (17 volume) ale lui Merezhkovsky. Al doilea a fost compilat și publicat de D. I. Sytin în 1914 în 24 de volume [21] : după lansare, academicianul N. A. Kotlyarevsky l-a nominalizat pe Merezhkovsky la Premiul Nobel pentru literatură.

Merezhkovsky a reacționat extrem de negativ la participarea Rusiei la război. Cuplul a refuzat sfidător să participe la orice fel de demonstrații loiale și, în plus, și-a exprimat dezaprobarea în legătură cu redenumirea capitalei din Sankt Petersburg în Petrograd. De ceva timp, Merezhkovsky s-a îndepărtat de politică și s-a cufundat în activități literare și jurnalistice. Conferința sa „Testamentul lui Belinsky. Religiozitatea și publicul intelectualității ruse” (publicat în 1914 ca o ediție separată), unde a fost exprimată ideea conducerii spirituale a inteligenței ruse în istoria Rusiei. La începutul anului 1915, scriitorul s-a apropiat de A.F. Kerensky și, în plus, s-a alăturat lui A.M. Gorki în încercarea de a crea o societate „patriotică de stânga”, al cărei scop ar fi să scoată Rusia din război cât mai curând. pe cât posibil cu pierderi minime [14] :414 .

În 1915, Merezhkovsky a publicat o colecție publicistică „A fost și va fi: un jurnal din 1910-1914” și un studiu literar „Două secrete ale poeziei ruse: Nekrasov și Tyutchev”. În 1916, au avut premiera două dintre piesele sale: There Will Be Joy ( Teatrul de artă din Moscova ) și Romantici ( Teatrul Alexandrinskiy , montat de V. E. Meyerhold ); a doua a avut un mare succes. În același timp, încă recunoscut în Europa, acasă, Merezhkovsky avea o reputație de autor „controversat” și era forțat constant să depășească rezistența criticii. Într-o notă autobiografică din 1914, el afirma: „În general, în literatura rusă am fost întâmpinat cu ostilitate, iar această ostilitate continuă. Aș putea sărbători 25 de ani de la persecuția critică a celor nemilosi” [18] .

1917-1920

Cuplul a petrecut iarna la Kislovodsk, iar la sfârșitul lunii ianuarie 1917 s-au întors la Petrograd. În februarie, apartamentul lor de pe Sergievskaya a devenit aproape o „ramură” a Dumei de Stat : în perioada prăbușirii monarhiei, „membrii dumei” familiari au venit la ei, între întâlniri și, după cum și-a amintit Gippius, pe tot parcursul anului 1917 „a urmărit evenimentele minut cu minut” [16 ] . Merezhkovskii au salutat Revoluția din februarie 1917 : ei credeau că doar o „revoluție cinstită” ar putea pune capăt războiului, iar „stabilirea democrației va permite ideilor de libertate (inclusiv libertatea religioasă) să înflorească în fața legii” [ 16] . Fără să fie membru al niciunuia dintre partidele politice, Merezhkovsky a avut contacte cu toți, cu excepția social-democraților; El a perceput guvernul provizoriu ca fiind „destul de aproape”. Pe 14 martie, A.F. Kerensky, pe atunci ministrul justiției al guvernului provizoriu, a venit în apartamentul soților pentru a-i cere lui Merezhkovsky să scrie un pamflet popular despre decembriști pentru a fi distribuit între trupe. Totuși, a doua audiență cu Kerenski, tot în martie, a făcut o impresie deprimantă asupra scriitorului: în acele zile, cufundat în depresie, a prezis căderea iminentă a Guvernului provizoriu și dictatura lui V. I. Lenin [14] :414 .

Evenimentele din octombrie au provocat protestul furios al lui Merezhkovsky. El a interpretat ceea ce s-a întâmplat drept „groslănie”, domnia „poporului-Fiară”, periculos de moarte pentru întreaga civilizație mondială, triumful „răului supralumesc” [10] . Merezhkovsky și Gippius s-au ocupat în primul rând de treburile eliberării miniștrilor închiși în Cetatea Petru și Pavel. La sfârșitul anului 1917, scriitorul a ținut prelegeri și articole antibolșevice, unul dintre ele, „1825-1917” (14 decembrie, ziarul „Vecherniy Zvon”), a analizat rolul principal al inteligenței în mișcarea revoluționară rusă. Între timp, „Paul I” a fost reabilitat imediat după revoluție; Piesa a rulat în multe teatre din țară.

În ianuarie 1918, apartamentul soților Merezhkovsky de pe Sergievskaya a devenit locul întâlnirilor secrete ale fracțiunii socialist-revoluționare. După dizolvarea Adunării Constituante la 5 ianuarie 1918, merezhkovskii au simțit că „... Mai departe – căderea, apoi lentă, apoi rapidă, agonia revoluției, moartea ei” [16] . D. S. Merezhkovsky a scris în jurnalul său:

Cât de parfumate sunt februarie și martie noastre, însorite-zăpezite, viscol, albastre, parcă nepământești, muntos! În aceste prime zile sau numai ore, momente, ce frumusețe pe chipurile umane! Unde este ea acum? Priviți în mulțimile din octombrie: nu există nicio față pe ele. Da, nu urâțenie, ci absența unei fețe, asta este cel mai groaznic la ei... Mergând pe străzile Sankt-Petersburgului și uitându-te în fețe, recunoști imediat: iată un comunist. Nu sațietatea prădătoare, nu prostia brutală - principalul lucru pe această față, ci plictiseala, plictiseala transcendentă a „paradisului pământesc”, „împărăția lui Antihrist” [16] . - „Caiet”, D. S. Merezhkovsky

În 1919, Merezhkovsky a început cooperarea cu editura Gorki „ Literatura Mondială ”, unde a început să primească rații și câștiguri; pentru „Secția de pictură istorică” a refăcut în piese de teatru romanele „Iulian Apostatul” și „Petru și Alexei”. Fugând de foame, cuplul a vândut tot ce a putut, inclusiv haine și vase. Descriind execuțiile „inteligenței, nobilimii și clerului”, Merezhkovsky nota în „Caietul” său: „Dar în Europa se întreabă dacă o evoluție treptată de la o mașină de tocat carne umană la libertate, egalitate și fraternitate este posibilă sau imposibilă” [ 16] . Descriind liderii revoluției, Merezhkovsky a scris: „Printre comuniștii ruși nu există doar ticăloși, ci și oameni buni, cinstiți, puri, aproape „sfinți”. Ei sunt cei mai înfricoșători. Mai mult decât răufăcătorii, miros a carne chinezească” [~ 8] [16] .

Când Iudenici s-a apropiat de Petrograd, Merezhkovskii încă mai sperau să-i răstoarne pe bolșevici, dar după ce au aflat despre înfrângerea lui Kolchak și Denikin , ei au decis să fugă din Rusia. „Rolul lor în viața culturală a capitalei și influența asupra părții progresiste a intelectualității capitalei au fost epuizate. Nevrând să se adapteze regimului bolșevic, ei au decis să caute în Europa libertatea care fusese călcată în picioare acasă” [16] a scris Temira Pakhmuss , o cercetătoare americană a vieții și operei lui Merezhkovsky .

Emigrarea

În decembrie 1919, comentând propunerea de a ține un discurs în ziua aniversării revoltei decembriștilor la o sărbătoare solemnă organizată în Sala Albă a Palatului de Iarnă, Merezhkovsky a scris în jurnalul său: „A trebuit să-i slăvesc pe martirii din Libertatea Rusiei în fața ucigașilor de libertate. Dacă cei cinci spânzurați ar fi înviați, ar fi fost spânzurați din nou sub Lenin, la fel ca sub Nicolae I” [16] . A părăsit Petrograd chiar în ziua acestui discurs care se aștepta de la el.

În primul rând, scriitorul a solicitat Sovietului de la Petrograd să i se permită să plece în străinătate „din cauza unei boli”, pe care a primit un refuz categoric. „Cu putere nelimitată peste o sută și jumătate de milioane de sclavi, acești oameni se tem de o voce liberă în plus în Europa. Mă torturează, mă ucid, dar nu mă vor lăsa să ies” [16] , a notat el în jurnalul său. În cele din urmă, după ce a primit mandatul de a ține prelegeri soldaților Armatei Roșii despre istoria și mitologia Egiptului antic, în noaptea de 24 decembrie 1919, cuplul Merezhkovsky , D.V. Filozofi și secretarul Gippius, student al facultății de filologie din St. . .

Minsk și Varșovia

Prin Bobruisk , toți patru au mers la Minsk, unde apariția lor a atras atenția nobiliștilor polonezi și a emigranților ruși. Soții Merezhkovsky au ținut mai multe prelegeri și au publicat articole anti-bolșevice în ziarul Minsk Kurier. La începutul lui februarie 1920, au plecat la Vilna , unde au ținut două prelegeri la Primărie. Într-un interviu pentru ziar, Merezhkovsky a spus:

Pentru ca Rusia să existe, iar în convingerea mea profundă că nu există acum, este necesar, în primul rând, ca ideea corectă despre ce bolșevism să fie pătrunsă în sfârșit în conștiința Europei. Este necesar ca ea să înțeleagă că bolșevismul se ascunde doar în spatele stindardului socialismului, că dezonorează idealurile socialismului care sunt sacre pentru mulți, astfel încât să înțeleagă că bolșevismul este un pericol nu numai rusesc, ci și mondial... Este groaznic să cred că sub regimul țarist un scriitor era mai liber decât acum. Ce rușine pentru Rusia, pentru acel „socialism” sălbatic care domnește acum în Rusia! În Rusia nu există socialism, nici dictatură a proletariatului, ci doar dictatura a doi oameni: Lenin și Troțki [39] . - D. S. Merezhkovsky. Dintr-un interviu cu ziarul Vilna Courier. 1920. Nr 244, 28 februarie.

Din Vilna Merezhkovskii au plecat la Varșovia; aici, după ce a primit un mare avans de la editorul Bonier, scriitorul a început să lucreze la o carte despre Rusia și bolșevici, plonjând în același timp în activitățile anticomuniste ale Comitetului Rus în Polonia, o țară, după cum credea el, a " potențială universalitate”. În iulie, a început să editeze ziarul Svoboda, la care a luat parte activ Z. N. Gippius, care a devenit redactorul departamentului literar. Merezhkovsky a semnat unul dintre articolele de aici sub titlul „Sensul războiului” cu pseudonimul „Iulian Apostatul” [16] .

Vara, B. Savinkov, care a sosit în Polonia pentru negocieri cu Iu. Pilsudsky , i-a atras pe Merezhkovsky și Filosofov să lucreze în Comitetul rus de evacuare , care era de fapt o structură de mobilizare militară pentru formarea unităților Gărzii Albe . La 25 iunie 1920, Merezhkovsky s-a întâlnit la Belvedere cu șeful Poloniei, Pilsudski. În numele Comitetului, a publicat un Apel către emigrația rusă și poporul rus, în care îndemna să nu lupte cu armata poloneză în război, ba mai mult, să se alăture acesteia [14] :416 .

Dându-și seama că „misiunea” lor (care a avut loc în primul rând în încercarea de a convinge guvernul polonez să renunțe la armistițiul cu bolșevicii) a eșuat, Merezhkovsky și Zlobin au părăsit țara la 20 octombrie 1920 . V. Filosofov a rămas la Varșovia cu Savinkov, conducând departamentul de propagandă în Comitetul politic rus din Polonia [40] .

Soții Merezhkovsky la Paris

După o scurtă oprire în Wiesbaden , soții Merezhkovsky au ajuns la Paris, unde s-au stabilit într-un apartament gol timp de mulți ani. Aici, la sfârșitul anului 1920, Merezhkovsky a creat „Uniunea Religioasă” anticomunistă (mai târziu „Uniunea Nereconciliabililor”), iar la 16 decembrie a susținut o prelegere „Bolșevism, Europa și Rusia” în Sala Societăților Științifice. , în care a expus „trilele minciuni” ale bolșevicilor, spunând, că lozincile „pace, pâine și libertate” înseamnă de fapt „război, foamete și sclavie” [29] . Potrivit lui Merezhkovsky, „împărăția lui Antihrist a venit” în Rusia; el „ar prefera ca Rusia să nu existe deloc” dacă ar ști că „Rusia și libertatea sunt incompatibile” [29] .

Merezhkovsky și Rusia

Merezhkovsky credea că poporul rus - cel mai "ultimul, extrem, limitator și ... după toate probabilitățile, unind toate celelalte culturi, în mare parte oameni sintetici", aproape de limitele istoriei lumii. Occidentul a fost văzut de Merezhkovsky ca fiind măturat de un val de „pozitivism mort sufocant”, Estul - întruchiparea pozitivismului. Rusia și poporul rus al „nouei conștiințe religioase” urmau, conform planului său, să devină o scânteie care să provoace o explozie, o schimbare radicală în cultura și civilizația mondială [28] .

B. Rosenthal a scris că Merezhkovsky a scris că „Rusia conține Europa, și nu Europa - Rusia. Ei nu sunt cu adevărat egali. Pentru Merezhkovsky, Europa este Marta, ea personifică munca lumii, dar Rusia pentru el este Maria, sufletul lumii. Sufletul este mai important decât trupul. Rusia va absorbi Europa prin iubire.” [41] Potrivit lui Merezhkovsky, de la Rusia ar fi trebuit să se aștepte fie mântuirea mondială, fie catastrofa mondială [30] .

În același timp, Merezhkovskys erau liberi de a predica superioritatea națională și izolaționismul. Ei erau convinși că „ultimul ideal creștin de Dumnezeu-bărbăție este realizabil numai prin idealul întregii omeniri, adică idealul iluminării universale, cultură universală care unește toate popoarele” [42] .

„Să fie un singur rege pe pământ și în cer - Iisus Hristos” - asta va spune într-o zi toată Rusia - și va face. Domnul nu va părăsi Rusia. Fie doar cu El, fie numai cu El - și o astfel de revoluție va fi, ceea ce lumea nu a văzut!” a scris Merezhkovsky. Cea mai înaltă misiune a Rusiei, în opinia sa, este „adevărul lui Hristos” [28] .

La Paris, soții Merezhkovsky au început să coopereze cu revista Sovremennye Zapiski , cu ziarele Latest News (P. N. Milyukov) și Vozrozhdeniye ( P. B. Struve ), dar nu au dezvoltat înțelegerea reciprocă cu aceste redacție. Merezhkovskii nu au fost incluși în niciun cerc de emigranți: opiniile lor nu au găsit un răspuns nici din dreapta, nici din stânga. Pe de o parte, deși au cerut intervenția militară în Rusia, ei „nu au susținut restauraționismul, care i-a respins pe apologeții ideii albe de la ei, pe de altă parte, intoleranța lor față de bolșevici și ceea ce s-a întâmplat în Rusia i-a separat ideologic. din stânga” [28] .

Făcând campanie activă pentru intervenția în Rusia, Merezhkovsky a fost prezentat primului ministru E. Herriot ; a scris scrisori deschise către F. Nansen și G. Hauptmann , iar mai târziu Papei Pius al XI-lea , protestând împotriva comunicării reprezentanților Vaticanului cu „persecutorii creștinilor” (pe care a primit o mustrare severă de la starețul S. Kene). Aproape singurul aliat necondiționat al lui Merezhkovsky în acești ani a fost I. A. Bunin : în multe probleme au acționat ca un front unit cu el, în special, îndemnând clubul PEN să oprească contactele cu scriitorii sovietici. Bunin și Merezhkovsky au purtat discuții cu politicieni francezi care au făcut lobby pentru interesele emigrației și au obținut alocarea de beneficii scriitorilor emigrați ruși.

În ianuarie 1921, la Paris a avut loc o reuniune a membrilor Adunării Constituante în exil; Merezhkovsky a fost ostil declarațiilor „conciliante” ale acestuia din urmă. Prelegeri și articole publicate de el în ziarul lui V. L. Burtsev „ The Common Cause ” au fost incluse în colecția colectivă „The Kingdom of the Antihrist” ( München , 1921), un discurs principal a patru autori (Merezhkovsky, Gippius, Philosophers, Zlobin). ), plină de impresii de cruzime vieții din Petrogradul bolșevic [16] . Autorii au încercat aici să arate legătura dintre destinele Rusiei și ale Europei („Între Rusia de azi, bolșevică și viitoarea Rusie eliberată, Europa, dacă vrea sau nu, va fi împinsă”) [28] . Merezhkovsky a avertizat: „boala psihică” a bolșevismului va copleși lumea occidentală și va semăna în Europa „egalitatea în sclavie, în moarte, în impersonalitate, în cazarma Arakcheev , într-un stup de albine, într-un furnicar sau într-o groapă comună” , pentru că „... un incendiu rusesc – nu numai rusesc, ci și mondial” [43] .

În aceste zile, soții Merezhkovsky au devenit prieteni apropiați cu fostul revoluționar populist N.V. Ceaikovski , în a cărui editură („Țara Rusiei”) a fost republicat romanul „14 decembrie”. În 1921, la Wiesbaden , Merezhkovsky a revenit să lucreze asupra materialelor despre lumea antică, în special, cartea Secretul celor trei. Egipt și Babilon. Acestea au fost marcate pentru el de comunicarea activă cu I. A. Bunin și V. N. Muromtseva-Bunina , care au venit aici, precum și cu I. V. Gessen și fostul ministru A. V. Krivoshein . Scriitorul a vorbit în presă împotriva ajutorării celor înfometați din RSFSR (argumentându-și poziția prin faptul că banii nu vor ajunge în regiunea înfometată Volga), a argumentat cu ziarul Nakanune și A. N. Tolstoi , care au susținut întoarcerea emigranților în patria lor. şi împăcarea lor cu bolşevicii [14 ] :419 .

În 1922, Merezhkovsky (prin P.B. Struve) a încheiat un contract cu politicianul ceh K.P. [~ 9] . În mai, relațiile dintre Merezhkovsky și Filosofov au fost restabilite [14] :420 .

În ianuarie 1923 (ca răspuns la un chestionar al lunarului elvețian La Revue de Geneve), Merezhkovsky a publicat un articol în revista „Viitorul Europei”, în care a prezis o tranziție iminentă la antropofagie pentru continent. În iulie, el a trimis o scrisoare secretarului PEN, Niskott, cerând clubului să întrerupă contactele cu scriitorii sovietici și cu Gorki. În 1924, Merezhkovsky a luat parte la întâlnirea scriitorilor „Misiunea emigrației ruse” (împreună cu I. A. Bunin, A. V. Kartashev, I. S. Shmelev ), a ținut un discurs „Cuvintele mutului”, reprezentanți ai „emigrației de stânga” a condamnatul . Scrisoarea sa adresată președintelui ceh T. Masaryk cu o cerere de ajutor pentru scriitorii emigranți ruși a adus rezultate reale: în special, Merezhkovskylor li s-au acordat pensii de 3.000 de coroane cehe [14] :421 .

Merezhkovsky și Gippius au devenit inițiatorii creației, apoi participanți activi la societatea literară și filosofică „ Lampa verde ” (1927-1939); acesta din urmă a luat naștere în iarna anului 1925 ca „duminici literare”, dar a devenit rapid unul dintre centrele vieții intelectuale din Parisul rusesc. Înregistrările textuale ale primelor cinci întâlniri au fost publicate în revista „New Ship” [16] , fondată de Z. Gippius, care a existat de aproximativ doi ani (1927-1928) [28] .

Tulburările revoluționare din Rusia (după cum a menționat O. Volkogonova) au întărit credința lui Merezhkovsky în destinul universal al patriei sale. Rusia, potrivit scriitorului, trebuia să înceapă „mântuirea” altor popoare, a întregii omeniri. „Am pierdut totul, cu excepția universalității noastre”, [28] a scris el în jurnalul său. Despre diaspora rusă, Merezhkovsky a vorbit astfel: „Suntem critica întruchipată a Rusiei, ca și cum gândul și conștiința s-ar fi îndepărtat de ea, o judecată asupra ei, prezentul și o profeție despre ea, viitorul” [28] .

În același timp, soții Merezhkovsky au experimentat dureros înstrăinarea de patria lor. Un dialog caracteristic al soților a fost înregistrat de Nina Berberova :

„Zina, ce îți este mai drag: Rusia fără libertate sau libertate fără Rusia?” S-a gândit un minut. - „Libertate fără Rusia... Și de aceea sunt aici, nu acolo”. „Sunt și aici, nu acolo, pentru că Rusia fără libertate este imposibilă pentru mine. Dar... ”- Și se gândi, fără să se uite la nimeni. „... Pentru ce îmi trebuie cu adevărat libertate dacă nu există Rusia? Ce pot face cu această libertate fără Rusia?” - N. Berberova, „Italicile sunt ale mele” [44] .

În septembrie 1928, soții Merezhkovsky au participat la Primul Congres al Scriitorilor Emigranți Ruși, organizat la Belgrad de regele Alexandru I al Iugoslaviei Karageorgievici . Totodată, monarhul sârb i-a acordat scriitorului Ordinul Sf. Sava de gradul I pentru servicii aduse culturii [20] . Merezhkovsky și Gippius au susținut prelegeri publice organizate de Academia Iugoslavă, după care Biblioteca Rusă a început să fie publicată la Academia Sârbă de Științe, care includea lucrări de Bunin, Merezhkovsky, Gippius, Kuprin , Remizov, Shmelev, Balmont, Severyanin [16] . Regele sârbilor, croaților și slovenilor, absolvent al Corpului Paginilor din Sankt Petersburg și cunoscător al culturii ruse, Alexandru I Karageorgievici a plătit burse scriitorilor ruși, deși aceștia nu locuiau în Iugoslavia, ci la Paris, printre care și Merezhkovsky. iar Gippius [45] .

Apartamentul soților Merezhkovsky din Paris a fost unul dintre centrele vieții emigranților timp de 15 ani. „Uneori, Dmitri Serghevici și Zinaida Nikolaevna au vorbit despre trecut - despre viața literară a acelor vremuri, despre oameni - Rozanov, Sologub, Blok, Andrei Bely etc. Pentru majoritatea generației străine, perioada Sankt Petersburg a fost deja o țară fabuloasă, iar tinerilor le plăcea să asculte astfel de povești”, scrie Yuri Terapiano în cartea „Întâlniri” [46][ pagina nespecificata 1415 zile ] .

În 1932, au început întârzieri în plata indemnizațiilor scriitorilor ruși emigrați din Republica Cehă, Serbia și Franța. Situația financiară a soților Merezhkovsky s-a înrăutățit („Ne-am sărăcit până la imposibilitate”, i-a scris Gippius lui Amfiteatrov). În mai 1932, Merezhkovsky și soția sa au mers la Florența la invitația Societății Alta Cultura și a Clubului Leonardo da Vinci. Prelegerile scriitorului despre marele artist au fost un mare succes, au primit note mari în presă ( La Nazione , 17 și 20 mai). Pe 16 mai, a fost oferită o cină în onoarea lui Merezhkovsky la Palatul Strozzi. Întorcându-se la Paris, cuplul s-a cufundat însă din nou în sărăcia obișnuită, a cărei povară a fost exacerbată de un val de sentiment anti-rus care a apărut după asasinarea președintelui francez P. Dumière de către scriitorul P. Gorgulov [14] : 424 .

Seria de prelegeri întreprinse de soții Merezhkovsky la Strasbourg și Viena în 1933 s-a dovedit a fi extrem de nereușită financiar; antreprenorul lor a fugit cu încasările; A trebuit să mă consolez (după Gippius) doar cu o abundență de „banchete și autografe”. În 1934, fostul președinte al Franței , G. Doumergue , a format guvernul „Unității Naționale”; Acesta i s-a părut lui Merezhkovsky începutul unei „noui revoluții socialiste” în Franța. După ce socialistul L. Blum i-a devenit șeful, Merejkovskii, Bunin și alți emigranți ruși „de dreapta” au luat acest lucru ca pe un semn al unei catastrofe iminente. Cuplul, la invitația lui B. Mussolini, a venit în Italia, unde au petrecut trei ani, din când în când vizitând Parisul, unde Merezhkovsky a devenit pentru o vreme editorul parizian al săptămânalului Sword (Filosofov a fost co-editor al acestuia la Varșovia). ) [14] :425 .

Creativitatea D. Merezhkovsky în exil

În exil, preferințele de gen ale lui Merezhkovsky s-au schimbat din nou radical. Ficțiunea din opera sa a fost înlocuită de lucrări din genul unui tratat religios și filozofic și eseuri biografice (Napoleon, 1929; Dante, 1939). Romanele sale „ Nașterea zeilor. Tutankamon în Creta " (inițial - în "Note moderne", 1924, nr. 21 și 22; cartea a fost publicată ca o ediție separată la Praga în 1925) și "Mesia" ("Note moderne", 1926-1927; a ediţie separată - Paris, 1928). Scriitorul însuși în 1925 spunea despre scrierile sale istorice: „Majoritatea oamenilor cred că sunt un romancier istoric, iar acest lucru este profund greșit; în trecut caut viitorul... Prezentul mi se pare uneori un pământ străin. Patria mea este trecutul și viitorul” [47]

„ Iisus necunoscutul ” (Belgrad, 1932-1934), o carte considerată de mulți drept centrala a tot ceea ce Merezhkovsky a scris în exil [8] , a completat trilogia despre căile de salvare a omenirii [48] [49] . Prima parte a fost publicată la Praga în 1925 sub titlul „ Misterul celor trei: Egipt și Babilon ”, a doua - la Berlin în 1930 ca „ Misterul Occidentului: Atlantida-Europa ” [16] . Aici Merezhkovsky (într-un stil care amintește de Nietzsche ) a dezvoltat filozofia anterioară a istoriei (construită pe conceptul celor trei Testamente ), dar într-o venă mai apocaliptică. După cum au observat cercetătorii, cele mai recente lucrări ale lui Merezhkovsky au fost caracterizate de un sentiment al naturii catastrofale a lumii moderne, care este amenințată de soarta „noii Atlantide”; cărțile sale au rezonat direct, în special, cu ideile pesimiste ale lui H. Spengler („ Declinul Europei ”) [10] .

După cum a scris E. Yevtushenko , în exil Merezhkovsky, „căzut treptat din centrul controverselor... a devenit tragic marginalizat” [44] . „Acum nu există niciun scriitor rus mai singur decât Merezhkovsky... Merezhkovsky a fost aproape „tăcut”, pentru că nu se poate vorbi despre el fără a atinge cele mai elementare, mai arzătoare și „blestemate” probleme ale existenței pământești”, a spus Georgy Adamovich .

Între timp, începând cu 1930, Sigurd Agrell, profesor de limbi slave la Universitatea Lund, a început să nominalizeze cu insistență doi scriitori ruși simultan pentru Premiul Nobel literar: Merezhkovsky și Bunin. Al doilea dintre ei s-a bucurat invariabil de mai mult sprijin din partea nominalizaților. În noiembrie 1932, Gippius, într-o scrisoare către V. N. Bunina, și-a exprimat opinia că Comitetul Nobel nu a acceptat candidatura lui Merezhkovsky „din cauza anticomunismului său”, și că șansele lui Bunin sunt, prin urmare, de preferat. Într-adevăr, în 1933, ultimul premiu Nobel a fost primit în sfârșit. S. Agrell a continuat însă să-l nominalizeze pe Merezhkovsky în fiecare an până la moartea sa în 1937 (au fost opt ​​astfel de nominalizări în total), dar acesta din urmă nu a mai avut șansa de a câștiga [14] :427 .

Printre lucrările religioase și filozofice scrise de Merezhkovsky în anii emigrației, cercetătorii evidențiază „Paul. Augustin” (Berlin, 1936), „Sf. Francisc de Assisi” (Berlin, 1938) și „Jeanne d’Arc și a treia împărăție a Duhului” (Berlin, 1938), publicate sub titlul „ Chipurile sfinților de la Isus la noi ”. În anii treizeci, Merezhkovsky a tradus și în rusă lucrările lui Euripide , Sofocle , Goethe , E. A. Po [29] .

Trilogia lui Merezhkovsky „Reformatorii” a fost publicată postum în franceză, care includea cărți despre Luther , Calvin și Pascal (1941-1942; ediția rusă - New York, 1991). Înainte de moartea sa, Merezhkovsky și-a încheiat ultima sa trilogie despre „misterele spaniole”: „Misticii spanioli. Sfânta Tereza a lui Isus” („Reînvierea”, 1959. Nr. 92 și 93), „Sf. John of the Cross” („New Journal”, 1961, Nr. 64, 65 și 1962. Nr. 69), „Little Teresa” (ediție separată în SUA, 1984).

Creativitatea Merezhkovsky în exil a provocat răspunsuri contradictorii. Majoritatea cercetătorilor moderni cred că în Franța scriitorul a atins apogeul său creator [16] [28] . Opinia contrară a fost exprimată de Nina Berberova, care credea că „... totul din scrierile sale a murit în timpul emigrării... Doar ceea ce a scris înainte de 1920 este viu” [50] .

Merezhkovsky și dictatorii

În exil, Merezhkovsky a continuat să creadă că „chestiunea rusă este o problemă mondială și salvarea Rusiei de bolșevism este sarcina și sensul principal al civilizației occidentale” [10] .

Versiunea lui Y. Zobnin

Textul „adresei radio” a lui Merezhkovsky a fost mult timp asociat cu articolul „Bolșevism și umanitate”, care a fost publicat în 1944 în „Paris Vestnik”, publicat de Departamentul ocupațional al afacerilor de emigrare din Rusia. Între timp, potrivit lui Yu. V. Zobnin, care era convins că Merezhkovsky nu și-a ținut niciodată discursul pro-Hitler, articolul era o compilație realizată în departamentul de propagandă al Italiei fasciste din fragmente din textul distorsionat al eseului nepublicat al lui Merezhkovsky „Secretul Revoluția Rusă” (despre „Demonii” F. M. Dostoievski), unde s-au adăugat fragmente străine.
În 1942, conform autorului versiunii, departamentul de propagandă al lui Mussolini, pentru a ridica moralul trupelor lor trimise pe Frontul de Est, a produs un text de propagandă, decupând tot ce ține de romanul lui Dostoievski din opera lui Merezhkovski și adăugând - „real pasaje despre misiunea sacră a Germaniei”. Sub titlul: „Bolșevici, Europa și Rusia. - Bolșevism și umanitate” - acest text a fost publicat în 1942 .
Falsul, potrivit lui Yu. Zobnin, a fost cumva anunțat la radiodifuziunea italiană, după care, în 1943, traducerea în italiană a textului fabricat a ajuns la Paris ca „articol necunoscut al lui Merezhkovsky”. Textul a fost retradus în rusă și publicat, fără să știe că eseul de rezervă despre romanul lui Dostoievski a fost păstrat de L. M. Lifar [~ 10] [~ 11] .

„D. S. Merezhkovsky: viață și fapte, 2008.

În iunie 1936, Merezhkovsky a primit o bursă de la guvernul lui Mussolini pentru a lucra la o carte despre Dante ; mai mult, dictatorul italian și-a făcut timp să se întâlnească de mai multe ori cu scriitorul și să discute cu acesta despre politică, artă și literatură [20] . În timpul întâlnirilor personale cu Duce, Merezhkovsky l-a convins de necesitatea de a începe un „război sfânt” cu Rusia sovietică. Într-una dintre scrisorile adresate lui Mussolini, Merezhkovsky scria: „... Cea mai bună dintre toate mărturiile despre Dante, cea mai veridică și cea mai vie, ești tu. Pentru a-l înțelege pe Dante, trebuie să trăiești cu ei, dar acest lucru este posibil doar cu tine, în tine... Sufletele tale sunt înrudite inițial și infinit, sunt menite unul pentru celălalt prin însăși eternitatea. Mussolini în contemplație este Dante. Dante în acțiune este Mussolini…” [10] . În februarie 1937, în Rusia ilustrată a apărut articolul lui Merezhkovsky „Întâlniri cu Mussolini” (nr. 8); ea a fost cea care a fost ulterior citată ca dovadă de nerefuzat a „colaboraționismului” lui Merezhkovsky.

În mai 1937, după ce l-a terminat pe Dante, Merezhkovsky s-a întors la Roma și, după ce a închiriat Vila Flora lângă palatul de vară al Papei, s-a întâlnit cu ministrul de externe italian Widau. Cu toate acestea, deja în octombrie, întorcându-se la Paris , el a spus că a fost dezamăgit de Mussolini, numindu-l „politician materialist” și „vulgar”. De ceva timp, scriitorul a încercat fără succes să contacteze Franco , dictatorul Spaniei, țară care a început să-i pară un posibil refugiu de „expansiunea comunistă” în Europa [14] :427 .

În același timp, Merezhkovsky era conștient de pericolul fascismului . În 1930, el a scris într-una dintre cărțile sale despre Europa: „La etajul de jos este pulberea fascismului; în cel de sus, laboratorul sovietic de explozibili, iar în mijloc, Europa, în dureri de travaliu: lumea vrea să nască, dar naște război” [28] . Dar posibila victorie a lui Hitler în război l-a înspăimântat pe Merezhkovsky mai puțin decât înrobirea Europei de către bolșevici. În ceea ce privește Fuhrerul, pentru prima dată, opiniile lui Gippius și Merezhkovsky s-au divergent. Dacă pentru Gippius Hitler a fost întotdeauna „un idiot cu un șoarece sub nas” (L. Engelhardt și N. Berberova și-au amintit acest lucru ), atunci Merezhkovsky l-a considerat o „armă” de succes în lupta împotriva „împărăției lui Antihrist”, care Bolșevismul luat în considerare.

În toamna anului 1938, când Germania nazistă a anexat Austria și a pus mâna pe Sudeții, apoi Cehoslovacia, Merezhkovsky și Gippius au condamnat categoric Acordul de la Munchen . În iulie 1939, publicarea Ioanei d'Arc a fost interzisă în Germania nazistă. La Bruxelles, la editura „Petropolis”, „Dante” a fost publicat în limba rusă – fără dedicație și nicio mențiune despre Mussolini în articolul introductiv. Merezhkovskii considerau „ Pactul de neagresiune ”, încheiat la 23 august de URSS și Germania, drept absurd politic; Gippius a numit-o „un foc într-un azil de nebuni” [14] :427 .

În vara anului 1941, la scurt timp după atacul german asupra URSS, V. Zlobin și cunoștințele sale germane, fără știrea lui Gippius (probabil pentru a atenua situația financiară dificilă a soților), l-au adus pe scriitor la radioul german [40]. ] . Merezhkovsky a ținut un discurs în fața unui microfon intitulat „Bolșevism și umanitate” [~ 12] , în care a vorbit despre „isprava întreprinsă de Germania în Sfânta Cruciadă împotriva bolșevismului” [51] . Scriitorul l-a comparat pe Fuhrer cu Ioana d'Arc , chemată să salveze lumea de sub puterea diavolului. „Se simțea precursorul viitorului Regat al Spiritului și principalul său ideolog... Dictatorii, precum Jeanne d'Arc, trebuiau să-și îndeplinească misiunea, iar Merezhkovsky trebuia să dea directive. Naiv? Desigur, naiv, dar în plan metafizic, unde era Merezhkovsky, „naivul” devine înțelept, iar „absurdul” devine cel mai important și important; așa a crezut Merezhkovsky” [43] și-a amintit Y. Terapiano.

În speranța că bolșevismul și național-socialismul se vor distruge reciproc [16] , într-un discurs la radio, Merezhkovsky a repetat de fapt ceea ce scria din 1920:

Bolșevismul nu își va schimba niciodată natura, așa cum un poligon nu va deveni niciodată un cerc, deși numărul laturilor sale poate fi mărit la infinit... Principalul motiv pentru această imuabilitate a bolșevismului este că nu a fost niciodată național, a fost întotdeauna a fost un fenomen internațional; Încă din prima zi a înființării, Rusia, ca orice altă țară, a fost și rămâne pentru bolșevism un mijloc de atingere a scopului final - acapararea dominației mondiale [16] .

Z. Gippius, „după ce a aflat despre această performanță radio, a fost nu numai supărată, ci chiar speriată” [28] - prima ei reacție au fost cuvintele: „Acesta este sfârșitul”. Ea nu a greșit. Au fost ostracizați, Merezhkovsky nu a fost iertat pentru „colaborarea” cu Hitler.

Ultimele zile ale lui Merezhkovsky

La 1 septembrie 1939, cuplul a cunoscut începutul celui de-al Doilea Război Mondial la Paris. Cu puțin timp înainte de aceasta, Merezhkovsky i-a predat lui L. M. Lifar manuscrisul eseului „Secretul revoluției ruse”. În vară, studioul de film american Paramount și Asociația Franceză de Autori de Film au acceptat pentru producție scenariul lui Merezhkovsky „Viața lui Dante”, dar din cauza izbucnirii războiului, filmările nu au avut loc. Pe 9 septembrie, temându-se de bombardamente, soții Merezhkovsky, împreună cu zeci de mii de parizieni, au părăsit Parisul și s-au stabilit la Biarritz , în sudul Franței. După ce au petrecut trei luni aici (în compania lui G.V. Ivanov și I.V. Odoevtseva, militari francezi și britanici), s-au întors în capitală, unde au petrecut iarna și primăvara anului 1940.

La începutul lunii iunie, a început bombardamentul Parisului, cuplul a „evacuat” din nou la Biarritz, dar pe 27 iunie naziștii au intrat aici, iar în toamnă soții Merezhkovsky s-au întors în capitală, unde au fost nevoiți să petreacă noaptea cu prietenii și locuiesc într-un adăpost de refugiați. La 14 august 1940, Merezhkovsky a fost onorat la Biarritz, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de naștere, sub președinția lui Claude Farrere, al cărui comitet de organizare a inclus P. N. Milyukov, I. A. Bunin, V. A. Maklakov și M. A. Aldanov. Sărbătoarea i-a adus eroului zilei și 7 mii de franci: acest lucru a permis soților să închirieze o vilă „El Recret”. Aici scriitorul a reușit să finalizeze „Sfântul Ioan al Crucii” și imediat a început să lucreze la „Sfânta Tereza de Avila” și „Mica Tereza”.

Marcat de emigrația rusă pentru germanofilism, scriitorul s-a trezit în izolare socială. Între timp (după cum notează O. Volkogonova), puțini oameni au auzit în sine discursul lui Merezhkovsky: „În mod obiectiv, doar cuvintele citate mai sus erau pro-hitleriste în el, restul textului discursului a fost dedicat criticii bolșevismului, dar discursul s-a încheiat cu replicile de foc ale lui Gippius despre Rusia (complet incompatibile cu planurile lui Hitler pentru genocidul slav)” [28] . Vestea despre atrocitățile trupelor naziste din Rusia l-a făcut pe Merezhkovsky să se îndoiască de alegerea sa; cu puțin timp înainte de moartea sa, conform mărturiei poetului V. A. Mamchenko , apropiat de cercul lui Z. Gippius, l-a condamnat pe Hitler [13] .

Ultimele luni ale vieții sale, Merezhkovsky a lucrat continuu: a ținut prelegeri publice despre Leonardo da Vinci și Pascal, a încercat să citească un raport despre Napoleon, dar a fost interzis de autoritățile de ocupație. Până în iunie 1941, soții Merezhkovsky au rămas fără bani: evacuați din vilă pentru neplată, au închiriat camere mobilate pentru vară. În septembrie, după ce a împrumutat bani de la prieteni, cuplul s-a întors în apartamentul lor parizian. Epuizată fizic și psihic, Merezhkovsky a încercat să lucreze la „Mica Tereza” până în ultimele zile, dar a rămas neterminată [14] .

Merezhkovsky a murit brusc pe 7 decembrie 1941 , din cauza unei hemoragii cerebrale. Pe 10 decembrie a avut loc o slujbă de înmormântare în Biserica Ortodoxă Sf. Alexandru Nevski de pe strada Daru și o înmormântare în cimitirul rusesc Sainte-Genevieve-des-Bois ; au fost doar puțini oameni prezenți [29] , iar monumentul mormânt a fost înălțat pe pomană de la editorii francezi [10] . Piatra funerară - un obelisc alb, repetând contururile unei biserici ortodoxe bizantine, încununată cu o cupolă cu o cruce ortodoxă „în opt colțuri” - avea în nișa sa o imagine a Sfintei Treimi încadrată de cuvintele din cererea Domnului. rugăciune: „Vie Împărăția Ta” [14] :396 .

Viata personala. Alianță cu Zinaida Gippius

Primul interes romantic serios al lui Merezhkovsky a fost L. K. Davydova, fiica editorului Severny Vestnik A. A. Davydova. În vara anului 1885, a călătorit cu familia lui A. A. Davydova prin Franța și Elveția, dar această relație amoroasă s-a dovedit a fi nereușită [14] :398 . În ianuarie 1889, Merezhkovsky s-a căsătorit cu Z. N. Gippius , viitoarea poetesă și scriitoare, care i-a devenit cel mai apropiat prieten, tovarăș ideologic și „complice în căutările spirituale și creative” pentru viață. Unirea lui Merezhkovsky și Gippius este cel mai faimos tandem creativ din istoria culturii ruse a epocii de argint [10] .

Contemporanii au remarcat că Merezhkovsky și Gippius formau un singur întreg, erau inseparabili unul de celălalt. Soții înșiși au recunoscut că adesea nu au prins căruia dintre ei îi aparține începutul cutare sau cutare idee. „Ea nu este o persoană diferită, dar eu sunt într-un alt corp”, a scris Merezhkovsky într-o scrisoare către V. V. Rozanov din 14 octombrie 1899 [7] . Au trăit împreună, după cum scria Gippius în memoriile ei, „52 de ani, fără a fi despărțiți nici măcar o zi” [8] .

Începutul acestei uniuni era deja neobișnuit. De îndată ce s-au întâlnit, au început să se întâlnească zilnic, în parc și în secret de alții. Fiecare dintre conversațiile lor a dus la o ceartă, dar în același timp a contribuit rapid la realizarea unității complete. Secretarul Gippius V. A. Zlobin a remarcat că ea „... din cauza lipsei de experiență – până la urmă, are doar nouăsprezece ani” – nu a simțit „slăbiciunea interioară” a scriitorului, ascunzându-se în spatele strălucirii exterioare cu care el l-a „orbit” pe Borzh literar, dar a recunoscut susceptibilitatea unică a lui Merezhkovsky, capacitatea de a asimila idei: „El „ascultă uneori” când ea vorbește și, în comparație cu el, este nepoliticos. Dar ea are idei, sau mai bine zis, o anumită realitate, încă vagă, neexprimată... El ascultă cu atenție poeziile ei și nu degeaba își prețuiește plimbările matinale cu ea în parcul Borjomi. Și ea îi iubește. În aceste plimbări, conversații, chiar certuri – începutul apropierii lor, acea „căsătorie spirituală”, a cărei descendentă va fi „ca nisipul mării”, a scris Zlobin. Linia dintre un „interviu” și o întâlnire de dragoste a fost practic ștearsă pentru două zile în aceste zile [14] :74 , a remarcat Yu. Zobnin [~ 13] .

Z. Gippius a descris întâlnirea lor din 11 iulie la Borjomi astfel:

... Mi s-a făcut deja, după cum se spune, o „ofertă” de mai multe ori; chiar mai des am auzit o „declaraţie de dragoste”. Dar nu a existat nicio „propunere” sau „explicație” aici: noi, și cel mai important, amândoi, am început brusc să vorbim de parcă s-ar fi decis de mult că ne căsătorim și că va fi bine. A început, a dat acest ton, foarte simplu, el, desigur, dar eu am intrat imperceptibil și firesc în acest ton, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic neașteptat.Z. Gippius [8]

Nunta a avut loc pe 8 ianuarie 1889, aproape fără invitați. Proaspetii casatoriti si-au petrecut ziua nuntii citind. A doua zi dimineață, Gippius, prin propria ei recunoaștere, „a uitat că s-a căsătorit cu o zi înainte” [8] .

Mulți cercetători au remarcat natura „experimentală” a căsniciei lor, relația neobișnuită. „Căsătoria lor nu a fost obișnuită în sensul obișnuit al cuvântului. Ca întreaga viață a acestor oameni, a avut caracterul unui experiment estetic și moral îndrăzneț”, a remarcat D. Churakov [7] . Yu. Zobnin s-a opus noțiunii romantice de „dragoste neobișnuită și căsătorie neobișnuită” a soților Merezhkovsky: povestea vieții lor de căsătorie, în opinia sa, a fost, dimpotrivă, extrem de banală în unele privințe: relativa impasibilitate a soțului, nemulțumirea emoțională a soției; detașarea lui fizică ca reacție la infatuarea ei romantică turbulentă și – rezultatul: „iubirea ca dușmănia”.

În ciuda faptului că Gippius a dat mult mai multe motive de gelozie, reacția ei la hobby-urile soțului ei a provocat certuri care a întunecat uniunea. Cel mai mare scandal din familie a fost provocat de relația lui Merezhkovsky cu E. I. Obraztsova, admiratorul său de multă vreme. La începutul lui aprilie 1901, ea a ajuns la Sankt Petersburg, iar el a început în mod neașteptat o poveste de dragoste cu ea, justificându-și „căderea” cu teoria „sfințeniei cărnii” [14] :401 . La sfârșitul lunii iulie 1902, Obraztsova a venit din nou la soți: formal - pentru a deveni acționar al „Noua Cale”, în realitate - din nou din motive romantice. În cele din urmă, Gippius a dat-o afară din casă cu scandal [14] :407 . Romantismul brusc al lui Merezhkovsky cu poetesa „orgiasta” L. N. Vilkina , care a izbucnit în toamna anului 1905, din cauza căreia „frăția celor trei” aproape că s-a prăbușit încă o dată, s-a dovedit a fi ultimul său hobby serios „pe o parte” [14] : 408 .

Dându-și reciproc libertate romantică completă în avans, soții au sacrificat într-o oarecare măsură partea senzuală a uniunii față de ea: până la sfârșitul drumului lor comun de viață, simțind o unitate spirituală și intelectuală deplină, nu au mai experimentat sentimente puternice pentru fiecare. altele [8] ; suferit, pe de o parte, de incapacitatea de a trăi unul fără celălalt, pe de altă parte, de respingere reciprocă internă [14] . Drept urmare, în relațiile dintre Merezhkovsky s-a dezvoltat o „artificialitate ciudată”, transformându-se într-un „joc dureros și neplăcut”, în care soțul, după cum au remarcat mulți memorialisti, a jucat rolul „pasiv și chiar suferind” [14] .

Roluri în familie

V. A. Zlobin a susținut că, în căsătoria cu Merezhkovsky, „rolul principal, masculin, nu îi aparținea lui, ci ei”. Secretarul Gippius a amintit: „Este foarte feminină, el este curajos, dar în ceea ce privește creația, rolurile metafizice sunt răsturnate. Ea fecundează, poartă, el naște. Ea este sămânța, el este solul . I. V. Odoevtseva a scris cam la fel : „În unirea lor, păreau să fi schimbat rolurile - Gippius era principiul masculin, iar Merezhkovsky era feminin” [7] .

Viaceslav Ivanov era sigur că „Z. N. este mult mai talentat decât Merezhkovsky ... Multe idei caracteristice lui Merezhkovsky au apărut în mintea lui Z. N., D. S. aparține doar dezvoltării și explicației lor ” [52] . Opinii similare au fost exprimate de Andrey Bely, D. Filosofov, A. Kartashev [28] . Gippius însăși a descris esența relației ei creative cu soțul ei după cum urmează:

Mi s-a întâmplat, parcă, să mă întâlnesc cu o idee despre D.S. Am exprimat-o înainte ca trebuia să se întâlnească în drumul lui. În cele mai multe cazuri, el a luat-o imediat (de vreme ce ea, de fapt, era a lui), iar odată cu el a devenit imediat mai terry, a luat un fel de corp, iar rolul meu s-a limitat la această afirmație, apoi l-am urmat. ... [ 53]

Potrivit numeroaselor mărturii, Gippius a fost foarte supărat de moartea lui Merezhkovsky. „Sunt moartă, doar trupul meu este lăsat să moară”, mărturisea ea în 1941 [8] .

Personalitate și aspect

Cercetătorii lucrării lui D. S. Merezhkovsky au remarcat că, în multe privințe, principalele calități ale personalității sale s-au format în copilărie, sub influența diverșilor factori domestici, principalul dintre care a fost un lung conflict intern cu tatăl său.

V. Rozanov despre apariția lui Merezhkovsky

... Privindu-și silueta aplecată, ofilit, mergând cu un pas mic și gânditor, fără grabă și fără a încetini, „pentru sănătate și mișcare”, m-am gândit involuntar: „așa e, așa e – rușii nu merg niciodată! nici unul!!" Impresia străinului era atât de puternică, de puternică din punct de vedere fiziologic, încât, deși nu știam nimic despre neamul lui tribul, nu am ezitat să trag concluzia că, într-un fel sau altul, sângele nu pur rusesc îi curge în vene. Are amestecuri occidentale indubitabile; iar când te gândești la temele lui, la interesele lui, asumi involuntar un fel de vechi amestecuri culturale. Ceva din Cracovia sau Varșovia, poate din Praga, din Franța, printr-o străbunică sau străbunic, poate să nu-i fie cunoscut, dar este acolo. Și aici se află o mare parte din motivul pentru care prinde rădăcini atât de strâns în patrie, și atât de repede, ușor prinde rădăcini în Occident [54] .

Printre străini. D. S. Merezhkovsky

Dmitri Merezhkovsky în copilărie a fost „un băiat extrem de excitabil, impresionabil, bolnăvicios și fragil”. Și-a moștenit aspectul de la tatăl său: statură mică, fizic fragil, trăsături neregulate. Băiatul a părăsit devreme comunicarea cu mediul extern în lumea interioară; acesta din urmă a fost format în primul rând din lumea literaturii, la care s-a alăturat devreme. Încă din copilărie, după cum notează Yu. Zobnin, singurătatea „…a fost stabilită de el ca singura formă confortabilă de existență” [14] . Mulți memorialisti și critici au vorbit despre „caracterul de fotoliu” timpuriu al personalității lui D. S. Merezhkovsky [7] .

Potrivit lui A. Bely, un prieten al tinereții lui Merezhkovsky, acesta din urmă era o persoană rece, rațională și lucra doar „din cap”, „verificându-și regimul de lucru prin împușcătura unui tun” [8] . Merezhkovsky a fost acuzat de intelectualism sec, răceală, schematism, natura „de cap” a creativității, de detașare de „viața trăită” în numele „himerelor” culturale și mitologice [10] . În același timp, mulți au fost nedumeriți de contradicția evidentă dintre „rezonabilitatea” operei scriitorului și revolta pasiunilor ascunse. Alexander Blok a scris în jurnalul său despre romanul lui Merezhkovsky „Alexander I”: „Un scriitor căruia nu a iubit niciodată pe nimeni uman, dar îi pasă. Pretențios, rațional, nepoliticos, suspicios chiar și față de personajele istorice, se repetă, dar deranjează. Se plictisește nebunește, la fel ca Alexandru I al său în biroul său, - iar frumusețea este nemaiauzită pe alocuri... ” [16] .

O idee similară a fost exprimată de VV Rozanov. Interpretând darul scris al lui Merezhkovsky ca abilitatea de a „umple golul” (cu gânduri, sentimente etc.), el a concluzionat: „O, ce groaznic este să nu iubești nimic, să nu urăști nimic, să știi totul, să citești un mult, a citi neîncetat, și în cele din urmă, până la ultima nenorocire - a scrie pentru totdeauna, adică a-și scrie pentru totdeauna golul și a perpetua că pentru toată lumea este suficientă mâhnire, chiar dacă este recunoscută numai în sine ” [16] .

Merezhkovsky, după cum și-au amintit contemporanii, ar putea fi un adversar puternic și periculos în orice discuție. Avea un dar oratoric rar; „vorbea parcă gândind cu voce tare – cu o voce calmă, audibilă, aproape fără să facă gesturi” [16] și știa să arunce la timp replici mortale pentru adversarul său.

Farmecul personal, ceea ce francezii numesc farmec , era în general foarte mare... Acest lucru se datora culturii sale vaste și talentului său oratoric rar... Munca sa mentală intensă veșnică a fost simțită de toată lumea și a dat o rară aristocrație spirituală aspectului său. [14] .

M. A. Aldanov despre D. S. Merezhkovsky

G. Adamovich, care l-a cunoscut bine pe Merezhkovsky în exil, a scris despre intransigența inexplicabilă a acestuia din urmă față de orice manifestare de „familiaritate” prietenească rusă, chiar și cea mai nevinovată: „... Băieții noștri cămașă și sufletele larg deschise de toate tipurile. invariabil s-a ferit de el, ca de foc” [ 14] . În același timp, a atras oameni: „Nu a „ocupat” pe nimeni, nu a „distrat”: a vorbit pur și simplu vesel, plin de viață, interesant - despre lucruri interesante. Acest lucru i-a oprit chiar și pe cei care nu erau interesați de nimic interesant” [14] și-a amintit Z. Gippius.

Principalele trăsături de caracter ale lui Merezhkovsky, care i-au modelat stilul de scris și atitudinea față de muncă, au fost scrupulozitatea și meticulozitatea extremă; „Europeanism” și talent „de birou”. „El a tratat orice lucrare concepută cu seriozitatea, aș spune, a unui om de știință. A explorat subiectul, tema sa, cu toată amploarea posibilă, iar erudiția sa a fost destul de remarcabilă” [12] își amintește Z. Gippius în cartea Dmitri Merezhkovsky, publicată în 1951.

Un portret expresiv al aspectului și caracterului lui Merezhkovsky „cu două fețe” a fost lăsat de Andrei Bely:

Dacă în urmă cu doi ani ai fi intrat cu vreo oră în Grădina de vară din Sankt Petersburg, l-ai fi întâlnit, un omuleț cu o față palidă, albă și cu ochi mari, îndepărtați... E drept ca un băț, în o haină cu guler de castor, într-o pălărie de blană. Fața lui înaltă, cu o barbă groasă, castană, care îi crește din obraji: nu se poate opri la nimic. Este în gânduri, în râsete de viscol, în fum blând, înzăpezit. Silueta lui a plutit pe lângă, trecut, silueta unui chip gânditor cu ochi mari - nu un orb: vede totul, observă toate lucrurile mărunte, adună mierea înțelepciunii din toate... Fața lui este și el un simbol. Iată-l trece - urcă-te la el, aruncă o privire: și această față ceară, această față rece, moartă, strălucește pentru o clipă cu pecetea vitalității interioare, pentru că în ridurile abia perceptibile din jurul ochilor și în cotul gura, iar în ochii calmi - iluminare cu o flacără ascunsă entuziasm frenetic; are două fețe: și una, ca cenușa; iar celălalt, ca o lumânare aprinsă de spirit. Dar pe adevărata față a oboselii sale de moarte se afla munca și grija. Îndepărtează-te - și iată din nou masca. Și nu există pe el nici un sigiliu de desfătări evazive de nestins... Dacă ne-am apropia de el aici, în Grădina de vară, ne-ar privi cu o privire rece, ostilă, se închina sec, sec [24] . - A. Bely. arabescuri. Merezhkovsky. Siluetă.

Merezhkovsky nu avea prieteni. Parțial (Z. Gippius nota în memoriile sale) „... a venit de la sine. Nu era doar secret, ci și cumva închis natural în el însuși și chiar și pentru mine ceea ce se afla la mare adâncime în el se dezvăluia doar în rare momente . Punând aceeași întrebare care a fost formulată cândva de A. Blok („De ce nu-i place tuturor de Merezhkovsky?”), O. Mihailov a remarcat: „... Se pare că nu se potrivește nimănui. Poziția specială a lui Merezhkovsky se datorează parțial singurătății personale profunde, de care el însuși era perfect conștient, ducând-o din copilărie până la moarte .

Există rânduri dintr-o corespondență confidențială dintre Merezhkovsky și L. N. Vilkina: „Sunt teribil de timid, incredibil de timid, prost de timid, și asta ți se întâmplă și ți se pare nesinceritatea mea. Despre cel mai profund al meu, nu pot vorbi deloc, deloc” [14] . Biograful Yu. V. Zobnin concluzionează: în fața noastră se află „... un tip ușor de recunoscut de artist-perdantor neliniștit rus... foarte nesigur, mereu neliniştit, uneori ridicol, alteori naiv și dincolo de măsură înzestrat cu un talent pur rusesc - un „incapacitatea de a trăi” cronică [14] .

Viziunea asupra lumii și filozofia lui Merezhkovsky

Filosoful Merezhkovsky a început în anii 1880 cu privire la pozițiile pozitivismului. S-a presupus că aici au afectat influența fratelui său (mai târziu un om de știință celebru) și mediul universitar. Deziluzionat de pozitivism, Merezhkovsky, după cum au observat cercetătorii, nu s-a despărțit complet de el: a trecut la poziții religioase, dezvoltând într-un mod ciudat „... tendințele subiectiv-idealiste care <era> atât de bogate în pozitivism la rândul său. al secolului și, în special, rusă” [7 ] .

D. Merezhkovsky despre simbolism

„Gândul rostit este o minciună”. În poezie, ceea ce nu este spus și pâlpâie prin frumusețea simbolului acționează mai puternic asupra inimii decât ceea ce este exprimat în cuvinte. Simbolismul face ca stilul în sine, cea mai artistică substanță a poeziei spiritualizată, transparentă, translucidă în întregime, ca pereții subțiri ai unei amfore de alabastru în care se aprinde o flacără...

... Lăcomia pentru cei netestați, căutarea nuanțelor evazive, a întunericului și a inconștientului în sensibilitatea noastră este o trăsătură caracteristică a poeziei ideale viitoare. Chiar și Baudelaire și Edgar Allan Poe au spus că frumosul ar trebui să fie oarecum surprinzător, să pară neașteptat și rar. Criticii francezi au numit această trăsătură mai mult sau mai puțin potrivit impresionism...

Acestea sunt cele trei elemente principale ale noii arte: conținut mistic, simboluri și extinderea impresionabilității artistice. [55]

„Despre cauzele declinului și ale noilor tendințe în literatura rusă modernă”

Realizarea practică (în critica literară) a acestei evoluții a fost simbolismul pentru Merezhkovsky, precum și o nouă „metodă subiectiv-artistică”, proclamată și fundamentată de el în prelegerea sa „Despre cauzele declinului și noilor tendințe în limba rusă modernă. Cultură". Esența abordării propuse de Merezhkovsky a fost „respingerea raționalului și reorientarea către intuitiv” [22] . De atunci, Merezhkovsky a vorbit deja destul de ascuțit despre „pozitivismul mort”, spre deosebire de el, sugerând să se bazeze pe „spiritualitatea simbolurilor care vorbesc nemăsurat din ce în ce mai precis despre lumea din jurul nostru”, deoarece un simbol este o revelație alegorică despre existentul, în timp ce „un gând rostit este o minciună” [22] .

Merezhkovsky (după D. Churakov) a mers până în spatele fondatorului pozitivismului, O. Comte, proclamând „moartea metafizicii” și opunând lumea cognoscibilă a materiei lumii imaginilor, simbolurilor, spiritului. Singura diferență a fost că, dacă Comte a început să aplice noi linii directoare în domeniul științei, atunci Merezhkovsky - în domeniul literaturii și al criticii literare [22] .

„Al Treilea Testament”

Dezvoltat de D. S. Merezhkovsky (în colaborare creativă cu Z. N. Gippius), conceptul de „nouă conștiință religioasă”, perceput de mulți ca o renaștere culturală și religioasă a Epocii de Argint, a fost în egală măsură opus atât materialismului, cât și tradiției creștine bisericești. Imprumutând bazele teoriei sale de la starețul teolog italian Ioachim Florsky din secolul al XII-lea , Merezhkovsky a dezvoltat conceptul conform căruia primele două testamente (Vechiul Testament al lui Dumnezeu Tatăl și Noul Testament al lui Dumnezeu Fiul) ar trebui înlocuite cu al treilea Testament .  - Duhul Sfânt ; „legământul Libertății după legămintele Legii și Grației” [10] . În primul Testament (cum credeau Merezhkovskys), „puterea lui Dumnezeu a fost revelată ca adevăr”; în al doilea, „adevărul este ca iubirea”; în al treilea și ultimul – „dragostea ca libertate”. În această ultimă împărăție, „se va rosti și auzi „numele de familie al Domnului care vine, încă nepronunțat și auzit de nimeni: Eliberatorul” [28] . Al Treilea Testament trebuia să devină, după părerea lor, religia Duhului Sfânt, un fel de sinteză a „adevărului despre pământ” (păgânismul) și a „adevărului despre cer” (creștinismul) [28] . Astfel, potrivit lui Merezhkovsky, împlinirea „misterului secret al Sfintei Treimi” va închide procesul istoric de la început până la sfârșit și „cerul nou și pământul nou” promis în Apocalipsă , Cartea biblică a Apocalipsei [10]. ] va veni .

În acest context, Merezhkovsky a considerat istoria spirituală a omenirii ca o confruntare între două „abisuri”: „abisul cărnii” (întruchipat în păgânism) și „abisul spiritului” ( asceza creștină fără trup ), două începuturi imperfecte, străduindu-se spre sinteza printr-o „revoluție spirituală” – în viitor „nouă biserică”. Merezhkovsky și Gippius au numit această biserică „Biserica celui de-al Treilea Testament”. Merezhkovsky s-a realizat ca un „profeț” al unei noi conștiințe religioase și și-a construit conceptele în conformitate cu legea trinității dialecticii (conflict de teză și antiteză; completare – sinteză) [10] .

Ideea generală și de bază pe care s-au bazat conceptele religioase ale lui Merezhkovsky a fost necesitatea reînnoirii creștinismului tradițional. V. Rozanov, vorbind despre lucrările religioase și filozofice ale lui Merezhkovsky, a remarcat:

... Tot ce este talentat și inspirat, în cele din urmă, doar tot ceea ce sincer, unul după altul, a fost respins de „creștinii adevărați”... <sarcina lui Merezhkovsky a fost>... să elibereze Evanghelia înconjurat de un nou comentariu: a observa, a sublinia si da o interpretare nenumaratelor spuse ale Mantuitorului si evenimentelor din viata Lui, care pana acum fie nu au ajuns in prim-planul atentiei omenesti, fie au fost interpretate prea copilaresc, fie, in final, au fost direct reinterpretate in gust si metoda. a vechilor farisei și cărturari... [23] . - „Printre vorbitorii străini (D. S. Merezhkovsky)”

Probleme de carne și de gen

Dezvoltarea ideii că păgânismul „a afirmat carnea în detrimentul duhului”, iar creștinismul bisericesc a prezentat idealul ascetic al „duhului în detrimentul cărnii” [21] a condus (după N. O. Lossky ) la faptul că cel mai important loc în filosofia lui Merezhkovsky a fost ocupat de întrebarea „carne”. Potrivit lui Merezhkovsky, tocmai „prin sex” se realizează cea mai înaltă unitate: „Sunt conștient de mine în propriul meu corp - aceasta este rădăcina personalității; Sunt conștient de mine în alt corp - aceasta este rădăcina sexului; Sunt conștient de mine în toate celelalte corpuri – aceasta este rădăcina societății” [56] .

Menționând că într-una dintre limbile antice ale Bibliei, aramaica , cuvântul „spirit” („Rucha”) este feminin și, referindu-se la unul dintre agrafe (legende non-canonice despre Maica Domnului), Merezhkovsky inițial a interpretat Duhul în trinitatea ortodoxă, identificându-l cu Maica Domnului. Sfânta Treime după Merezhkovsky este Tată, Fiu și Mamă Duh. Al treilea testament va fi, așadar, tărâmul spiritului mamă, „mijlocitorul de foc al lumii reci” („Isus cel Necunoscut”, 112) [56] .

El a transferat idealul lui Dumnezeu ca unitate a naturii masculine și feminine în înțelegerea sa despre om. Împărțirea în două sexe este, din punctul de vedere al lui Merezhkovsky, un simptom al dezintegrarii personalității. Pentru Merezhkovsky, idealul personalității (Vl. Solovyov și N. Berdyaev au fost de acord cu el în acest sens) este un fel de ființă bisexuală, un bărbat-femeie („Secretul celor trei”, p. 187) [56] . S-a remarcat că Merezhkovsky și V. V. Rozanov au avut o mare influență reciprocă unul asupra celuilalt, care acordau, de asemenea, o mare importanță problemelor de gen [27] . „Merezhkovsky l-a proclamat odată pe Rozanov Nietzsche rus. Rozanov a predeterminat, fără îndoială, abordarea lui Merezhkovsky față de creștinism, i-a insuflat teme creștine în producția sa” [57] a scris N. Berdyaev.

Potrivit lui Lossky, idealul lui Merezhkovsky este „nu sfințenia necorporală, ci trupul sfânt, Împărăția lui Dumnezeu, în care se realizează unitatea mistică a trupului și a spiritului” [56] . Întreaga sa filozofie religioasă este „întemeiată pe ideea creștinismului ca religie a iubirii și, prin urmare, a libertății”. Această combinație de iubire și libertate „îl apropie de mișcarea religioasă și filozofică, al cărei început a fost pus de Vladimir Solovyov” [56] .

Noutatea și fapta măreață a lui Merezhkovsky constă în faptul că și-a stabilit ca sarcină să combine, să îmbine claritatea și ascuțimea, ascuțit în creștinism și ascuțit într-un păgân ... "-" cea mai mare virtute" [23] . - V. Rozanov. „Printre vorbitorii străini (D. S. Merezhkovsky)”

În creștinismul modernizat, potrivit lui Merezhkovsky, monahismul și asceza ar fi trebuit să dispară, iar arta ar trebui nu numai sfințită, ci și acceptată „în interiorul” religiei [28] . Scopul procesului istoric, credea el, este unirea trupului și spiritului, sinteza religiei și culturii [28] ; realizarea „împărăției lui Dumnezeu nu în lumea cealaltă, ci aici pe pământ” [56] .

raport cu revoluţia. Anarhismul religios

Stabilirea „împărăției lui Dumnezeu pe pământ” conform lui Merezhkovsky ar trebui să fie însoțită de catastrofe, în primul rând, de o „revoluție a spiritului”, în urma căreia religia va trebui să accepte și să sfințească carnea umană, creativitatea umană. , și libertatea omului de a se răzvrăti. „Numai în măsura în care suntem oameni, pentru că ne răzvrătim”; în această idee a lui Merezhkovsky, mulți au văzut o anticipare a uneia dintre temele existențialismului francez [28] .

Revoluția trebuia să ducă, potrivit lui Merezhkovsky, la o ruptură completă a religiei și a statului, la unificarea poporului și a inteligenței și, în cele din urmă, la înființarea unei societăți creștine apatride. Într-o scrisoare deschisă către N. Berdyaev, Merezhkovsky și-a formulat crezul anarhist după cum urmează:

Creștinismul este religia lui Dumnezeu-bărbăție; la baza oricărei statulităţi stă o religie mai mult sau mai puţin conştientă a Divinităţii-Umane. Biserica - nu cea veche, istorică, mereu subordonată statului sau transformată în stat -, ci Biserica nouă, eternă, adevărată universală este la fel de opusă statului precum adevărul absolut se opune minciunii absolute...D. Merezhkovsky - N. A. Berdyaev [58] .

Unul dintre cercetătorii lucrării lui Merezhkovsky, B. Rosenthal, și-a exprimat poziția astfel: „Legea în sine este violență... Diferența dintre forța juridică care ține violența în „rezervă” și violența reală este doar o chestiune de grad. și ambele sunt păcate... Autocrația și crima sunt doar forme extreme de manifestare a puterii” [59] . În același timp, soții Merezhkovsky s-au opus violenței, pe care au încercat să-l convingă pe B. Savinkov, la un moment dat prietenul său apropiat. Ei au văzut calea de a schimba lumea prin transformarea spirituală a omului [28] .

Urmând ideea că Biblia oferă o interpretare revoluționară (catastrofală) a cursului istoriei (când se afirmă „depășirea legii externe a cauzalității prin libertatea internă, iar istoria apare ca un lanț de diverse catastrofe și răsturnări”) [60]. ] , Merezhkovsky concluzionează că religia și revoluția sunt concepte inseparabile [28] . În același timp (spre deosebire de „vehiștii” cu care a argumentat), Merezhkovsky a definit revoluția nu ca un proces politic, ci ca o transformare totală a lumii, bazându-se pe „populismul spiritual” (pe care mulți l-au asociat cu sectarismul). În lucrarea sa „Revoluție și religie” Merezhkovsky scria: „Puterea marii schismă-sectarism rusesc, această revoluție religioasă... trebuie combinată cu revoluția socio-politică care are loc acum în Rusia” [27] .

Merezhkovsky credea că statul și biserica ar trebui să dispară. Spre sfârșitul vieții, a început să încline spre ecumenism , crezând că viitorul creștinism al „Al Treilea Testament” va deveni o sinteză a principiilor lui Petru, Pavel și Ioan (adică catolicismul, protestantismul și ortodoxia) [28]. ] . În același timp, el însuși a fost doar un revoluționar „estetic”. Merezhkovsky, care a criticat autocrația și statulitatea, nu a acceptat ambele revoluții rusești în întruchiparea lor practică („Pugaciovism”) [27] , văzând în ele sosirea nu a „Hristosului apocaliptic”, ci a acelei „puteri demonice a lui Antihrist” , care, părăsind autocrația și Ortodoxia, a înflorit în bolșevism [22] .

Valoarea lucrării lui D. S. Merezhkovsky

Estimările semnificației istorice a lucrării lui D. S. Merezhkovsky s-au schimbat de mai multe ori în ultima sută de ani. Cercetătorii l-au numit pe Merezhkovsky printre acei puțini clasici ai literaturii mondiale care „... sunt înțeleși în procesul de respingere de către opinia publică”, menționându-l alături de marchizul de Sade , F. Nietzsche și Henry Miller [16] .

E. Yevtushenko, numit Merezhkovsky „un disident de un nou tip - omnidirecțional”, care „... s-a trezit în dizgrație cu toți cei care se considerau gardianul moralității și ordinii”:

Guvernul țarist îl considera pe Merezhkovsky un subminator al fundamentelor statului, stâlpii Ortodoxiei oficiale un eretic, academicienii literari un decadent, futuriștii un retrograd, iar viitorul ideolog înfocat al revoluției mondiale, Leon Troțki, un reacționar. Opinia simpatică a lui Cehov despre Merezhkovsky [~ 14] a rămas neauzită: „... el crede cu siguranță, crede ca un profesor...” [44]  - E. Evtushenko, „Dmitri Merezhkovsky. Între Șarikov și Antihrist"

„În Rusia, nu am fost iubit și certat; în străinătate am fost iubit și lăudat; dar atât aici cât și acolo ei nu l-au înțeles pe al meu în același fel” [44] i-a scris Merezhkovsky lui Berdiaev.

Erudiția rară, bursa, talentul de scris și stilul original au fost recunoscute de contemporani necondiționat. Merezhkovsky a fost în mod obiectiv unul dintre cei mai educați oameni din Sankt Petersburg în primul sfert al secolului al XX-lea, despre care, în special, a vorbit N. Berdyaev [8] . K. I. Chukovsky , analizând într-una dintre lucrările sale critice timpurii starea deplorabilă a culturii ruse, „zimbri” printre „vagabonii spirituali” numiți „mai mulți oameni cultivați” în literatură, notând: „cel mai cultivat dintre ei ni se pare o creatură mitică, misterios, de neînțeles — D. S. Merezhkovsky” [61] . Merezhkovsky („cântărețul culturii și prizonierul ei”), conform lui O. Mikhailov, „... semăna cu tipul de eseist deja stabilit în Europa, care ne-a fost arătat de Anatole France , André Gide , Stefan Zweig ” și a fost, poate, „primul nostru în Rusia ca scriitor european de fotoliu” [12] .

D. S. Merezhkovsky a fost unul dintre primii care a formulat principiile de bază ale modernismului și simbolismului rus [7] , separându-le de estetica decadenței. Potrivit lui I. V. Koretskaya, un cercetător contemporan al operei lui Merezhkovsky, lucrările sale au devenit „un fel de enciclopedie” pentru ideologia simbolismului: „... multe vederi idealiste ale simboliștilor din domeniul istoriosofiei, sociologiei, esteticii și moralității au apărut. de aici” [18] . De asemenea, a intrat în istorie ca fondator al unui nou gen pentru literatura rusă (și, după cum cred unii, mondială): romanul istoriozofic. Clasicii romanului experimental (A. Bely, A. Remizov, T. Mann, J. Joyce) sunt considerați de unii cercetători ca fiind adepți ai lui Merezhkovsky. Datorită lui Merezhkovsky, chiar statutul romanului istoric s-a schimbat începând cu anii 1900. Moștenirea lui Merezhkovsky a fost reflectată în romanele lui V. Bryusov, A. Tolstoi , M. Bulgakov , M. Aldanov [10] .

Urmând Vl. Solovyov (și simultan cu V. Rozanov), Merezhkovsky a devenit un pionier al abordării religioase și filozofice a analizei literaturii. El „... a făcut multe pentru a forma imaginea simbolistă a tradiției clasice” [10] ; lucrările sale precum „Eternal Companions” (1897) și „L. Tolstoi și Dostoievski” (1901-1902), au fost percepuți ca „cele mai strălucitoare evenimente literare” și au avut o influență decisivă asupra dezvoltării criticii criticii literare a secolului al XX-lea.

Ideile lui Merezhkovsky au fost purtate în diferite momente de poeții A. Bely, A. A. Blok și V. Ya. Bryusov, filozofii N. A. Berdyaev, A. A. Meyer, G. Rickert și F. A. Stepun , psihiatru 3. Freud , politicienii I. I. Bunakov-Fondamin. A. F. Kerensky și B. V. Savinkov, istoricul și avocatul M. M. Kovalevsky și-au admirat romanele . A.P.Cehov a apreciat foarte mult darul lui Merezhkovsky: în 1902 a făcut o propunere de a conferi scriitorului titlul de academician onorific al Academiei Ruse de Științe [20] .

Poetul expresionist german G. Game l-a numit pe D. Merezhkovsky unul dintre scriitorii săi preferați [20] . Thomas Mann l-a numit pe Merezhkovsky „cel mai strălucit critic și psiholog mondial după Nietzsche” [44] .

Trilogia „Hristos și Antihrist” i-a oferit scriitorului un loc aparte în istoria literaturii: a intrat în ea ca creator al unui nou tip de viziune asupra lumii „roman de gândire”, dând literaturii modernismului „un exemplu de ciclu de roman. ca formă narativă specială și a contribuit la formarea acelui tip de roman experimental”, care a primit ulterior o dezvoltare rapidă în cele mai bune lucrări ale lui A. Bely și Remizov , iar în Europa - J. Joyce și T. Mann [10] .

S-a remarcat că Merezhkovsky a fost un eseist remarcabil și „un strălucit maestru al citatului” [8] . În istoria criticii ruse (după O. A. Menu), „nimeni nu ar fi putut stăpâni citatul într-o asemenea măsură: uneori se pare că le jonglează ca un circ cu experiență, găsind mereu locul necesar la îndemână” [8] . Merezhkovsky i s-a reproșat uneori tendința de a reveni continuu la aceleași idei și teme; alții au remarcat că acesta era „stilul începutului de secol”; constând în dorința (caracteristică, de exemplu, lui Andrei Bely) de a repeta „o dispoziție muzicală, o frază muzicală, începând de la una și terminând cu aceeași” [8] , revenind constant la aceleași subiecte.

Semnificația lui D. Merezhkovsky pentru cultura spirituală și artistică rusă, potrivit lui O. Defier, a constat în primul rând în „dorința de a găsi o modalitate de a depăși procesele de criză care au fost cauzate de epuizarea autorității bisericii istorice” [7] ] . Totuși, această abordare a dat naștere și la contradicții: așa cum scria Berdyaev, „neputința de a rezolva în interior problemele religioase, de a dezvălui în mod creativ noul, inexistentul, profeticul [a condus] pe Merezhkovsky la așteptarea eternă a revelației spiritului. , revelația transcendentului, și nu imanentului, la transferul centrului de greutate în exterior” [ 57] .

Critica opiniilor și lucrării lui Merezhkovsky

În ciuda faptului că toată lumea a remarcat inovația, talentul și profunzimea lucrărilor lui Merezhkovsky, printre contemporanii săi, „atât înainte de revoluție, cât și în exil, <el> a primit în cea mai mare parte aprecieri foarte critice” [16] . În cartea „Începutul secolului”, Andrei Bely, oferind o imagine grotească a discursului lui Merezhkovsky în sala Universității din Moscova, a remarcat că „dezvăluirile sale păreau absurde filosofilor și profesorilor, iar el însuși era străin de mediul academic” [8] .

Proza lui Merezhkovsky, „saturată de aluzii culturale, armonii mitologice și construcții intelectuale”, s-a dovedit stilistic și formal a fi destul de accesibilă publicului, ajungând uneori chiar la „limita literaturii pur de masă” [10] . Totuși, în același timp, după cum s-a notat, lumea artistică a scriitorului „a rămas mereu închisă, ermetică pentru majoritatea neinițiată” [10] . „În lupta pentru autoconservarea sa, Merezhkovsky s-a ferit de toată lumea și și-a construit propriul templu personal, din interiorul său. Eu și cultura, eu și eternitatea - aceasta este tema lui centrală, singura lui...” [62] , scria L. Trotsky în 1911 .

Criticii au remarcat inconsecvența scriitorului în raport cu problemele cheie ale timpului nostru (creștinismul, autocrația, revoluția, Rusia); „bifurcația caracteristică personalității și creativității scriitorului” a dat naștere continuu la „opoziții metafizice” în opera sa și aruncând de la o extremă la alta atât în ​​creativitate, cât și în viață [10] . V. Rozanov, criticând discursul lui Merezhkovsky din 1909 în cadrul Societății religioase-filosofice pe tema dragostei și morții, a scris: „Merezhkovsky este un lucru care vorbește constant, sau mai degrabă o combinație de redingotă și pantaloni, din care vine zgomotul etern. afară... Pentru a putea face mai mult să spun că la fiecare trei ani se schimbă complet, de parcă și-ar schimba toată lenjeria intimă, iar în următorii trei ani respinge ceea ce a spus în precedentul .

N. Minsky, observând capacitatea de neegalat a lui Merezhkovsky de a folosi surse primare, credea că își folosește darul în scopuri restrânse:

Datorită acestei abilități extraordinare, studiile critice ale lui Merezhkovsky la prima vedere par a fi manevre strălucitoare, parade de gânduri și cuvinte, dar... Ele nu au principalul avantaj al criticii - căutarea trăsăturilor sale individuale, unice, neașteptate în cele analizate. scriitor. Merezhkovsky, dimpotrivă, găsește la scriitor doar ceea ce caută, propriile sale întrebări sunt reconstituite în răspunsuri [63] .

Filosofii religioși S. N. Bulgakov, P. A. Florensky și L. Shestov au avut o atitudine negativă față de activitățile lui D. S. Merezhkovsky [20] . Criticul literar, teoreticianul școlii deV.B.formale [14] : 80 .

Poziția loială a lui D. Merezhkovsky în raport cu dictatorii fasciști a provocat o respingere ascuțită în mediul emigranților. Irina Odoevtseva în cartea ei „Pe malurile Senei” (Paris, 1983) a scris: „... A tot vorbit despre Antihrist toată viața, iar când acest Antihrist, care poate fi considerat Hitler, a apărut înaintea lui, Merezhkovsky nu l-a văzut, l-a trecut cu vederea” [27 ] .

Critica social-democrată și apoi sovietică a avut întotdeauna o atitudine negativă față de Merezhkovsky. Potrivit „Enciclopediei literare” (1934), opera artistică din perioada de emigrare a lui Merezhkovsky „este un exemplu viu al degradării ideologice și sălbăticiei culturale a emigrației albe”, iar „din punct de vedere al moștenirii literare, opera lui <Merezhkovsky> reacţionar de la început până la sfârşit, reprezintă o valoare negativă necondiţionat” [64 ] . Moștenirea creativă a scriitorului (după cum a remarcat A. Nikolyukin) - începând cu articolul lui L. Trotsky „Merezhkovsky”, care a fost inclus ulterior în cartea de programe a acestuia din urmă „Literatura și revoluția” și până în anii 1980 - a fost prezentată într-un formă de caricatură .

Definiția dată de M. Gorki în 1928  - „Dmitri Merezhkovsky, un cunoscut creștin iubitor de Dumnezeu, un om mic, a cărui activitate literară amintește foarte mult de opera unei mașini de scris: fontul este ușor de citit, dar fără suflet, iar citirea ei este plictisitoare") [65] , - a devenit fundamentală pentru critica literară sovietică și nu s-a schimbat de zeci de ani [16] .

Nu numai opera lui Merezhkovsky, ci și numele lui în vremea sovietică nu a fost doar uitată, ci a fost uitată „agresiv” [8] . Lucrările scriitorului nu au fost republicate, chiar numele lui era „sub o semi-interdicție nerostită”. Chiar și în cursurile de literatură universitară și în scrierile academice, „o evaluare adecvată a rolului lui Merezhkovsky în procesul literar, o analiză obiectivă a moștenirii sale critice au fost practic imposibile” [18] . Interesul pentru scriitor și opera sa în Rusia a început să revină abia la începutul anilor 1990.

Bibliografie

Romane „Hristos și Antihrist” „ Moartea zeilor. Iulian Apostatul " (1895) Zei înviați . Leonardo da Vinci " (1901) „ Anticrist. Petru și Alexei "(1904-1905) „Împărăția fiarei” „ Pavel I ” (1908) „ Alexandru I ” (1911-1913) „ 14 decembrie ” (1918) Dilogie asupra creștinismului primordial „ Nașterea zeilor. Tutankamun în Creta " (1924) „ Mesia ” (1926-1927) Nuvele italiene „Cavalerul de la roata care se învârte” (1895) „Sfântul Satir” (1895) „Din Anatole France” (1895) „Dragostea este mai puternică decât moartea” (1896) „Știința iubirii” (1896) „Inel de fier” (1897) „Transformare” (1897) Novela florentină din secolul al XV-lea (1897) „Cronica secolului al XVI-lea” Michelangelo Scrieri filozofice și religioase Trilogia despre Trinitate și creștinismul primordial „ Secretul celor trei: Egipt și Babilon ” (1925) „ Misterul Occidentului: Atlantida-Europa ” (1930) „ Isus cel Necunoscut ” (1932-1934) „Chipurile sfinților de la Isus la noi” „ Pavel. Augustin " (1936) „ Sfântul Francisc de Assisi ” (1938) „ Ioana d’Arc și al treilea regat al spiritului ” (1938) „Misticii spanioli” (1940-1941) „ Sfânta Tereza a lui Isus ” „ Sfântul Ioan al Crucii ” „ Micuța Tereza ” Eseuri istorice Dilogie despre oamenii de stat „ Napoleon ” (1929) „ Dante ” (1939) „Reformatori” " Luther " " Calvin " " Pascal "

Poezie „Poezii, 1883-1887” (1888) « Simboluri. Cântece și poezii » Sankt Petersburg, Izd. A. S. Suvorina (1892) „Poezii noi” (1891-1895) „Poezii adunate” (1904, 1910) Critică și jurnalism „ Despre cauzele declinului și despre noile curente ale literaturii ruse moderne ” (1892) „Tovarășii eterni” (1897) „ Lev Tolstoi și Dostoievski ” (1901-1902) „Gogol și diavolul” M., 1906, ea este „ Gogol. Creativitate, viață și religie " " (1909) „ Cehov și Gorki ” „ Pușkin ” « M. Yu. Lermontov. Poetul supraumanității ” „ The Coming Boor ” (1905), colecție de articole „ Tar and Revolution ” (1907), colecție de articole „Nu lumea, ci sabia; Spre o viitoare critică a creștinismului” (1908) „A fost și va fi. Jurnal "(1910-1914) „Jurnal non-militar” (1914-1916) „ Rusia bolnavă ” (1906) „În liniște” "Chipuri" "Acropolă" „Rusia și bolșevismul” „Împărăția lui Antihrist” Dramaturgie „Boris Godunov” (scenariu) Dante (scenariu) „Va fi bucurie” „A trecut furtuna” „Culoarea mac” „Mitridan și Nathan” "Toamnă" "Romantice" „Țarevici Alexei” „Iulian Apostatul” Traduceri Traduceri din Edgar Allan Poe . „ Corbul ”. Poezie (1890) „Legel”. Novelă fantastică (1893) „Goethe. Faust. Prolog in Heaven (1892), tradus din germana „Din cartea lui Ta-Hio (Marea Știință)” „Din cartea lui Chung-Yung (Invarianța la mijloc)” „Din cartea lui Lun-Yu (Conversațiile înțelepților)” „Din cartea lui Meng-Tse (Mentsia) ” Sofocle „ Oedip regele ” („Buletinul literaturii străine”, nr. 1-2, 1894).

Note

Comentarii

1. ↑ În vară, în absența soților Merezhkovsky și Volynsky, a avut loc un conflict între redactorul Severny Vestnik L. Ya. Gurevich și comitetul de cenzură, după care revista a început să se prăbușească rapid din cauza „cerințelor exorbitante de cenzură”.
2. ↑ Mai mult, A. Volynsky, sub nume propriu, a publicat materialele adunate de scriitor despre Leonardo, ceea ce a stârnit un alt scandal public. La 12 martie, Novoye Vremya (nr. 8275) a publicat o scrisoare anonimă în care îl acuza pe Volynsky că a furat materialele lui Merezhkovsky. La rândul său, Volynsky a început o serie de intrigi împotriva lui Merezhkovsky și Z. N. Gippius, folosind toate legăturile sale literare.
3. ↑ Un an mai târziu, tratatul „L. Tolstoi și Dostoievski” tradus de M. E. Prozor.
4. ↑ Povestea, semnată de pseudonimul V. Ropshin, a fost publicată prin eforturile lui Merezhkovsky în Gândirea Rusă (nr. 1, 1908) și a devenit o senzație în stagiunea literară.
5. ↑ Surorile Gippius au telegrafat soților moartea lui Merezhkovsky Sr., iar scriitorul a luat această veste cu deplină indiferență. Serghei Ivanovici Merezhkovsky a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Novodevichy din Sankt Petersburg.
6. ↑ Arhimandritul Mihai trecuse până atunci la Vechii Credincioși și conducea grupul „creștinilor din Golgota”.
7. ↑ La propunerea lui P. B. Struve, la sfârșitul anului, Merezhkovsky a devenit șeful departamentului literar al revistei Gândirea Rusă, dar în curând a părăsit postul din cauza dezacordului cu redactorul-șef în evaluarea lucrărilor lui A. A. Blok.
8. ↑ „Carnea chinezească” era numită popular carnea executatului, vândută, după zvonuri, sub masca de vițel în piețe de către chinezi.
9. ↑ Câteva luni mai târziu, prim-ministrul Franței a participat la seara Merezhkovsky. Dar relația cu Rosenthal s-a dovedit a fi de scurtă durată: după o ceartă cu Bunin, acesta a încetat să ofere sprijin financiar scriitorilor ruși.
10. ↑ Articolul „Bolșevism și umanitate” – ca text al „mesajului radio al lui Merezhkovsky” – a fost publicat în 1993 în Nezavisimaya Gazeta. După aceea, textul a fost retipărit în colecția de jurnalism emigrantă a lui Merezhkovsky „Împărăția lui Antihrist” (Sankt Petersburg, 2001), ceea ce, după cum notează Yu. Zobnin, este deosebit de surprinzător, deoarece acolo era adiacent textului original al eseul „Secretul Revoluției Ruse”. Pentru prima dată în forma sa originală, eseul a fost publicat în 1998. Manuscrisul, donat Bibliotecii-Fundație „Rusia din străinătate” de văduva lui L. M. Lifar, a fost publicat într-o ediție separată de A. N. Bogoslovsky
11. ↑ Critica la adresa concluziilor lui Zobnin este cuprinsă, în special, în articolul lui A. Kholikov („ Întrebări de literatură”, nr. 6, 2008 ); care susține că autorul „oferă nu o analiză textuală, ci o logică „șchiopată””
12. ↑ Nu toți cercetătorii consideră de necontestat faptul că Merezhkovsky a ținut un discurs la radio. Deci, Yu. Zobnin în cartea „D. S. Merezhkovsky. Viața și faptele, nu o numește altceva decât o „legendă”, susținând că discursul în care au fost pomeniți Hitler și Ioana d’Arc a fost de fapt ținut, dar nu la radio la Paris în iunie 1941, ci la Hotelul Maison Basque. sărbătorirea aniversară a scriitorului la 14 august 1940, chiar înainte de invadarea URSS de către Hitler.
13. ↑ De asemenea, a observat că întâlnirile regulate cu interviurile cu Gippius nu l-au împiedicat deloc pe Merezhkovsky să înceapă o relație amoroasă paralelă cu o altă „poetă Borjomi”, Sonya Kaitmazova. Gippius a scris despre ea, nu fără iritare: „această domnișoară, foarte cu adevărat, modestă și dulce, se pare, era cecenă”, adăugând că a iritat „caracterul plin de viață” al lui Merezhkovsky cu „tăcere prostească”.
14. ↑ Într-o versiune mai completă, aceste cuvinte sunt citate de Yu. V. Zobnin: „... Cum m-aș înțelege sub același acoperiș cu D. S. Merezhkovsky, care crede cu siguranță, crede ca un profesor, în timp ce eu mi-am pierdut de mult credinta si numai cu privesc cu nedumerire la fiecare credincios inteligent. - A.P. Cehov ca răspuns la S.P. Diaghilev la o propunere de cooperare cu Lumea Artei.

Surse

1. ↑ Masanov I. F. Dicționar de pseudonime ale scriitorilor, oamenilor de știință și personalităților publice ruși: În 4 volume. - M . : Camera de carte a întregii uniuni, 1956-1960.
2. ↑ 1 2 Grigoryants S. I. Merezhkovsky // Enciclopedie literară scurtă - M .: Enciclopedia sovietică , 1967. - T. 4. - S. 773-774.
3. ↑ Grigoryants S.I. Merezhkovsky Dmitry Sergeevich // Marea Enciclopedie Sovietică : [în 30 de volume] / ed. A. M. Prokhorov - ed. a III-a. — M .: Enciclopedia sovietică , 1969.
4. ↑ Dmitri Sergejewitsch Mereschkowski // Brockhaus Encyclopedia  (germană) / Hrsg.: Bibliographisches Institut & FA Brockhaus , Wissen Media Verlag
5. ↑ Vengerov S. A. Merezhkovsky, Dmitri Sergeevich // Dicționar enciclopedic al lui Brockhaus și Efron  : în 86 de volume (82 de volume și 4 suplimentare). - Sankt Petersburg. , 1896. - T. XIX. - S. 114.
6. ↑ Grigoryants S. I. Merezhkovsky, Dmitri Sergheevici - articol din Marea Enciclopedie Sovietică . 
7. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 Churakov D.O. Estetica decadenței ruse la cumpăna dintre secolele XIX-XX. Merezhkovsky timpuriu și alții. - C.1 . www.portal-slovo.ru. Preluat: 2 februarie 2010. (nedefinit)
8. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 Alexander Men . Dmitri Merezhkovsky și Zinaida Gippius. Lectura. (link indisponibil) . www.svetlana-and.narod.ru Preluat la 2 ianuarie 2010. Arhivat din original la 24 august 2011. (nedefinit) 
9. ↑ Arhiva de nominalizări : Dmitri S Merezhkovsky  . NobelPrize.org (1 aprilie 2020). Data accesului: 14 octombrie 2020.
10. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 Vadim Polonsky. Merezhkovsky, Dmitri Sergheevici . www.krugosvet.ru Consultat la 2 februarie 2010. Arhivat din original pe 24 august 2011. (nedefinit)
11. ↑ Fișa metrică a botezului din 3 octombrie 1865 în Biserica Panteleimon
12. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Mihailov O. N. D. S. Merezhkovsky. Lucrări adunate în patru volume. Prizonier al culturii. Articol introductiv. — M.: Pravda , 1990.
13. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 Dmitri Sergheevici Merejkovski . scriitori și poeți ruși . writerstob.narod.ru. Preluat: 2 februarie 2010. (nedefinit)
14. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 14 15 16 17 18 19 20 21 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 Yu. V. Zobnin. Dmitri Merezhkovsky: viață și fapte. Moscova: Young Guard, 2008. Viața oamenilor remarcabili ; Problema. 1291(1091). — ISBN 978-5-235-03072-5
15. ↑ 1 2 3 Biografia lui Dmitri Sergheevici Merezhkovsky . www.merezhkovski.ru Data accesului: 7 ianuarie 2010. Arhivat din original pe 24 august 2011. (nedefinit)
16. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 Nikolyukin A. Fenomenul Merezhkovsky . russianway.rchgi.spb.ru. Data accesului: 2 ianuarie 2010. Arhivat din original la 13 noiembrie 2004. (nedefinit)
17. ↑ Elizaveta Vasilievna Kurbskaya - Rodovod . en.rodovid.org. Preluat: 24 noiembrie 2018. (Rusă)
18. ↑ 1 2 3 4 5 6 D. M. Magomedova. Prefață la ediția din 1993. Moscova, Ficțiune . az.lib.ru. Preluat: 22 februarie 2010. (nedefinit)
19. ↑ Merezhkovsky Dmitri Sergheevici . Fedor Mihailovici Dostoievski. Antologie de viață și creativitate. Data accesului: 30 aprilie 2016. (nedefinit)
20. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 V. D. Semigin. D. S. Merezhkovsky în viața socială și culturală a Rusiei la sfârșitul secolului al XIX-lea (1880-1893) . Catalogul bibliotecii de disertații ruse și ucrainene . Biblioteca electronică științifică „Veda”. Preluat: 14 februarie 2010. (nedefinit)
21. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 Merezhkovski Dmitri Sergheevici . Dicționar biografic rus. Preluat: 2 februarie 2010. (nedefinit)
22. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 Churakov D. O. Estetica decadenței ruse la începutul secolelor XIX - XX. Merezhkovsky timpuriu și alții. Pagina 2 . www.portal-slovo.ru. Preluat: 2 februarie 2010. (nedefinit)
23. ↑ 1 2 3 V.V. Rozanov. Printre vorbitorii străini (D. S. Merezhkovsky) (link inaccesibil) . russianway.rchgi.spb.ru. Data accesului: 2 ianuarie 2010. Arhivat din original la 13 noiembrie 2004. (nedefinit) 
24. ↑ 1 2 3 4 Dmitri Merezhkovsky - biografie (link inaccesibil) . www.silverage.ru Data accesului: 7 ianuarie 2010. Arhivat din original pe 25 august 2011. (nedefinit) 
25. ↑ G. Adamovich. Merezhkovsky (link inaccesibil) . russianway.rchgi.spb.ru. Consultat la 14 februarie 2010. Arhivat din original la 23 iulie 2004. (nedefinit) 
26. ↑ Z.N. Gippius. Parfumul părului gri. Din cartea „Chipuri vii”. Despre multe (link inaccesibil) . Russianway.rchgi.spb.ru (1924). Consultat la 2 martie 2010. Arhivat din original pe 17 martie 2007. (nedefinit) 
27. ↑ 1 2 3 4 5 Churakov D. O. Estetica decadenței ruse la începutul secolelor XIX - XX. Pagină 3 . www.portal-slovo.ru. Preluat: 7 ianuarie 2010. (nedefinit)
28. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 O. Volkogonova. Anarhismul religios D. Merezhkovsky . perfilov.narod.ru. Preluat: 7 ianuarie 2010. (nedefinit)
29. ↑ 1 2 3 4 5 6 D.S. Merezhkovsky . pda.tatar-inform.ru. Preluat: 2 februarie 2010. (nedefinit)
30. ↑ 1 2 3 Merezhkovsky D.S. Biografie . yanko.lib.ru. Preluat: 7 ianuarie 2010. (nedefinit)
31. ↑ D. S. Merezhkvosky. Vine Ham. pagina 36.
32. ↑ „The Coming Boor”, p. 37
33. ↑ D. S. Merezhkovsky Revoluție și religie  (link inaccesibil)  (link inaccesibil din 11-05-2013 [3453 zile]) . — russianway.rchgi.spb.ru. — 1907.
34. ↑ Brachev V.S. Francmasonii în Rusia: de la Petru I până în zilele noastre . www.duel.ru Preluat la 2 martie 2010. Arhivat din original la 24 august 2011. (nedefinit)
35. ↑ N. L. Korsakova. Loji masonice. Enciclopedia Sankt Petersburg . www.encspb.ru Preluat: 2 martie 2010. (nedefinit)
36. ↑ Mihail Roșchin. Prinţ. Carte despre Ivan Bunin . magazines.russ.ru. Preluat: 2 martie 2010. (nedefinit)
37. ↑ Spre ispita acestor mici. (link indisponibil) (6 septembrie 1909). Consultat la 2 martie 2010. Arhivat din original pe 27 martie 2005. (nedefinit) 
38. ↑ D. Merezhkovsky. Rusia bolnavă (link inaccesibil) . vse-books.su. Data accesului: 14 februarie 2010. Arhivat din original la 24 ianuarie 2011. (nedefinit) 
39. ↑ Convorbire cu D. S. Merezhkovsky . www.russianresources.lt Preluat: 22 februarie 2010. (nedefinit)
40. ↑ 1 2 Vitaly Wolf. Madonna decadentă (link inaccesibil) . mylove.ru Consultat la 14 februarie 2010. Arhivat din original pe 24 august 2011. (nedefinit) 
41. ↑ BGRosental. Dmitri Sergheevici Merezhkovsky și Epoca de Argint. - P. 189-190.
42. ↑ D.S. Merezhkovsky. Acum ori niciodată. - D.S. Merezhkovsky. Vine Ham. Cehov și Gorki. pp.113-114
43. ↑ 1 2 Y. Terapiano. „Duminica” la Merezhkovsky și „Lampa verde”. țărmuri îndepărtate. Portrete ale scriitorilor emigrației. Memorii. - M., Republica, 1994. p. 21
44. ↑ 1 2 3 4 5 Evgheni Evtușenko. Dmitri Merezhkovsky între Sharikov și Antihrist (link inaccesibil) . 2005.novayagazeta.ru (28 aprilie 2005). Consultat la 14 februarie 2010. Arhivat din original la 29 aprilie 2005. (nedefinit) 
45. ↑ Lumea rusă. O nouă carte de E. Bondareva / Pravoslavie.Ru . www.pravoslavie.ru Preluat: 8 decembrie 2018. (nedefinit)
46. ↑ Terapiano, Y. Întâlniri. - New York: Editura Cehov, 1953. - 204 p.
47. ↑ „Link”. 1925. 16 martie
48. ↑ Zaitsev, B. K. [Rec.: „Iisus Necunoscut”] // Zaitsev, B. K. Contemporanii mei / comp. N. B. Zaitseva-Sollogub. - Londra, 1988.
49. ↑ Cassian (Bezobrazov) , Ep. Iisus Necunoscut  // Calea: revistă. - Nr. 42 .
50. ↑ N. Berberova. cursivele mele. Autobiografie. - M., Consimțământ, 1996. Pg. 285
51. ↑ D. S. Merezhkovsky. Bolșevism și umanitate. Nezavisimaya Gazeta, M., 23 iulie 1993, p. 5
52. ↑ < Jurnalul lui S. P. Kablukov. Record datat 17 mai 1909 - GPB. F.322. Unitate creastă 4. L. 162-163.
53. ↑ Z. N. Gippius. Fețe vii. Amintiri. Dmitri Merezhkovsky. - Tbilisi, Merani, 1991. S. 184.
54. ↑ V.V. Rozanov. Printre vorbitorii străini (D. S. Merezhkovsky) (link inaccesibil) . russianway.rchgi.spb.ru. Data accesului: 2 ianuarie 2010. Arhivat din original la 13 noiembrie 2004. (nedefinit) 
55. ↑ D. Merezhkovsky. Despre cauzele declinului și despre noile tendințe ale literaturii ruse moderne. Pagina 1 . www.ad-marginem.ru. Preluat: 14 februarie 2010. (nedefinit)
56. ↑ 1 2 3 4 5 6 N. Lossky. Dmitri Sergheevici Merezhkovski (1865-1941) . www.vehi.net. Preluat: 7 ianuarie 2010. (nedefinit)
57. ↑ 1 2 N.A. Berdyaev. Noul creștinism (D.S. Merezhkovsky) . www.vehi.net. Preluat: 14 februarie 2010. (nedefinit)
58. ↑ D. S. Merezhkovsky. Despre o nouă acțiune religioasă. (scrisoare deschisă către N. A. Berdyaev). — Pagina 168
59. ↑ BGRosental. Dmitri Sergeevich Merezhkovsky și epoca de argint: dezvoltarea unei mentalități revoluționare. - Haga, Martinus Nijhoff, 1975. P. 171.
60. ↑ D. S. Merezhkovsky. Şapte umili. - D. S. Merezhkovsky. Deplin col. op. T.XV. - M., T-vo I. D. Sytin, 1914
61. ↑ K. Ciukovski. D.S. Merezhkovsky. Seer of the Thing (link indisponibil) . russianway.rchgi.spb.ru. Data accesului: 2 ianuarie 2010. Arhivat din original la 13 noiembrie 2004. (nedefinit) 
62. ↑ L. Troţki. Merezhkovsky . Kyiv Mysl NN 137, 140, 19 (22 mai 1911). Preluat: 14 februarie 2010. (nedefinit)
63. ↑ N.M. Minsky. răspuns absolut. Leonid Andreev și Merezhkovsky (link inaccesibil) . russianway.rchgi.spb.ru. Consultat la 14 februarie 2010. Arhivat din original pe 13 noiembrie 2004. (nedefinit) 
64. ↑ D.S. Merezhkovsky . Enciclopedie literară. 1934. Recuperat la 14 februarie 2010. (nedefinit)
65. ↑ Pravda. 1928. 11 mai

Literatură

• Andrușcenko E. Stăpânul „străinului”: critica textuală și problema poeticii lui D. S. Merezhkovsky. M.: Vărsător, 2012. - 248 p., ISBN 978-5-91763-129-5
• D. S. Merezhkovsky: Scriitor, filozof religios, experimentator social: 150 de ani de la naștere, 75 de ani de la moarte, 95 de ani de ședere la Varșovia // Toronto Slavic Quarterly. Jurnal electronic academic în studii slave. 2016. Nr 57.
• Zobnin Yu. V. Dmitry Merezhkovsky: viață și fapte. - Moscova: Young Guard, 2008. - 435, [2] p., [16] p. bolnav. - ( Viața oamenilor remarcabili ; Numărul 1291 (1091)). ISBN 978-5-235-03072-5 .
• Merezhkovsky, Dmitry Sergeevich // Dicționar enciclopedic al lui Brockhaus și Efron  : în 86 de volume (82 de volume și 4 suplimentare). - Sankt Petersburg. , 1890-1907.
• V. V. Serbinenko. Merezhkovsky  // New Philosophical Encyclopedia  : în 4 volume  / prev. științific-ed. sfatul lui V. S. Stepin . — Ed. a II-a, corectată. si suplimentare - M .  : Gândirea , 2010. - 2816 p.
• Plehanov GV Despre așa-numita căutare religioasă în Rusia. Articolul trei „Evanghelia decadenței” // Lumea modernă nr. 12, 1909
• Rykov A.V. Amurgul epocii de argint. Politica și modernismul religios rusesc în romanul lui D. S. Merezhkovsky „Napoleon” // Studia Culturae. 2016. Emisiune. 1 (27). C. 9-17.
• Kholikov A. Dmitry Merezhkovsky: Din viața înainte de emigrare: 1865-1919. Sankt Petersburg: Aleteyya, 2010. 152 p.; [16] p. bolnav. ISBN 978-5-91419-341-3
• Kholikov A. Lucrări științifice de bază despre D. S. Merezhkovsky: materiale pentru bibliografie // Vestnik PSTGU III: Filologie. 2011. Problemă. 2 (24). pp. 107-167.
• Studii Kholikov A. Merezhkovsky: formarea, dezvoltarea și starea actuală // Bibliografie. 2011. Nr 4. S. 114-122. [Anexa la articol conține o listă de publicații ale moștenirii epistolare și aferente a lui D. S. Merezhkovsky.]
• Kholikov A. Posibilități de cercetare ale criticii textuale: cazul lui D. Merezhkovsky // Questions of Literature . 2013. Nr 4. S. 40 - 74.
• Kholikov A. Opere complete de viață ale lui Dmitri Merezhkovsky: Textologie, Istoria literaturii, Poetică. M.; Sankt Petersburg: Nestor-Istoria, 2014. - 344 p., ISBN 978-5-446-90256-9
• Cernikov I. N. Tema Sankt Petersburgului în trilogia istoriozofică a lui D. S. Merezhkovsky „Regatul fiarei”
• D. S. Merezhkovsky: scriitor - critic - gânditor: Culegere de articole / Ed.-comp. O. A. Korostelev, A. A. Kholikov. M.: Editura „Dmitry Sechin”, Litfakt, 2018. - 687 p. (B-ka „Lit. Heritage”. Noua serie. Numărul 3).

Link -uri

• Merezhkovsky Dmitri Sergheevici: Lucrări colectate
• Site-ul dedicat lui Merezhkovsky
• Dmitri Merezhkovsky, articole ale autorului, articole critice, biografie
• Merezhkovsky, Dmitry Sergeevich în biblioteca lui Maxim Moshkov
• O. Kirillov . Dmitri Sergheevici Merezhkovsky: simbolist rus între religios și estetic
• V. N. Jukov . „Al treilea testament al lui Dmitri Merezhkovsky”
• A. G. Boychuk . „Dmitri Merezhkovsky”
• M. A. Aldanov . D. S. Merezhkovsky. Necrolog
• Dmitri Merezhkovsky pe site-ul web Project1917
• Dmitri Merezhkovsky pe site-ul Khronos

Site-uri tematice	olimpiade Proiectul International Music Score Library MusicBrainz Proiectul Gutenberg Proiectul Gutenberg
Dicționare și enciclopedii	mare danez Mare catalană Mare norvegian Rusă mare Marele Soviet (1 ed.) Brockhaus și Efron Italiană Italiană Scurtă literară in jurul lumii universal lituanian Micul Brockhaus și Efron Ortodox croat Britannica (a 11-a) Britannica (online) Brockhaus Treccani Universalis
Genealogie și necropole	Găsiți un mormânt
În cataloagele bibliografice BIBSYS: 90163337 BNE : XX975311 BNF : 12122829f CiNii : DA01216424 CONOR : 12693347 GND : 118733001 ICCU : RAVV046379 ISNI : 0000 0000 6896 6726 J9U : 987007265363305171 LCCN : n50035964 LNB : 000028297 NDL : 00449786 NKC : jn19990210422 NLA : 35449623 NLG : 72472 NLP : A11876001 NSK : 000001730 NTA : 069876754 NUKAT : n93100307 PTBNP : 95284 RSL : 000085499  (rusă) , 000113191 LIBRIS : 31fhcgqm5r2cl9l SUDOC : 029647436 VcBA : 495/231265 VIAF : 7423208 WorldCat VIAF : 7423208 RNB : 7719550 , 7723312

Dmitri Merezhkovsky
Trilogia „Regatul fiarei”	Pavel I Alexandru I 14 decembrie
Trilogia Hristos și Antihrist	Moartea zeilor. Iulian Apostatul Zei înviați. Leonardo da Vinci Antihrist. Peter și Alex
Alte	L. Tolstoi şi Dostoievski Napoleon Nașterea zeilor. Tutankamun în Creta
Articole similare	Merezhkovsky Zinaida Gippius Konstantin Merezhkovsky