Parte de vorbire (hârtie de calc din lat. pars orationis , alt grecesc μέρος τοῦ λόγου , părți de vorbire engleză ) este o denumire tradițională pentru principalele categorii în care sunt împărțite lexemele limbii [1] [2] . Toate limbile au astfel de categorii, dar compoziția părților de vorbire și împărțirea în ele pot diferi în diferite limbi [1] . În literatura engleză modernă, părțile de vorbire pot fi numite și categorii (categorii engleze ) sau clase de cuvinte (clase de cuvinte ) [2] . Întrebările despre existența, universalitatea, relevanța selecției și abordările de selecție a părților de vorbire sunt probleme de actualitate în lingvistică care nu au o rezoluție clară [3] .
Părțile de vorbire pot forma clase de cuvinte deschise sau închise: clasele deschise includ astfel de clase, a căror compoziție poate fi completată în timp, iar cele închise conțin un set limitat și de obicei mic de lexeme. În multe limbi, părțile de vorbire numite substantive sau verbe sunt clase deschise, iar cele numite pronume sau conjuncții sunt închise [4] [2] . Toate limbile au clase deschise, dar universalitatea de a avea clase închise este discutabilă: unii savanți sugerează că anumite limbi (în special, cele cu morfologie izolatoare ) ar putea să nu aibă clase închise [4] .
Părțile de vorbire sunt adesea clasificate în independente și auxiliare : primele au funcții sintactice tradiționale, cele din urmă nu. Interjecțiile se disting uneori într-o categorie separată care nu aparține nici uneia, nici celeilalte [2] .
În mod tradițional, există trei abordări ale alocării părților de vorbire: semantică, morfologică și sintactică [2] [3] , iar unii oameni de știință combină aceste criterii în clasificările lor [2] . Aceste criterii pot da rezultate diferite pentru aceeași limbă și, prin urmare, cercetătorii au adesea opinii diferite asupra numărului de părți de vorbire și a distribuției cuvintelor în aceste categorii [2] .
Abordarea semantică presupune împărțirea lexemelor în părți de vorbire în funcție de semantica lor . A fost folosit de gânditorii greci antici care au inventat conceptul de „părți de vorbire” și au propus definiții tradiționale: numele denotă obiecte, verbele denotă acțiuni [3] . Abordarea semantică este folosită în multe gramatici tradiționale din diferite limbi [2] [3] . Deci, de exemplu, în tradiția școlii în limba engleză, se știe afirmația că un substantiv este definit ca „numele unei persoane, loc sau obiect” [1] . În zilele noastre, abordarea semantică nu este folosită de regulă de lingviști singură: oamenii de știință o critică pentru caracterul vag al aplicării criteriilor și inconsecvența rezultatelor sale cu rezultatele altor abordări [1] [3] . În descrierea limbilor nedocumentate, abordarea semantică poate interfera cu o afișare adecvată a structurilor gramaticale ale acestor limbi [3] .
Abordarea morfologică presupune împărțirea lexemelor în funcție de trăsături morfologice , adică un set de categorii flexive (mai rar și de construcție a cuvintelor) [3] . De asemenea, se întoarce la oamenii de știință antici: de exemplu, Mark Terentius Varro a împărțit cuvintele latine în funcție de criteriul prezenței categoriilor de timp și caz . Această abordare a fost adesea folosită de cercetătorii antici pentru a descrie limbile latină și greacă antică , în care clasele de cuvinte au diferențe morfologice izbitoare. Datorită caracteristicilor morfologice ale acestor limbi, în special, ele nu au separat substantivele și adjectivele , ci au separat participiul într-o parte separată a vorbirii. În timpurile moderne, când se descriu limbi moderne europene, aceste tradiții au fost revizuite [3] . Ca și alte abordări, abordarea morfologică poate duce la rezultate non-intuitive: de exemplu, atunci când este aplicată strict rusă, adverbele, substantivele invariabile și cuvintele funcționale se încadrează într-o singură categorie. Un alt dezavantaj este neuniversalitatea absolută a categoriilor morfologice [3] . Potrivit lingvistului Vladimir Alpatov , în general, acest criteriu este mai potrivit pentru limbile cu morfologie flexivă - sintetică și provoacă cele mai mari dificultăți atunci când este aplicat la izolarea limbilor [3] .
Abordarea sintactică împarte lexemele în funcție de funcțiile lor sintactice în vorbire. A fost propus pentru prima dată în secolul al XIX-lea [3] . Criteriul sintactic este mai general decât cel morfologic, dar pune probleme atunci când este aplicat unor astfel de limbi în care multe cuvinte pot fi folosite în diferite funcții sintactice (de exemplu, în limbile bantu ) [3] .
Potrivit lingvistului Lev Shcherba , vorbitorii nativi au câteva idei intuitive despre categoriile de lexeme care nu pot fi descrise complet folosind criterii stricte [3] . În tradiția academică sovietică și rusă, se poate găsi o abordare care se întoarce la ideile lui Shcherba, dezvoltate ulterior de Viktor Vinogradov și Orest Sunik . Se numește lexico-gramatical deoarece ia în considerare atât proprietățile lexico-semantice, cât și cele gramaticale ale cuvintelor [2] [3] .
În 2000, lingvistul Anna Vezhbitskaya a propus să distingă „prototipurile semantice” pentru clasele lexicale de cuvinte: în special, lexemele cu semnificațiile „lucru” și „persoană” ar trebui să fie asociate cu categoria tipologică a substantivului, iar lexemele „a face” și „se întâmplă” cu verbul [5 ] .
Cea mai universală împărțire în părți de vorbire este împărțirea în nume și verbe , deși aceasta nu este complet universală. În diferite momente, oamenii de știință au oferit exemple de limbi care nu au o divizare naturală în nume și verbe, aceste exemple au fost ulterior reevaluate și criticate. Problema universalității acestei împărțiri este discutabilă [6] .
Numele includ de obicei substantive și adjective. Denumirea „substantiv” este aplicată în mod tradițional la clasa care conține cel mai mare număr de lexeme care denotă oameni, locuri și obiecte [7] . Substantivele au de obicei o funcție sintactică de argumente sau vârfuri de argument. De asemenea, pot face parte dintr- un predicat [8] . În majoritatea limbilor, după unii parametri, ele sunt împărțite în substantive comune și nume proprii [9] . Pentru substantivele în diferite limbi, categoriile de caz , număr , gen și definiție sunt caracteristice, dar nu obligatorii [8] .
În unele limbi, numele pot fi distinse printr-o clasă de adjective , care sunt considerate în mod tradițional cuvinte care denotă calități și proprietăți [10] . Potrivit lui Wierzbicka, substantivele sunt o clasă care denotă „grupuri de proprietăți permanente și/sau remarcabile”, în timp ce adjectivele sunt proprietăți unice, temporare sau mai puțin remarcabile [11] .
Verbele sunt de obicei numite o clasă de parte a cuvântului, care conține cel mai mare număr de lexeme care denotă acțiuni și procese. Lingvistul Ronald Langaker a remarcat că verbele, spre deosebire de nume, subliniază relațiile temporale dintre obiecte și concepte [12] . Verbele au de obicei funcția de predicate, dar în unele limbi pot acționa și ca argumente [12] . În unele limbi, verbele tranzitive și intranzitive diferă în parametri gramaticali, în altele - verbe active și stative. Verbele auxiliare pot fi separate într-o subclasă separată [13] . Verbele se caracterizează prin categoriile de timp , aspect , stare de spirit , voce și polaritate , iar în plus, pot reflecta categoriile de număr, gen, persoană și altele, intrând în acord cu argumentele lor [14] .
| Fragmente din discurs | |||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Părți semnificative de vorbire | |||||||||
| Nume |
| ||||||||
| Verb | |||||||||
| Adverb |
| ||||||||
| Service părți de vorbire | |||||||||
| Cuvinte modale | |||||||||
| Interjecţie | |||||||||
| Alte |
| ||||||||
| Note : 1 se referă și la adjective (parțial sau complet); 2 este uneori denumit substantiv (parțial sau complet). | |||||||||
| Morfologie | |
|---|---|
| Noțiuni de bază |
|
| Personalități | |
| subiecte asemănătoare | |
| Categoriile gramaticale |
|
| |