Greaca antica

Versiunea actuală a paginii nu a fost încă examinată de colaboratori experimentați și poate diferi semnificativ de versiunea revizuită la 6 octombrie 2022; verificarea necesită 1 editare .

Greaca antica
nume de sine	ἡ Ἑλληνικὴ γλῶσσα (γλῶττα)
Țări	Mediterana de Est
stare	clasic, limbajul slujbelor bisericești
dispărut	s-a dezvoltat în greacă mijlocie în secolul al IV-lea
Clasificare
Categorie	Limbile Eurasiei
familie indo-europeană Ramura paleo-balcanica grup grecesc
Scris	Alfabetul grecesc , liniar B
Codurile de limbă
GOST 7,75–97	drg 186
ISO 639-1	—
ISO 639-2	grc
ISO 639-3	grc
Etnolog	grc
IETF	grc
Glottolog	anci1242

Greaca veche (autodesemnarea ἡ Ἑλληνικὴ γλῶσσα [γλῶττα] , hē Hellēnikḗ glôssa [glôtta] ) este limba familiei indo-europene , strămoșul limbii grecești , răspândită în epoca greacă din ecum . începutul mileniului II î.Hr. e. până în secolul al IV-lea d.Hr. Astăzi este folosit în bisericile și mănăstirile Bisericilor Ortodoxe din Constantinopol și Hellas.

Există diferite perioade de dezvoltare a limbajului: proto-greacă ( secolele XX - XVII î.Hr. ), micenian ( secolele XVI - XII î.Hr. ), post-micenian ( secolele XI - IX î.Hr. ), arhaică ( sec. VIII - VI î.Hr. ), clasică ( al V -lea - al IV-lea î.Hr. ), elenistic ( secolul al III-lea î.Hr.  - al IV-lea d.Hr.).

Au existat dialecte semnificativ diferite în fiecare etapă a dezvoltării limbii .

Limba greacă veche este limba poezelor „ Iliada ” și „ Odiseea ” de Homer , filozofia și literatura epocii de aur a Atenei , Septuaginta (traducerea Vechiului Testament ) și Noul Testament . A fost vorbită în politicile epocii clasice, în imperiul lui Alexandru cel Mare și în regatele Diadohilor , limba greacă antică a fost a doua limbă oficială a Imperiului Roman și limba principală în primele etape ale existenței Imperiul Roman de Răsărit (degenerând treptat în greacă medievală (bizantină). În Evul Mediu, a devenit un model al limbii literare a Bizanțului, a primit statutul de clasic în Europa de Vest în timpul Renașterii și a influențat dezvoltarea limbii grecești moderne - kafarevusy , spre deosebire de demotică, care nu era concentrată. pe tradiția scrisă, ci pe limba vorbită .

Istorie

Perioada proto-greacă

Există mai multe teorii despre originea limbii grecești. Potrivit unuia dintre ei, limba s-a remarcat în procesul de migrare a vorbitorilor de limbă proto-greacă pe teritoriul Greciei , în timp ce migrația ar fi putut avea loc în perioada cuprinsă între secolul 25-17 î.Hr. e. Potrivit unei alte versiuni, în Grecia au venit triburi care vorbeau limba proto-indo-europeană târzie, iar aici au avut loc mai târziu modificări fonetice , în urma cărora limba proto-greacă s-a remarcat de unitatea indo-europeană. Limba proto-greacă a intrat în isoglosa centum , deoarece seria palatovulară de sunete coincidea cu cele velare, totuși, nu a scăpat de influența grupului satem, fapt dovedit de trecerea sunetelor labeovelare la dentare înaintea vocalelor frontale (proto -greacă *kʷe > τε postpozitiv „și”), dar acest lucru s-a întâmplat deja după ce greaca a devenit limba centum, în perioada post-micenică.

Următoarele procese au separat limba greacă de unitatea indo-europeană:

• s-urile inițiale și intervocalice (între vocale) s-au transformat în h, care mai târziu a devenit o respirație grea la începutul unui cuvânt și a dispărut între vocale
• uimitor vocal aspirat [bʰ], [dʰ], [gʰ] - formarea unei serii de surd aspirat φ [pʰ], θ [tʰ] și χ [kʰ]
• reflectarea sonantelor silabice indo-europene: ṃ > a, am; ṇ > a, an; ṛ > ra, ar; ḷ > la, al, vocalele ă sau o sunt posibile în diferite dialecte: * πατρσί > πατράσι  - data. plural pentru „părinți”
• accentul a început să fie determinat de legea trisilabiei: doar ultimele trei silabe ale unui cuvânt puteau fi accentuate.
• apariția finalului grecesc propriu-zis al cazului local pl. h. -si cu indo-european -su

Din lipsa monumentelor scrise, este restaurat prin studii comparative .

Perioada miceniana

Tranziția de la perioada proto-greacă la cea micenică a fost caracterizată de următoarele trăsături:

• conservarea fonemelor labiovelare și a semivocalei i (tranziția începe la începutul cuvântului semivocalei i > dz)
• căderea la sfârșitul cuvântului de consoane stop zgomotoase (*kʷid > τιδ > τί „ce?” - lat.  quid )
• m final merge în n
• trecerea laringalelor h₁, h₂, h₃ între vocale și la începutul unui cuvânt înaintea consoanelor, respectiv, în /e/, /a/, /o/.

• Secvența CRHC (C = consoană, R = sonoră , H = laringian) devine CRēC, CRāC, CRōC, unde respectiv H = h₁, h₂, h₃.
• Secvența CRHV (C=consoană, R= sonoră , H=laringiană, V=vocală) devine CăRV.

• conservarea unui caz instrumental independent indo-european; combinând genitivul cu dativul, iar dativul cu cazul locativ
• absența articolului și a verbului augment (increment)

Cele mai vechi monumente scrise cunoscute ale limbii grecești sunt înregistrări în dialectul micenian arhaic („limbă”), realizate în silabică Linear B  , care a fost descifrat în 1950-1953 . Michael Ventris și John Chadwick (cel din urmă a reușit să restabilească fonetica greacii miceniene).

Odată cu declinul civilizației miceniene timp de câteva secole, scrierea nu a fost folosită pentru a fixa limba greacă veche.

În jurul secolului al VIII-lea î.Hr. e. limba greacă a început să fie fixată de alfabetul grecesc, derivat din grafia feniciană. O posibilă mențiune a Linearului B poate fi găsită în Homer ( Il., VI 168-9):

L-a trimis în Licia și i-a dat semne răutăcioase,
le-a înscris multe pe o tablă pliabilă, până la moartea lui...

Perioada post-micenică

În epoca post-micenică ( sec. XI î.Hr.  - secolul IX î.Hr. ), în trecerea la perioada arhaică, în limba greacă au avut loc următoarele schimbări fonetice:

• scăderea sunetelor labiovelare , rezultând în dialectul attic să dea înaintea vocalelor:

	a, o	e, i	u
*kʷ	p	t	k
*gʷ	b	d	g
*gʷʰ	pʰ	tʰ	kʰ

De exemplu, *kʷukʷlos > κύκλος , „cerc”; *kʷi > τίς - „cine?” lat.  quis , *kʷo > πότε - „când” - lat.  când .

• trecerea semivocalei і în h, apoi la începutul cuvântului - într-o respirație profundă (*iekʷrt > ἧπαρ , ficat), iar în poziția intervocalică fie renunță, fie suferă alte modificări (*treies > trehes > τρεῖς , trei;*pedios > πεζός , pe jos ); *fugia > φύζα sau φυγή, zbor, ca în lat.  fuga ;
• trecerea semivocalei u în vocala u și în consoana Ϝ [w], care a dispărut în graiurile ionice înainte de epoca clasică, dar a rămas în eoliană și doriană: *uoikos > ion. οἶκος, dar dor. si eol. Ϝοῖκος, lat.  vicus  - „sat”.

Dezvoltarea în epoca arhaică și clasică

Atât în ​​perioada arhaică, cât și în cea clasică de dezvoltare, limba greacă veche avea trei grupuri principale de dialecte aparținând celor trei triburi grecești  - ionică, doriană și eoliană. Pe baza dialectelor locale, s-au format koine local - variante generalizate ale dialectelor native ale unei anumite zone, de exemplu, koine dorian din Peloponez sau koine ionic din Asia Mică. Dialectul ionian (în care, în special, a scris Hipocrate ) a rămas principala limbă literară până la ascensiunea Atenei la începutul secolului al V-lea, când acest statut a trecut în dialectul attic. Limba Atenei din acest timp (secolele V-IV î.Hr.), reprezentată de scrierile filosofilor Platon și Aristotel , istoricii Tucidide și Xenofonte („muză attică”, a cărei limbă este considerată un model al prozei atice), tragediile a lui Eschil , Sofocle , Euripide , comedii Aristofan , deja în secolul III î.Hr. e. a fost considerat canonic de către savanții alexandrini. Mișcarea aticistă s-a concentrat pe dialectul attic ca bază a limbii literare până în secolul al XX-lea, când a existat o mișcare de reorientare a normei către limba vorbită modernă.

Koine și trecerea la greaca medievală

Odată cu cuceririle lui Alexandru cel Mare, teritoriile vaste, împrăștiate anterior, ale ecumenei grecești au devenit parte a unui singur stat, care a servit ca un impuls pentru dezvoltarea Koine ( κοινὴ [ διάλεκτος ] - [limba] comună), o limbă comună pe baza ioniano-mansardă, de înțeles de toți grecii. Domeniile de utilizare ale dialectelor eoliene și doriene se îngustează. Apariția Koine-ului a fost facilitată și de migrația către noi teritorii a populației grecești, vorbind diferite dialecte; populația locală, intrând în contact cu administrația și coloniștii greci, a început să folosească și ea koine. Cu toate acestea, în această perioadă a existat un decalaj între vorbirea colocvială în curs de dezvoltare, combinând trăsăturile variantelor locale, și vorbirea scrisă, care urmărea să păstreze normele dialectului attic din perioada clasică.

În secolele III-II. î.Hr e. în Alexandria, Vechiul Testament al Bibliei, Septuaginta , a fost tradusă în greacă veche . După cucerirea regatelor Diadohilor de către romani în secolul II. î.Hr e. - Secolul I. n. e. Koine a rămas lingua franca în provinciile estice ale Imperiului Roman, fiind înlocuită de latină doar din sfera administrativă. Toate manuscrisele antice disponibile ale Noului Testament , în special papirusurile din primele secole d.Hr. e., a supraviețuit numai în greacă veche, deși se presupune o posibilă bază aramaică pentru Evanghelie și sursele sale . Literatura creștină din primele secole din estul imperiului a fost creată în limba greacă, care a devenit limba gândirii teologice .

În această perioadă, au loc schimbări semnificative în fonetica și morfologia limbii:

• opoziţia vocalelor în longitudine/scuritate dispare, prin secolul al III-lea. n. e. stresul devine dinamic, aspirația groasă dispare;
• în general, vocalismul este restrâns: η, ει, υ, υι, οι\u003e i (procesul de itacism / iotacism ), „iota atribuită” în diftongi cu prima vocală lungă dispare; În sistemul vocal rămân cinci sunete: a, o, u, i, e;
• diftongii sunt monoftongi :

• ou > ọ > ū > u
• ei > ẹ > ī > i
• ui > ū > i
• oi > oe > ö > ü (> în greaca mijlocie, până în secolul al X-lea - i)
• ai > ae > ę > e

• al doilea element al diftongilor αυ și ευ devine consoanică: au > af; eu > ef;
• opririle aspirate fără voce (φ, θ, χ) și sonore (β, δ, γ) se transformă în fricative, respectiv: pʰ > f; tʰ > θ (fără voce interdentară); kʰ > x; b > v, d > ð (interdental vocal), g > γ;
• noile ocluzive vocale apar din combinațiile μβ, μπ - b, νδ, ντ - d, γγ, γκ - g și variante palatalizate ale stopurilor linguale din spate - k', g' și fricative linguale din spate - h' și j (γ pereche) ;
• dz (ζ) trece în z, începe opoziția z/s;
• apare ts africanul.

În morfologia numelui:

• numărul dual și cazul dativ dispar ;
• Declinațiile I și II se amestecă cu III ( contaminare ), declinarea atică dispare, are loc o trecere treptată la declinarea de gen ca urmare a re-descompunerii tulpinilor în favoarea desinențelor;
• apare articolul nehotarat .

Starea curentă

Începând cu secolul al XIX-lea, limba greacă veche a devenit parte integrantă a învățământului gimnazial și universitar din Europa de Vest și a fost folosită în această calitate și în Rusia până în 1917. Dialectul attic al epocii lui Socrate este de obicei folosit ca standard de predare, cu texte separate în dialectul ionic; alte dialecte și perioade de timp sunt studiate numai în cadrul unei educații filologice (lingvistice) speciale. În educația spirituală ortodoxă se studiază limba greacă din perioada Noului Testament.

În prezent, greaca veche este încă predată în liceele din Belgia și în școlile gramaticale din Țările de Jos și Germania și este studiată și în liceele și liceele din Grecia. Literatura greacă antică tradusă din perioada clasică, precum și parțial arhaică (Homer) a devenit o parte integrantă a tradiției culturale europene și nord-americane.

Dialectele grecești antice

Originea, formele timpurii și dezvoltarea inițială a limbii nu sunt bine înțelese. Există opinii diferite asupra grupurilor de dialecte care s-au remarcat în intervalul de timp din secolul al XX-lea î.Hr. până în prezent. e.  - separarea limbii proto-greacă de comuna indo -europeană  - până în secolul XIII î.Hr. e. Singura limbă documentată a acelei epoci este micenianul , care, după descifrarea liniei B creto-mieceniene în 1953, este atribuită limbii greacă antică.

Principalele grupuri de dialecte ale limbii grecești antice s-au format, probabil, nu mai târziu de începutul secolului al XI-lea î.Hr. e. , adică până în momentul cuceririi mitice doriane, și încep să se reflecte în documente din secolul al VIII-lea î.Hr. e.

Grecii antici credeau că oamenii lor erau împărțiți în trei triburi: dorieni , eolieni și ionieni ; fiecare dintre naționalități vorbea propriul dialect, diferit de celelalte. Dacă omitem faptul absenței în această clasificare a puțin cunoscutelor dialecte arcadiene și cipriote (care s-au dezvoltat din limba miceniană, care era vorbită în antichitate de tribul aheilor ), care și-au pierdut semnificația anterioară după cucerirea dorică a Peloponez , practic necunoscut în centrele culturale ale Greciei Antice în perioada clasică, în general, această împărțire este corectă și coincide cu rezultatele cercetărilor arheologice și lingvistice moderne.

Clasificarea standard a dialectelor:

• dialecte occidentale:

• nord-vest;
• Dorian (doric);

• dialecte ionice:

• dialect al Ioniei (ionianul asiatic);
• dialectul Eubeei și coloniile din Italia;
• dialectul insulelor Ciclade ;
• pod;

• Dialecte eoliene:

• Egee și Eolian Asiatic;
• Thessalian;
• beoțian;

• Dialecte arcado-cipriote:

• arcadian;
• cipriot.

Există diverse opțiuni de grupare a dialectelor după opoziție și apropiere între ele. De fapt, diviziunea poate fi redusă la „limbile” orașelor-stat (și teritoriile adiacente) sau la „limba” unei insule mici. Dialectele care nu aparțin grupului ionic sunt cunoscute din inscripțiile supraviețuitoare, formele literare prelucrate din operele poeților eolieni și dorieni: eolienii Sappho și Alcaeus , spartanul Alkman .

Grupurile arcado-cipriote și eoliene sunt înrudite genetic cu limba antică a monumentelor creto-miceniene; primul este uneori numit grupul sud-aheean (sau sud-eolian), spre deosebire de cel nord-aheean (de fapt sau nord-eolian) - dialectele tesaliene, beoțiane și eoliene egeene. Dialectul beoțian a fost puternic influențat de grupul vestic și poate fi considerat, în unele privințe, ca de tranziție între eolian și vest. Nici dialectul tesalic nu a scăpat de influența grupului occidental, deși într-o măsură mai mică.

Dialectul doric avea variante semnificativ diferite: insular (de exemplu, doric al Cretei ), doric din sudul Peloponezului (dialectul Laconiei  - Sparta ) și doric din nordul peninsulei, care era vorbit, de exemplu, în Corint . . În coloniile din afara Greciei, a existat o „amestecare” de oameni din diferite regiuni ale Eladei și, ca urmare, un amestec de forme dialectale. Dialectul doric s-a dezvoltat separat de alte dialecte și a diferit destul de fonetic de acestea; descendenții moderni ai dialectului doric sunt tsakonianul modern în vestul Greciei și italo-rumeanul în sudul Italiei.

A existat o varietate specială de greacă în Pamphylia , o regiune mică de pe coasta de sud-vest a Asiei Mici, dar foarte slab înregistrată; acest dialect iese în evidență în cel de-al cincilea grup mare de dialecte sau este considerat o relicvă a limbii miceniene cu influențe suprapuse dorice și non-greci locale.

Gradul de relație a vechii limbi macedonene cu greacă nu este suficient de clar: ar putea fi fie o limbă indo-europeană apropiată non-greacă, fie ar putea fi legată de o ramură a dialectelor occidentale.

Scrierea

În înțelegerea noastră modernă, grecii erau adesea analfabeți și nu aveau o înțelegere detaliată (în înțelegerea noastră modernă) a limbii grecești, pe care o foloseau ei înșiși. Cei mai educați dintre ei erau mai geloși pe erorile din cărți și pe sunetul limbii grecești. Nobilii au fost răniți în mod neplăcut de sunetul discursurilor analfabete, printre diferite tipuri de sclavi, vizitatori și coloniști. Într-un fel sau altul, au completat litera cu un sistem de semne suplimentare necesare pronunției corecte (accentuări, aspirații, concizie și longitudine a sunetului etc.). Uneori, astfel de semne au contribuit suplimentar la înțelegerea semanticii.

Literele alfabetului grecesc antic și numele lor:

1. Αα  - alfa _
2. Ββ  - Beta
3. Γγ  - Gamma
4. Δδ  - Delta
5. Εε  - Epsilon , = ΈΕἘἙἜἝ εέέὲἕἑἐ ἒἔ
6. Ζζ  - Zeta
7. Ηη  - This , = ΉἨἬἮἩἯἭᾙᾟ ἠἤἦἧῃῄῆ ῇᾐᾔᾖὴή ήἥᾕᾗἡᾑ
8. Θθ  - Theta
9. Ιι  - Iota , = ΊἸἹἼἽἾ ΐῐῑΐῖῗἰἱ ἴἵἶἷὶίϊί
10. Κκ  - Kappa
11. Λλ  - Lambda
12. Μμ  - Mu
13. Νν  - Nu
14. Ξξ  - Xi
15. Οο  - Omicron , = ΌὈὌΌὍὉ ὀὄὸὁόὅό
16. Ππ  - Pi
17. Ρρ  - Rho , = Ῥῥῤ
18. Σσς  - Sigma
19. Ττ  - Tau
20. Υυ  - Upsilon , = ΎὙὝὟ ὐὑὔὕὖὗῦῧ ΰϋύύῠῡΰ
21. Φφ  - Phi
22. Χχ  - Hee
23. Ψψ  - Psi
24. Ωω  - Omega = ΏὨὩὬὭὮὯᾨ ὠὡὤὥὦὧ ῳῴῶῷὼώ ᾠᾡᾤᾦᾧώ

Grecii antici au folosit alfabetul grecesc, despre care se crede că este derivat din scrierea feniciană . În forma sa clasică, alfabetul grecesc, format din 24 de litere, s-a dezvoltat până la sfârșitul secolului al V-lea. î.Hr e.

În cele mai vechi inscripții, direcția scrierii mergea de la dreapta la stânga, apoi de ceva timp a fost folosită o metodă de scriere numită boustrophedon (literal „întoarcerea taurului”) - direcția de scriere alterna de la rând la rând. În secolul al IV-lea. î.Hr e. s-a stabilit în sfârșit direcția modernă – de la stânga la dreapta.

În epoca elenistică, superscriptele au început să fie folosite în inscripții, indicând trei tipuri de stres și două tipuri de aspirație.

Caracteristici lingvistice

Informații fonologice

Consoane

		Labial	Frontlingual	spate lingual
Opreste zgomotoase	Vocat	β [b]	δ [d]	γ [g]
	Surd	π [p]	τ [t]	κ [k]
	Aspirat	φ [pʰ]	θ [tʰ]	χ [kʰ]
Sonante	nazal	µ [m]	v [n]
	Neted		λ [l] ρ [r][rʰ]
africane		ψ [ps]	ζ [dz]	ξ [ks]
fricative	crestat		σ [s]

În sistemul consoanelor grecești antice ( σύμφωνον  - consoană), se pot distinge 17 foneme (fără digamma).

Sunetele [ φ ], [ θ ], [ χ ] în perioada clasică au fost pronunțate exact ca [pʰ], [tʰ], [kʰ], ceea ce este confirmat de împrumuturile latine din greaca veche. Consoanele oprite la sfârșitul cuvintelor au dispărut în perioada pre-alfabetizată, astfel încât un cuvânt se termină întotdeauna fie în vocală , fie în consoanele ν , ρ , ς .

Literele ζ [ds], ξ [ks], ψ [ps] de la sfârșitul unui cuvânt pot transmite atât foneme individuale, cât și o combinație de consoane la marginea a două părți ale unui cuvânt .

Sunetul notat cu digamma Ϝ a persistat destul de mult timp în dialectele doriane și eoliene, în contrast cu dialectul attic, în care a dispărut în perioada preclasică.

Vocalele

Limba greacă antică avea un sistem bogat de foneme vocale ( φωνῆεν  - vocală), sistemul lor este împărțit în monoftongi și diftongi , în timp ce ambele subsisteme au variante lungi și scurte. Sistemul de monoftongi include 10 foneme  - 5 sunete opuse în perechi în longitudine:

Scurt	α [ă]	ο [ŏ]	ε [ĕ]	ι [ĭ]	υ [ǚ]
Lung	ᾱ [ā]	ω [ō]	η [ē]	ῑ [ī]	ῡ [ǖ]

Diferența de longitudine a fost semnificativă, un sunet scurt este considerat unidirecțional, unul lung este bidirecțional, cu un raport de aproximativ 1:2.

În scris, ε și η , ο și ω s-au distins în mod constant prin longitudine / concizie , după cum este necesar (distingând sensul), desemnările latine de longitudine ˉ sau concizie ˘ sunt aplicate deasupra literelor grecești antice.

diftongi

O trăsătură distinctivă a limbii grecești antice este păstrarea unui număr mare de diftongi indo-europeni obișnuiți ( δίφθογγοι  - „cu sunet dublu”), inițial combinații de vocale cu sonante (semi-vocale); Diftongii greci antici sunt egali ca număr cu o vocală lungă, al doilea element poate fi vocalele ι sau υ . Există diftongi expliciți (proprii) și impliciti (improprii, ascunși).

Diftongi explici	αι [ai]	ει [ei]	οι [oi]	υι [üi]	αυ [aü]	ευ [eü] [ẹ]	tu [ oü ] [ọ]
Diftongii impliciti	ᾱι [āi]	ηι [ ēi ]	ωι [ōi]			( ηυ [ēü])	( ωυ [ōü])

Diftongii expliciți sunt lungi, pronunțați ca două vocale (dar într-o silabă), αι și οι pot fi atât lungi, cât și scurti la sfârșitul unui cuvânt, în al doilea caz al doilea element a fost redus și ar putea fi pronunțat ca [j]. Digrafele ει și ου nu au indicat întotdeauna diftongii [ei] și [oü]. Uneori au acționat pentru a desemna sunete lungi și profunde [ẹ] și [ọ] - acestea sunt așa-numitele „diftongi falși”. În general, diftongul ου a început să se transforme în monoftongul [u] de la sfârșitul secolului al V-lea î.Hr. e., dar prin tradiție a continuat să fie scris ca digraf ου .

Cu relația a două vocale cu silabe diferite, adică cu o combinație care nu constituie diftong, trei au fost așezate peste al doilea element ι sau υ , de exemplu αϋ .

Diftongii ascunși - trei combinații αι [āi], ηι [ ēi ], ωι [ōi], în dialectul attic și-au pierdut elementul final în secolele II-I î.Hr. e. Ulterior, digrafele au fost restaurate în Bizanț din secolul al XII-lea - o mică iotă a fost atribuită în partea de jos a literei , care a fost numită „iotă semnată”: ᾄδω  - „Eu cânt”. Deși al doilea element nu a fost pronunțat, fostul diftong a rămas indicativ pentru unele forme morfologice (de exemplu, dativul singular în declinarea tematică ( ο / ε ), astfel iota semnată a îndeplinit funcția de a distinge forme, de exemplu, forma indicată a datelor. unitati ore si forme im./vin. dv. h. declinarea tematică, cazurile genitiv și dativ ale declinării atice. În cazul unui diftong ascuns la începutul unui cuvânt și al necesității unei ortografii majuscule, iota nu este semnată, ci plasată alături și se numește, în consecință, „o iotă atribuită”.

Dintre diftongul cu primul element lung și al doilea υ s-a păstrat diftongul ηυ în dialectul attic , apărând doar în anumite forme verbale. Diftongul ωυ a existat în alte dialecte ionice, dar nu în attic.

stres

În greacă veche, accentul cuvântului era muzical , adică era caracterizat printr-o schimbare a tonului vocalei subaccentuate. O vocală accentuată scurtă (încă una) ar putea avea doar un ton ascendent, indicat de un semn de accent acut ´, o vocală sau diftong de încă două (lungi) ar putea avea atât un accent acut (cu un ton care se ridică la a doua mare) , și un ˜ sau ῀ îmbrăcat, cu un ton refractat, urcând pe prima mare și coborând pe a doua. Accentul în inflexiune (diverse forme ale cuvântului) este mobil.

Accentul în dialectul attic a fost determinat de legea trisilabiei ( τρεῖς  - trei, συλλαβή  - silabă), era liber în ultimele trei silabe ale cuvântului. Toate cuvintele sunt împărțite în cele cu accent obligatoriu, proclitice și enclitice . Cuvintele cu accent obligatoriu sunt împărțite în cinci tipuri:

• trei cu accent acut, a căror setare este posibilă pe ultimele trei silabe:

• oʰksIton ( ὀξύτονον ) - un cuvânt cu accent acut pe prima silabă de la sfârșit;
• paroxiton ( παροξύτονον ) - pe a doua silabă de la sfârșit;
• proproxyIton ( προπαροξύτονον ) - a treia silabă de la final (posibil doar dacă ultima silabă este scurtă);

• și două tipuri cu accent voalat pe ultimele două silabe:

• perispOmen ( περισπώμενον ) - un cuvânt cu accent pe silaba finală;
• properispOmen ( προπερισπώμενον ) este un cuvânt cu accent pe penultima silabă.

Tipurile de forme de cuvinte cu accent care nu este pe ultima silabă sunt combinate sub numele de bariton ( βαρύτονος  - cu sunet scăzut, de la βαρύς  - greu și τόνος  - ton).

Accentul acut pe ultima silabă a unui cuvânt din mijlocul sintagmei s-a schimbat, ceea ce s-a reflectat în scris prin plasarea unui accent greu sau tocit ` în loc de unul acut la sfârșitul cuvintelor care nu erau urmate de semn de punctuație. Accentul acut de pe ultima silabă nu s-a transformat, de asemenea, într-unul greu dacă cuvântul era urmat de o enclitică . De asemenea, pronumele interogative au doar accent acut.

În diftongurile explicite, accentul este plasat peste a doua vocală. În cuvintele care încep cu o vocală accentuată și în care aceasta este scrisă cu majuscule, semnul de accentuare este plasat în stânga literei (nu deasupra acesteia). Când scrieți numai cu majuscule, nu sunt puse semne de accent.

Aspiraţie

Sunetul vocal de la începutul unui cuvânt grecesc antic era caracterizat prin aspirație . Există două tipuri de aspirație, subțire (în litera ʼ) și groase (în litera ʽ), care se pronunță ca fricative [ γ ] sau [h].

Nu se știe nimic despre natura aspirației fine. Probabil că ar putea acționa asupra următoarei consoane schimbându-i sunetul. Deși ar putea exista excepții, de exemplu, pentru literele ρρ care stau una lângă alta, dintre care prima este cu o aspirație subțire, iar a doua cu una groasă.

Sunetul [ υ ] de la începutul unui cuvânt în dialectul attic era pronunțat întotdeauna cu o suflare groasă.

Deasupra consoanei ρ de la începutul cuvântului se plasează un semn de aspirație grea ( ῥ ), întrucât în ​​această poziție avea un caracter aspirat, ceea ce se reflectă în împrumuturile latine, de exemplu ( lat.  Rhodus  - Rhodos ). Este necesar să se facă distincția între pronunția unei vocale și a unei consoane în combinație cu aspirația.

Exemple:

• în cuvântul Rhodos (aspirația groasă vine după litera purtătoare), iar în cuvântul Ἅγιος o suflare groasă vine înaintea literei purtătoare - ʰAgios.
• pentru numele Ἀφροδίτης cu o suflare subțire, este mai logic să presupunem pronunția aʰphrodItes decât ʰafrodItes, prin urmare, o suflare subțire vine după litera nativă;
• Ἅγιος - ʰAgios, Ἄγιος - Aʰgios.

Semnele de aspirație, ca și semnele de accent, sunt plasate deasupra celei de-a doua vocale în diftonguri explicite; în cuvintele care încep cu o vocală majusculă, ele sunt plasate în stânga literei (și nu deasupra acesteia); nu sunt scrise doar cu majuscule.

Atunci când este combinat cu un accent acut, semnul de aspirație este plasat primul (în stânga). Atunci când este combinat cu un semn de stres îmbrăcat, semnul de aspirație este plasat sub acesta.

Silabă

În poezia greacă veche, în primul rând, s-a dezvoltat metrica , latura cantitativă a versului - un anumit ritm, alternanța sunetelor lungi și scurte. Au fost două genuri de poezie care au determinat structura versului  - declamatorie și melichesky. Primul gen a evidențiat conținutul verbal în lucrare (ca și în Homer ), iar piciorul care se repetă a stat la baza diviziunii sale metrice. Baza celui de-al doilea gen a fost muzica, seria metrică a inclus diferite opriri, care puteau alcătui combinații diferite (cum ar fi Sappho sau Alkey ).

Tipuri de citire a textelor grecești antice

După ce au descoperit moștenirea antică pentru ei înșiși în Renaștere , oamenii de știință europeni au început să citească texte grecești antice cu o pronunție medievală, bizantină. Johann Reuchlin a contribuit la răspândirea lecturii de acest gen în Germania , care mai târziu a primit numele de „Reuchlin”. Omul de știință olandez Erasmus din Rotterdam , comparând cuvinte grecești și împrumuturi din greaca veche în latină , a ajuns la concluzia că lectura lui Reuchlin reflectă fonetica greacă medievală, dar nu greacă veche și a dezvoltat un sistem alternativ de citire. Totuși, nici lectura lui Erasmus nu reflectă cu acuratețe fonetica greacă antică, fiind într-o anumită măsură condiționată. Regulile de citire a limbii grecești moderne corespund de fapt pronunției lui Reuchlin, iar pronunția textelor în greacă veche în practica liturgică îi corespunde și ea, în timp ce la studierea limbii grecești antice în instituțiile de învățământ seculare se adoptă lectura Erasmus, care poate varia în funcţie de trăsăturile fonetice ale limbii unui teritoriu dat. De exemplu, germanii pot citi diftongul ευ ca [ɔʏ̯], deoarece transliterarea lui în germană eu se citește astfel.

Următorul este un tabel cu diferențele dintre pronunțiile Reuchlin și Erasmus.

Scris	Reyhlinovo	Erasmovo
v	[i]	[i]
η	[i]	[eː]
υ	[i]	[y]
αι	[e]	[aj]
ει	[i]	[e j]
οι	[i]	[oj]
υι	[ij]	[yj]
αυ	[av], [af]	[aw]
ευ	[ev], [ef]	[ew]
β	[v]	[b]
γ	[γ]	[g]
θ	[θ]	[tʰ]
φ	[f]	[pʰ]
χ	[χ]	[kʰ]
ζ	[z]	[dz]
῾	−	[h]

Morfologie

Greaca veche, la fel ca majoritatea altor limbi antice indo-europene , are o structură sintetică foarte dezvoltată , care păstrează caracteristicile formelor arhaice proto-indo-europene . Verbele aveau patru forme de dispoziție (indicativ, imperativ, conjunctiv și dezirabil), trei voci (real, pasiv și medial), trei persoane (prima, a doua, a treia), conjugarea era permisă și pentru trei numere (dar în numărul dual doar pentru al doilea și al treilea). Verbele au fost conjugate după trei baze specifice - baza timpului prezent (prezență), care denotă o acțiune în curs de dezvoltare, tulpina aorist , care denotă o acțiune finalizată și tulpina perfectă , care denotă acțiunea verbului din poziția lui. rezultatul și relevanța rezultatului.

Nume , τὸ ὄνομα

Toate numele sunt împărțite în funcție de tipul declinării în două grupe, prima grupă include toate numele, cu excepția pronumelor personale care alcătuiesc a doua grupă. Numele în greaca veche are trei categorii : gen, număr și caz.

Categoria de gen în substantive este clasificatoare (nu se schimbă), în altele este concordantă (ca la adjective) și poate lipsi cu totul (ca și în pronumele personale). Este reprezentată de opoziția a trei genuri.

Numele pot avea trei numere - singular, dual și plural.

Numărul dual era folosit pentru a desemna două obiecte și avea o paradigmă trunchiată - din două cazuri: caz nominativ-vocativ-acuzativ ("puternic") și genitiv-dativ ("slab").

Categoria cazului a fost cea proto-indo-europeană, 8 cazuri împărțite în 5 cazuri:

• nominativ , altul grecesc. ονομαστική πτώση ;
• genitiv , altul grecesc. γενική πτώση ;
• dativ , altul grecesc. δοτική πτώση ;
• acuzativ , altul grecesc. αιτιατική πτώση ;
• vocativ , altul grecesc. κλητική πτώση .

Cazurile au fost grupate după două criterii:

• o parte:

• opoziții de puternic (obiect direct - nominativ și acuzativ);
• și cazuri slabe (obiect nedirect - genitiv și dativ);

• pe de altă parte:

• opoziții directe (nominativ și vocativ);
• și cazuri indirecte (genitiv, dativ și acuzativ).

Grupul principal de nume este împărțit în trei declinări în funcție de tipul de tulpină (ca în latină, și nu prin terminație, ca în rusă ):

• declinarea lungă ( ᾱ ) și scurtă ( ᾰ ), sau declinarea I, netematică, dar influențată ulterior de tematică;
• tematică (la vocală tematică) declinare la tulpina ο/ε (o/e), sau II declinare;
• declinare atematică, când terminația este atașată de tulpină fără o vocală de legătură, sau declinarea III.

Verbe în greaca veche

Verbul grecesc antic ( τὸ ῥῆμα ) are următoarele categorii gramaticale: aspecte, timpuri, stări, voci, persoane și numere.

Specie , τρόπος

Speciile sunt denumite istoric în funcție de timpul derivat din ele:

• baza de prezență (pentru dezvoltarea acțiunii);
• tulpina aoristului (care indică o acțiune finalizată);
• baza perfectului (pentru a desemna o acțiune din punctul de vedere al rezultatului ei).

Times , χρόνος

Timpul este împărțit în actual și istoric.

Orele curente :

1. Timpul prezent , ἐνεστώς sau ενεστώτας (care indică o acțiune neterminată în timp) - 243373 potriviri în Proiectul Perseus [2]
2. Timpul viitor (Viitorul) I, μέλλων sau μέλλοντας (viitor, denotă relația unei acțiuni cu viitorul, indiferent de finalizarea acesteia) - 59510 potriviri în Proiectul Perseus.
3. Timpul viitor (Viitorul) II, μέλλων (viitorul este implicit sigmatic, pentru grupuri de verbe cu bază în sonorant sau în -ιδ -; asemănător ca sens cu futurum I)
4. Timp viitor (Viitor) III, μέλλων τετελεσμένος (completat în viitor, folosit rar)
5. Future perfect , συντετελεσμένος μέλλοντας numele acestui timp aspectual verbal folosit în Proiectul Perseus poate fi tradus în rusă ca timp perfect viitor, iar cel mai apropiat echivalent rusesc pentru acesta este aparent Viitorul III. - 3720 de meciuri în Proiectul Perseus.
6. Forma perfectă ( Perfect )

Vremuri istorice :

1. Imperfect , παρατατικός (trecut imperfectiv) - 67463 potriviri în Proiectul Perseus.
2. Aorist , Aorist în greaca veche , ἀόριστος (trecut perfectiv) - 156748 potriviri în Proiectul Perseus.
3. Forma perfectă (Perfect) , παρακείμενος (la trecut, pentru a desemna o acțiune din punctul de vedere al rezultatului ei)
4. Pluperfect , ὑπερσυντέλικος (care indică o acțiune care a avut loc înaintea unei alte acțiuni în trecut) - 8657 de potriviri în Proiectul Perseus.

Înclinații , ἔγκλισις

1. Indicativ , ἀποφαντική έγκλιση sau οριστική έγκλιση - 270393 potriviri în Proiectul Perseus.
2. Imperativ , προστακτική έγκλιση - 42342 potriviri în Proiectul Perseus.
3. Conjunctiv , ὑποτακτική έγκλιση - 99306 potriviri în Proiectul Perseus.
4. Dispoziție de dorit , εὐκτική έγκλιση - 32307 meciuri în Proiectul Perseus.

Infinitiv

Infinitiv , Infinitiv în greaca veche , απαρέμφατο Infinitiv grecesc antic este o formă nefinită (nefinală) a unui verb fără terminații în persoană, număr, timp și mod. - 46728 de meciuri în Proiectul Perseus.

Angajamente , διάθεσις

1. Voce activă , ἐνεργετική φωνή - 312638 potriviri în Proiectul Perseus.
2. Vocea mijlocie (medial), μέση φωνή - 60732 potriviri în Proiectul Perseus.
3. Voce pasivă , παθητική φωνή - 34850 de potriviri în Proiectul Perseus.
4. Media Passive , μεσοπαθητική φωνή - 132369 potriviri în Proiectul Perseus.

Persoane , πρόσωπον

1. Persoana întâi , πρῶτον πρόσωπο — 126326 de potriviri în Proiectul Perseus.
2. Persoana a doua , δεύτερον πρόσωπο - 97289 de potriviri în Proiectul Perseus.
3. Persoana a treia , τρίτον πρόσωπο - 172183 potriviri în Proiectul Perseus.

Numerele , ἀριθμός

1. Singular , ἑνικός αριθμός - 655255 de potriviri în Proiectul Perseus.
2. Numărul dual , δυϊκός αριθμός - 58558 se potrivește în Proiectul Perseus.
3. Plural , πληθυντικός αριθμός - 325802 potriviri în Proiectul Perseus.

Verbul se schimbă după două conjugări : tematică (deoarece se atașează desinența în prezență cu ajutorul așa-numitei vocale tematice ο / ε, aceste verbe la persoana I singular a timpului prezent al modului indicativ al activului). vocea are o desinență - ω ) și atematică (atașează desinența direct de tulpină, la persoana I singular a timpului prezent a modului indicativ al vocii active, au desinența - μι ).

Verbul în greaca veche are două forme non-personale: infinitivul ( ἀπαρέμφατον ) și participiul ( μετοχή ).

Adiacent sistemului de forme verbale sunt două tipuri de adjective verbale ( ῥηματικὰ ἐπίθετα ).

Accentul în modurile conjunctiv, indicativ, imperativ și optativ este mutat (pe cât posibil) mai departe de sfârșitul cuvântului. Această regulă se aplică și verbelor compuse. Cu toate acestea, există și excepții printre ele.

Principalele moduri de formare a cuvintelor

Principalele mijloace de formare a cuvintelor sunt afixarea și combinarea .

Verbele pot fi formate din:

• din deverbative:

• θεμᾰτίζω din θέμα deverbativ al verbului τίθημι;
• δειγμᾰτίζω din δεῖγμα deverbativ al verbului δείκνῡμι;
• καυματίζω din καῦμα deverbativ al verbului καίω;
• σχημᾰτίζω din σχῆμα deverbativ al verbului ἔχω;
• χρημᾰτίζω din χρῆμα deverbativ al verbului χράομαι;
• τραυμᾰτίζω din τραῦμα deverbativ al verbului θραύω;
• κερμᾰτίζω din κέρμα deverbativ al verbului κείρω;
• γραμμᾰτεύω din γράμμα deverbativ al verbului γράφω;
• πραγμᾰτεύομαι din πρᾶγμα deverbativ al verbului πράσσω;

• din numele verbal al substantivului-agent :

• δῠνατέω din δῠνάτης deverbativ al verbului δύνᾰμαι;
• γονυπετέω din γονυπετής deverbativ al verbului πίπτω;
• ὑπ-ηρετέω din ὑπ-ηρέτης deverbativ al verbului ἀράομαι;
• εὐεργετέω din εὐεργέτης;
• αὐθεντέω din αὐθέντης;

• din adjective verbale:

• ἀστᾰτέω din ἄστᾰτος;
• ἀθετέω din ἄθετος;
• ἀπιστέω din ἄπιστος;
• ἀτακτέω din ἄτακτος;
• εὐχᾰριστέω din εὐχάριστος;
• εὐᾰρεστέω din εὐάρεστος.

Sintaxă

În legătură cu predominanța formelor sintetice de exprimare a semnificațiilor gramaticale, ordinea cuvintelor în limba greacă veche este liberă.

accusativus duplex

În funcție de verbele cu sens, se consideră (νομίζω, κρίνω, ἡγέομαι), a chema (καλέω, ὀνομάζω), a face (ποιέω, παρέχω, καθίζω, ἡγέομαι), a prescrie , a selecta ,ραeίστημι), a prescrie ,ραeίστημοι), a prescrie ,ραeίστημοι), a prescrie, a selecta , a ραμειστημεικοεπικούκεικο μεικομεικο μείστημα folosiți construcția accusativus duplex, două cazuri acuzative, unul acuzativ al obiectului direct, celălalt acuzativ al părții nominale a predicatului compus [3] .

Ὁ πλοῦτος ἡμᾶς ἐνίοτε τυφλοὺς ποιεῖ [4]

Text original  (rusă)[ arataascunde] Bogăția ne face uneori orbi. Acusativus relationis

Relația acuzativă este plasată cu verbe tranzitive și pasive, precum și cu adjective și indică faptul că proprietatea sau starea exprimată de verb sau adjectiv nu aparține subiectului logic în general, ci doar într-o anumită privință.

Βέλτιόν ἐστι σῶμά γ' ἢ ψυχὴν νοσεῖν [5]

Text original  (rusă)[ arataascunde] Este mai bine să rănești trupul decât sufletul.

Următoarele relații acuzative sunt folosite mai frecvent:

• γένος prin naștere;
• ὄνομα după nume;
• μῆκος lung;
• εὖρος lat;
• βάθος adâncime;
• ὕψος înalt;
• valoarea μέγεθος;
• πλῆθος multiplicitate (număr);
• ἄριθμος la număr;
• τὴν φύσιν prin natura;
• πρόφασιν sub pretext;
• τὰ ἄλλα altfel.
• καλὸς τὸ εἶδος - o priveliște frumoasă.

Vocabular

Caracteristicile genetice și regionale ale vocabularului

Sistemul lexical al limbii grecești antice este împărțit în mai multe straturi:

• greacă originală;
• substrat pre-grec :

• anatoliană și alte limbi indo-europene;
• limba „pelasgică”;
• minoic ;

• straturi de împrumuturi: semitice, persane și latine.

Din limbile indo-europene pregrecești, pe lângă cuvinte, au fost împrumutate și modele de formare a cuvintelor. Exemple de împrumut:

• θάλασσα  - „mare”;
• πέργαμον  - „cetate”;
• πύργος  - „turn”;
• ἄστυ  - „oraș”.

Exemple de cuvinte împrumutate din limbile afroasiatice :

• Ebraică (în mare parte din limba Bibliei):

• γέεννα  - „gheenă”;
• σατανα̃ς  - „Satana”;
• σάββατον  - „sâmbătă”;

• egipteanul antic:

• πάπυρος  - „papyrus”.

Odată cu cucerirea teritoriilor împrăștiate ale ecumenei grecești de către romani în 146-30. î.Hr e. limba greacă include împrumuturi latine, în principal din sfera administrativă. Exemple de împrumut:

• πραιτώριον  - „ pretorian ”;
• κεντουρίων  - „ sutaș ”.

Semnificație internațională

Vocabularul grecesc antic, alături de latină, stă la baza vocabularului internațional modern , în special a terminologiei științifice și științifice și tehnice.

Greaca veche koine (populară, aspră) este limba scripturilor Noului Testament. Învățarea acestei limbi permite citirea scripturilor grecești creștine în limba lor originală. Se lucrează constant pentru a actualiza edițiile critice ale Noului Testament pentru a se apropia de textul original.

Vezi și

• alfabet grecesc
• epigrafia greacă
• limba greacă
• Macedonia antică
• Koine
• Limbi paleo-balcanice
• Antichități
• Limba lui Isus
• Textus Receptus
• Patrologia Graeca

Note

Comentarii

1. ↑ Anticii înșiși au distins patru dialecte: atic, ionic, dorian, eolian.

Surse

1. ↑ Woodard, Roger D. Dialectele grecești // The Ancient Languages ​​​​of Europe / ed. RD Woodard. - Cambridge: Cambridge University Press, 2008. - P. 51. - ISBN 978-1-139-46932-6 .  (Engleză)
2. ↑ Proiectul Perseus - Index morfologic al Bibliotecii de texte grecești (2010).
3. ↑ Yanzina E.V. Manual de limbă greacă antică. - 2014. - S. 102. - 512 p.
4. ↑ Com. 3, 153
5. ↑ Monost. 75

Literatură

articole de enciclopedie

• Greacă veche // Dicționar enciclopedic al lui Brockhaus și Efron  : în 86 de volume (82 de volume și 4 suplimentare). - Sankt Petersburg. , 1890-1907.
• Dicţionar enciclopedic lingvistic . - M., 1990.
• Ernshtedt P. V. împrumuturi egiptene în limba greacă . - M., 1953.

Tutoriale

• Wolf F., Malinauskene N. K. Greacă veche: un curs inițial. a 4-a ed. În trei părți ( partea 1 partea 2 ). - M., 2004.
• Glubokovsky N. N. Greaca biblică în Scripturile Vechiului și Noului Testament. 1914.
• Kozarzhevsky A. Ch  . Manual de limbă greacă veche. a 4-a ed. 2002.
• Kozarzhevsky A. Ch . Manual de limbă greacă veche . - M., 1975 (a II-a, corectată și completată, ediția - 1981).
• Curtius G. Gramatica greacă. Partea 1. Etimologie (traducere de Ya. Kremer). a 5-a ed. 1886.
• Curtius G. Gramatica greacă. Partea 2. Sintaxă (tradusă de J. Kremer). a 4-a ed. 1879.
• Slavyatinskaya MN Manual de limbă greacă veche . - M., 2003.
• Sobolevsky S. I.  Koine. Limba greacă a textelor biblice. 2013.
• Sobolevsky S. I. Manual de limbă greacă veche. - M., 1948. (manual pentru universităţi).
• Black E. Cititor inițial grec. Partea 1. Ed. a VI-a. 1901.
• Black E. Cititor inițial grec. Partea 2. Ed. a IV-a. 1899.
• Black E. Gramatica greacă. M: Proiect academic. - M. 2008. - 800 p.
• Chantren P. Morfologia istorică a limbii greceşti. - M., 1953.
• Yanzina E.V.  Manual de limbă greacă veche. 2014.

Dicționare

• Dicţionar grec-rus antic , ed. I. Kh. Dvoretsky . În 2 volume. - M., 1958.

Publicatii in limba straina

• Pierre Chantrain. Dictionnaire étymologique de la langue grecque , 4 vol., Paris, Klincksieck, 1968-1980.
• Hjalmar Frisk. Griechisches Etymologisches Wörterbuch . bd. I-III. Heidelberg, 1954-1972.
• Liddell Scott. Lexicon greco-englez . Ediția a opta, 1901. (HG Liddell; R. Scott.)
• Traut Georg. Lexikon ueber die Formen der griechischen Verba . Giessen, 1867.
• G. Autenrieth, R. Keep. Un dicţionar homeric . New York, 1880.
• J. Enoch Powell. Un lexic pentru Herodot . Cambridge, 1938.
• Bernard A. Taylor, J. Lust, E. Eynikel, K. Hauspie. Lexicon analitic la Septuaginta . Hendrickson Pub., 2009.
• EA Sofocle.(Σοφοκλής), Ευαγγελινός Αποστολίδης: lexicon grecesc al perioadelor romană și bizantină . New York 1900.
• GWH Lampe. Un lexicon grecesc patristic . Oxford, 1961.
• W.Pape. Wörterbuch der griechischen Eigennamen . Braunschweig, 1875.

Link -uri

PHI Inscripții grecești Biblioteca digitală Perseus Thesaurus Linguae Graecae : O bibliotecă digitală a literaturii grecești Morfologia Graeca

Editor online „Slavonic” pentru lucrul cu texte grecești antice Dicționar greco-rus al Noului Testament Dicționar de traducere greacă și greacă veche din engleză Alpha online. Dicţionar greacă-rusă veche

Dicționare și enciclopedii	mare danez mare danez mare chinezesc Brockhaus și Efron Micul Brockhaus și Efron Britannica (online) Universalis
În cataloagele bibliografice BNE : XX528270 BNF : 11931595m GND : 4113791-7 J9U : 987007540815605171 LCCN : sh85057151 NKC : ph126053

limba greacă
Poveste	diglosia greacă Ipoteza greco-armeană Ipoteza greco-ariană Ipoteza greco-frigiană limbi grecesti Substrat pre-grec Proto-greacă (c. 3000-1600 î.Hr.) micenian (c. 1600-1000 î.Hr.) Greacă veche (c. 1000-330 î.Hr.) Koine (c. 300 î.Hr. - 330 d.Hr.) Greacă mijlocie ( 330-1453 ) Greacă modernă (din 1453)
Scris	Alfabete arhaice Linear B scrisoare cipriotă alfabet grecesc Ortografie Poveste romanizare Greklish Notaţie
Dialectele	Greaca antica Arcado cipriot Pod Dorian ionic eolian Macedonia antică Modern greco-calabreză Dimotika evreu-greacă italo-rumean Capadocian Kafarevusa cipriot cretan Pontic Tsakonsky
Literatură	greaca antica bizantin Greacă modernă

Perioade de dezvoltare a limbii grecești
proto- greacă (c. 2000 î.Hr.) micenian (c. 1600-1100 î.Hr.) Greacă veche (c. 800-300 î.Hr.) Koine (c. 300 î.Hr. - 330 d.Hr.) Greacă mijlocie (c. 330-1453 d.Hr.) Greacă modernă (din 1453 d.Hr.)

Grecia antică în teme — Portal: Grecia antică
Poveste	Grecia preistorică Civilizația din Marea Egee ( Anatolia de Vest minoică Cicladică Eladică micenian ) Catastrofa din epoca bronzului Evul întunecat grecesc Colonizarea greacă antică Grecia arhaică Grecia clasică Grecia elenistică Grecia romană Cucerirea Greciei de către Roma
Grecii antici	Substrat pre-grec Lelegi Pelasgi ionieni aheilor eoliene Doriani invazia doriană Originea elenă a vechilor macedoneni Popoarele Mării
Geografie	marea Egee Hellespont Macedonia Sparta Atena Corint Teba Antiohia Alexandria Pergamon Milet Mâner Delphi Afaceri cu Olimpia Troia Rodos Creta Peloponez Micene Epir Cipru Magna Grecia Coloniile Greciei Antice
conducători	Regii Atenei și Aticii Arhontii Atenei Regii Spartei Pyrrides regii macedoneni Regii Arcadiei Regii din Argos Regii din Corint Conducătorii din Siracuza Regii Mesiniei Conducătorii Lidiei Attalides Diadochi Commagene regi regii pontici
Politică	Democraţie Apella Ecclesia Dicasterul Bule Agora Număr paranomon Areopag Uniunea Corintiana Diadochi
Războaie	Războaie Armata Macedoniei Antice Armata Spartei hoplit Hetairoi peltaste Falangă Sarissa Trupa Sacra din Teba călăreți spartani
Economie și Drept	Bani și monede Agricultură Robie Dreapta
cultură	Religie și mitologie Filozofie Literatură îmbrăcăminte Bucătărie Vinovăţie Educaţie competitii olimpice Căsătorie Prostituţie Homosexualitate Doliu
Arhitectură	Partenonul Templul lui Artemis din Efes Acropola din Atena agora ateniană Templul lui Zeus Templul lui Hephaestus Complexul de temple din Samotracia
Artă	Arhitectură monedă Literatură Muzică Ceramică Sculptură Teatru
Știința	Astronomie Calendare Cartografie Matematica Medicamentul Tehnologie
Limba și scrierea	proto-greacă micenian homeric Dialecte ( eoliană Arcado-cipriot pod Dorian ionian Locridian macedoneanul antic pamfilian ) Koine Linear A Linear B alfabet grecesc Substrat pre-grec ( minoic limbaj troian limba eteocipriotă limba eteocretană )