Virgil
| Publius Virgil Maro | |
|---|---|
| lat. Publius Vergilius Maro | |
| Bustul lui Vergiliu la intrarea în cripta sa din Napoli | |
| Numele la naștere | Publius Virgil Maro |
| Data nașterii | 15 octombrie 70 î.Hr e. |
| Locul nașterii | Anzi lângă Mantua |
| Data mortii | 21 septembrie 19 î.Hr e. (50 de ani) |
| Un loc al morții | Brundisium |
| Cetățenie (cetățenie) | |
| Ocupaţie | poet |
| Gen | epopee pastorală, didactică, istorică și mitologică |
| Limba lucrărilor | latin |
 Lucrează la Wikisource | |
| Fișiere media la Wikimedia Commons | |
 Citate pe Wikiquote | |
Publius Virgil Maron ( lat. Publius Vergilius Maro ; 15 octombrie 70 î.Hr., Anzi lângă Mantua , Galia Cisalpină - 21 septembrie 19 î.Hr., Brundisius , Italia) - poet roman .
Născut într-o familie umilă, dar bogată, s-a mutat în Mediolan în tinerețe , iar mai târziu s-a mutat în Italia. Virgil și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale fără evenimente la Napoli și împrejurimile sale, apărând din când în când la Roma. A început să scrie poezie în anii 50 î.Hr. e. Colecția cunoscută ulterioară, Apendicele Vergiliana , conține o serie de mici lucrări timpurii, a căror apartenență lui Virgil este contestată de mulți cercetători. În anul 39 î.Hr. e. A fost publicat un ciclu de poezii păstorești „ Bukoliki ”, care a avut un mare succes și a făcut din autor cel mai popular poet al epocii sale. Cam în aceeași perioadă, Vergiliu a devenit, împreună cu prietenul său Quintus Horace Flaccus , un membru al cercului literar care s-a format în jurul lui Gaius Cylnius Mecenas ; acest cerc a fost unit de atitudinea față de Octavian , care mai târziu a primit numele de Augustus , ca persoană care a salvat Roma de ororile războiului civil. Până în 29 î.Hr. e. Publius a finalizat epopeea didactică agricolă Georgica și a început să lucreze la Eneida , o poezie despre originile istoriei romane, concepută ca un „răspuns la Homer ” latin. Nu a avut timp să termine această lucrare și a vrut să ardă manuscrisul înainte de moartea sa, dar Eneida a fost totuși publicată și a devenit epopeea națională fundamentală pentru Roma.
Pentru toate epocile ulterioare, Vergiliu a devenit cel mai bun poet al Romei. În calitate de autor a trei mari poezii, el i-a eclipsat pe greci pe Teocrit (prin scrierea Bucoliki), Hesiod (prin crearea Georgicilor) și Homer (prin crearea Eneidei). Poeziile sale au fost deja incluse în programa școlară în timpul Imperiului timpuriu, influența sa a devenit decisivă pentru dezvoltarea poeziei latine. În epoca Evului Mediu și a Epocii Moderne timpurii , Eneida a fost unul dintre puținele texte antice care au rămas în circulație: a fost citită, revizuită și, în unele cazuri, parodiată. Virgil și-a câștigat reputația de vrăjitor și psihopomp (în special, Dante a fost cel care l-a portretizat în Divina Comedie ca ghidul său către viața de apoi). A patra eclogă „Bukolik” a dat comentatorilor medievali un motiv să vadă în Vergiliu un vestitor al creștinismului , care a prezis nașterea Mântuitorului . În Renaștere și Baroc , literatura pastorală s-a dezvoltat pe baza Bucolik , iar Eneida a avut un impact uriaș asupra dezvoltării tradiției epice în literaturile naționale ale Europei. Intrigile operelor lui Virgil au fost folosite activ în pictură și în genul de operă.
Biografie
Origini și primii ani
Publius Virgil Maron sa născut în apropierea orașului Mantua din Galia Cisalpină . Din 220 î.Hr. e. acest oraș a fost unul dintre centrele colonizării romane ale regiunii, în care a existat un amestec de trei popoare - romani, gali și etrusci [1] . Vergiliu însuși scria despre aceasta în Eneida : „Mantua, strămoșii tăi provin din diferite triburi: // Aici trăiesc trei popoare, câte patru comunități; // Sângele etrusc este puternic, Mantua a devenit capitala lor” [2] . Se presupune că numele Virgil ( Vergilius ) și cognomenul Maron ( Maro ) sunt de origine etruscă - în special, cognomenul poate fi asociat cu cuvântul maru , pe care etruscii l-au numit oficial al orașului cu funcții preoțești [3] . Totuși, acest lucru nu înseamnă neapărat că Vergiliu era un etrusc de sânge [4] . Locuitorii acestei părți a Galiei au primit cetățenia romană în întregime abia în anul 49 î.Hr. e., când Publius era deja adult. Cu o lipsă generală de informații, nu este clar dacă el și părinții lui au fost Quiriți înainte de acest punct [5] .
Numele mamei lui Publius era Magic Polla (alternativele sunt pur și simplu Magic sau Maya ). Prenomenul tatălui său nu este enumerat în niciuna dintre sursele supraviețuitoare. Virgil Sr. a fost, după unele surse, olar, iar după altele - zilieri [6] [7] , care a devenit ginerele patronului său și și-a făcut avere [8] , „cumpărând. păduri bune și albine de reproducere” [9] . Într-o zi de toamnă, când Magic/Maya era în demolare, cuplul a plecat din Mantua într-unul din satele din apropiere cu o afacere; Pe drum, soția lui Virgil a simțit contracții și în apropierea satului Andes ( Andes ) într-un șanț de pe marginea drumului a născut un băiat. Nou-născutul nu plângea, „și fața lui era liniștită și blândă”, din cauza cărora i s-a prezis o viață fericită [10] . Locația exactă a Anzilor este necunoscută, dar în Evul Mediu aceștia au fost identificați cu satul Pietole (până în secolul al XI-lea s-a arătat acolo același șanț [11] și chiar o casă modestă cu un câmp alăturat, care ar fi aparținând tatăl lui Vergiliu [3] ). Data este cunoscută cu siguranță: este Idele din octombrie [12] de pe primul consulat al lui Gnaeus Pompei cel Mare și al lui Marcu Licinius Crassus [13] , adică 15 octombrie 70 î.Hr. e. [14] [15] Mai târziu, Virgil Jr. a avut frați vitregi Silon (a murit tânăr) și Flaccus (a trăit până la maturitate, dar a murit în timpul vieții lui Publius) [16] [17] [18] . În cele din urmă, i-a supraviețuit un alt frate al lui Vergiliu (probabil dintr-un singur pântece) pe nume Valerius Proculus [19] .
Se știu puține despre anii copilăriei lui Publius [14] . Au trecut prin vecinătatea Mantoei, unde se afla o mică moșie a lui Virgil Sr.; aparent, dragostea de natură, pe care Vergiliu a alimentat-o de-a lungul vieții, este legată de amintirile din acest timp [8] . Se presupune că moșia este descrisă în primul eglog „ Bukolik ” și în „Blesteme”. Judecând după descriere, era situat într-o vale a unui râu, între malul mlaștinos al râului Mincius și dealuri joase, acoperite de pini, stejari și fagi. Pământurile Virgiliilor cuprindeau câmpuri semănate cu cereale, pajişti de apă, păşuni, vii şi livezi [20] .
Din 58 î.Hr. e. Publius a studiat la liceul din Cremona [21] . În ziua împlinirii a 15 ani, 15 octombrie 55 î.Hr. e., a îmbrăcat o togă adultă , care simbolizează majoratul. Suetonius notează că consulii la acea vreme erau aceiași doi nobili sub care s-a născut Virgil, iar cercetătorii - că viața adultă a început surprinzător de devreme pentru Vergiliu: era norma ca romanii să poarte o togă virilis la 16-17 ani . [22] .
Viața timpurie
Publius sa mutat de la Cremona la Mediolanum , iar de acolo la Roma . Tatăl său a încercat să-i dea fiului său cea mai bună educație [24] , iar aici cercetătorii fac paralele cu un alt poet remarcabil al aceleiași epoci - Horațiu . Poate că Virgil Sr. spera ca fiul său să facă carieră politică în orașul natal și să intre în cercul aristocrației municipale [5] . În Mediolanum, la Roma și mai târziu la Napoli , Publius a studiat retorica, gramatica, filozofia, iar epicureismul s-a dovedit a fi cea mai apropiată direcție de el [6] . Virgil a acordat multă atenție medicinei și matematicii, dar oratoria (una dintre disciplinele cheie pentru un tânăr roman care intenționează să se angajeze în politică) nu i-a fost acordată. Se știe că a încercat o singură dată să vorbească în instanță și a suferit un eșec total [25] : „vorbirea lui era prea lentă, ba chiar părea ignorant” [26] . Ulterior au devenit bine cunoscute problemele lui Publius cu elocvența [17] . Când un personaj al lui Macrobius a declarat că „vena oratorică” a lui Vergiliu era „foarte puternică”, aceste cuvinte ale sale au fost întâmpinate cu râs [27] .
Nu există o cronologie clară pentru această perioadă a vieții lui Vergiliu. Nu se știe cât timp a trăit în Mediolanum și când exact și-a continuat educația la Roma și Napoli ( Mikhail Gasparov își datează sosirea la Roma în 54/53 î.Hr. [28] , Mihail Bondarenko crede că poetul a plecat la Napoli în 45 de ani. î.Hr. [25] ). În capitală, Vergiliu a studiat cu celebrul retor Marc Epidius , care a primit un onorariu mare pentru serviciile sale [21] , iar una dintre surse relatează că tânărul Gaius Octavius a studiat cu el , care mai târziu a devenit singurul conducător al Romei sub conducerea lui. numele Gaius Julius Caesar Octavian și Augustus [ 29] . Cu toate acestea, Octavius era cu șapte ani mai tânăr decât Virgil, iar evenimentele ulterioare nu sugerează că cei doi au fost cunoscuți până la sfârșitul anilor 40 î.Hr. e. La Napoli, Publius a studiat cu faimosul filozof epicurean Siron și, de asemenea, probabil a urmat școala lui Philodemus de Gadar din Herculaneum din apropiere și și-a perfecționat greaca la școala lui Parthenius din Niceea . În acel moment a început prietenia sa cu criticul Marcus Plotius Tukka și poetul Lucius Varius Rufus , care a continuat până la moartea lui Virgil [30] .
În timpul studiilor sale, Virgil a început să scrie poezie. Potrivit lui Suetonius, prima lucrare a lui Publius este „un cuplet despre profesorul Ballista, lapidat pentru că era cunoscut ca un tâlhar” [31] [32] :
Aici, sub o grămadă de pietre, zace Balista îngropată,
Călătorul, iar noaptea și ziua calea ta a devenit sigură.
Mai târziu, conform aceleiași surse, Vergiliu a scris un ciclu de mici poezii numit „Amestec”, un ciclu de epigrame, o plângere lirică în două părți „Lidia” și „Blestemul”, poezii mici „Tânțarul” și „Tânțarul” și mai multe. alte lucrări [31] . Toate aceste texte au primit ulterior denumirea unică „Apendice la Virgiliu” ( Anexa Vergiliana ). Nu există un consens în știință cu privire la dacă Publius ar trebui să fie într-adevăr considerat autorul acestor texte; poate că toate sau unele dintre ele au fost scrise de poeți mai puțin cunoscuți ai acelei epoci sau mai târziu [33] [34] .
Ca poet aspirant, Virgil s-a alăturat cercului literar neoteric ("inovatori"). Reprezentanţii acestui cerc au fost în favoarea reactualizării limbii şi stilului latin după modelul poeziei alexandrine , imitându-i în primul rând pe Calimah , Teocrit , Apollonius din Rodos . În munca lor, s-au concentrat pe experiențele personale ale personajelor și descrierile vieții de zi cu zi, au creat versuri de dragoste și lucrări pe „comploturi științifice” [35] . Rotindu-se printre ei, Virgil a dobândit pricepere literară [34] [36] .
Publius nu l-a cunoscut pe cel mai mare poet al epocii, Titus Lucretius Carus : a murit în ziua în care Vergiliu a îmbrăcat o togă adultă [37] [38] . Gaius Valerius Catullus s-ar putea să fi murit și înainte ca Publius să sosească la Roma, dar a reușit totuși să influențeze semnificativ lucrările sale timpurii [39] . Gaius Licinius Calv (cu 12 ani mai mare decât Virgil), Gaius Helvius Cinna (tot cu 10-15 ani mai în vârstă), semenii Gaius Asinius Pollio , Gaius Cornelius Gallus , Lucius Varius Ruf [28] , precum și Publius Valery Cato , Quintus Cornificius, Mark Furius Bibakul , Titsida , Quintilius Var [40] . Se pare că, în această etapă, Vergiliu nu a decis încă căruia să-și dedice viața: de exemplu, în a cincea poezie „Amestecuri”, poetul își ia rămas bun mai întâi de la retorică, apoi de la prieteni și apoi de la pietre , adică de la poezie [39] , zicând: „pânzele bărcii // Am trimis acum limanul fericitului, // Caut marele Siron al cuvintelor înțelepților” [41] . El a vorbit despre dorința de a-și dedica viața filosofiei mai târziu [15] [42] .
Aproximativ în această perioadă de timp (între 55 și 45 î.Hr.) tatăl lui Publius a murit, orbind înainte, iar mama sa, se pare, s-a recăsătorit [43] .
Calea spre glorie
Evenimente extrem de dramatice au avut loc în Imperiul Roman în timpul tinereții lui Vergiliu. La sfârşitul anilor 50 î.Hr. e. criza sistemului politic s-a manifestat pe deplin, care în 49 a dus la un război civil între Gaius Iulius Caesar și Gnaeus Pompei cel Mare . Lupte aprige au continuat în toată Mediterana timp de patru ani (49-45 î.Hr.). Cezar, care a preluat singura putere, în 44 î.Hr. e. a fost ucis, acesta a fost urmat de un nou război civil între cezarieni și republicani, crime proscripționale (sfârșitul anului 43 î.Hr.), o bătălie pe scară largă la Filipi (toamna anului 42 î.Hr.). Marcu Antoniu și Octavian (fiul adoptiv al Cezarului) , care au câștigat această bătălie , și-au împărțit puterea asupra Romei între ei și, la rândul lor, s-au certat; Fratele lui Marcu, Lucius Antony , a început războiul perusian împotriva lui Octavian, care a avut loc în centrul și nordul Italiei, lângă patria lui Vergiliu (41-40 î.Hr.). Sursele supraviețuitoare nu spun nimic despre participarea lui Publius la toate aceste evenimente. Nu se știe de partea cui au fost simpatiile poetului și dacă a trebuit să participe la ostilități. Oamenii de vârsta lui au fost recrutați activ în armată de ambele „părți” (Cezar și-a recrutat legiunile în Galia Cisalpină, Pompei în Campania la începutul războiului), dar Vergiliu nu a putut fi luat din cauza sănătății precare [44] .
Primele evenimente din viața lui Publius, datate în mod sigur, după o pauză lungă, datează din anul 41 î.Hr. e. Atunci Octavian a început să înzestreze veteranii armatei cezariene cu pământ, pe care le-a luat de la comunitățile și proprietarii privați din Italia și Galia Cisalpine. Moșia lui Vergiliu de lângă Mantova a fost confiscată și în favoarea centurionului Arrius, iar poetul a încercat să obțină restituirea proprietății sale. Sursele spun acest lucru în moduri diferite. Potrivit unei versiuni, pământul i-a fost restituit lui Virgiliu de către cumnatul său Gaius Asinius Pollio (la acea vreme guvernatorul Galiei Transpadane) și Gaius Cornelius Gallus (membru al comisiei agrare), precum și conaționalul său Publius . Alfen Var (probabil un legat [45] ). Potrivit unei alte versiuni, Vergiliu, datorită ajutorului lui Gaius Cylnius Mecenas , a realizat o întâlnire cu Octavian însuși și a luat o decizie în favoarea lui. În fine, Servius scrie că Publius și-a revenit pământurile „mulțumită patronajului lui Polion și Mecenas” [46] . Mai târziu, moșia lui Virgil a fost confiscată a doua oară [47] . Sursele dau diverse detalii dramatice: moșia a fost împărțită între 60 de veterani; Odată, Arriy aproape l-a ucis pe poet și a scăpat aruncându-se în râu; o mulțime de veterani, condusă de Primipilus Milen Toron, a pătruns cumva în casa lui Vergiliu [48] , iar un soldat pe nume Clodius chiar și-a ținut sabia spre el, dar Publius a fugit și s-a ascuns într-o prăvălie de cărbuni [49] . Aparent, toate acestea sunt o ficțiune legată de o epocă ulterioară. Nu este clar dacă poetul a reușit să salveze moșia tatălui său, dar în orice caz nu s-a întors niciodată în mica sa patrie. Din acel moment, Virgil și-a legat soarta de Italia Centrală și de Sud [24] [50] .
Judecând după episodul cu moșia Mantua, prin 41 î.Hr. e. Publius dobândise deja o anumită semnificație ca poet și, datorită acesteia, dobândise înalți patroni. Poziția sa în cercurile literare a fost întărită după publicarea rezultatului unei lucrări de trei ani - o colecție de eglogi numite „Poezii ciobanului” sau „Bucoliki” (se presupune că acest eveniment este datat de cercetători în anul 39 î.Hr.) [51] [52 ] ] [53] . „Bucolicii”, al căror decor condiționat era Arcadia , se bazau, printre altele, pe material autobiografic, iar Suetonius susține chiar că Virgil le-a scris pentru a „slăvi” binefăcătorii săi - Alphen Varus, Pollio și Gallus [54] (Pollio ar fi putut aparține și însăși ideea colecției [53] ). Aceste nume sunt într-adevăr menționate în egloguri. Poetul scrie:
Numele tău, o, Var, al tău este - de-ai rămâne Mantua al nostru,
Mantua, vai, prea aproape de biata Cremona -
În cântecele lor se vor ridica lebedele până la constelații!
Întreaga eclogă a șasea este dedicată și lui Varus. Unii cercetători consideră însă că acest nobil a contat pe un întreg poem epic în cinstea sa și că Vergiliu a trebuit să-i ceară scuze pentru așteptările înșelate (așa poate fi interpretat începutul celei de-a șasea eglogă) [56] . În egloga a zecea, Vergiliu deplânge suferința lui Gallus din cauza iubirii nefericite, în a patra îl pomenește pe Polion, promițând începutul „epocii de aur” în anul consulatului său [57] ; în cele din urmă, în prima eglogă, el vorbește despre „zeul” care a permis păstorului Titir să rămână în țara natală în timp ce alți păstori pleacă în exil [58] . Deja comentatorii antici au văzut în Titira însuși Virgil și în „zeul” Octavian [59] [60] [61] [8] [62] .
Din referințele (directe și voalate) la personaje istorice din Bucolici, antichitățile concluzionează că Vergiliu era strâns legat de anturajul lui Octavian deja la începutul anilor 30 î.Hr. e. Iar Pollio, și Gallus și Var erau pe vremea aceea aproape de Octavian. Relațiile lui Publius cu ei erau vădit ierarhice: poetul l-a înălțat în mod clar pe Varus mai presus de sine, îl considera pe Gallus egal cu el și vorbea foarte atent despre Pollio, încercând să mențină bune relații cu el [63] . „Bukoliki” a adus autorului lor o mare popularitate (se știe că au fost interpretate chiar și de cântăreți de scenă) [64] . Horațiu în acei ani tocmai își începea cariera în literatură, iar Pollio și Gallus se îndepărtau deja de poezie, așa că Virgil a fost recunoscut drept cel mai bun poet al epocii sale. A fost considerat astfel până la moarte [65] .
Ziua de glorie
Probabil la sfârșitul anului 40 - începutul anului 39 î.Hr. e. [66] sau în anul 38 [24] prietenul și patronul lui Vergiliu a devenit încă un anturaj al lui Octavian, Gaius Cylnius Mecenas . În jurul acestui nobil s-a format un cerc literar, ai cărui membri au cântat sincer despre Octavian ca un politician aducând pace și prosperitate Romei după războaie civile sângeroase [67] . În acest cerc a intrat și Virgil și l-a adus cu el pe prietenul său Quintus Horace Flaccus; a primit de la Mecenas în dar o vilă în Campania, iar mai târziu și o casă la Roma, pe Dealul Esquilin [68] . Viața lui ulterioară a fost încă săracă în evenimente externe. Se știe că Publius a trăit mai ales în Napoli și în vila sa din Campania, precum și în Sicilia (se presupune că avea o altă moșie acolo [69] ), apărând doar ocazional în capitală [70] , și și-a dedicat aproape tot timpul literaturii. . În anul 37 î.Hr. e. l-a însoțit pe Gaius Cylnius, care a plecat în Grecia, la Brundisium , iar singura sursă de informații despre această călătorie este una [71] de la satirii lui Horațiu [72] [73] .
În această etapă a vieții, Vergiliu a comunicat cu Octavian [74] , care a văzut în Publius un talent remarcabil care i-ar putea decora domnia și, prin urmare, și-a demonstrat simpatia și a încercat să influențeze opera poetului în propriile interese. El a acționat însă cu prudență, prin Mecenas [6] . La un moment dat, acesta din urmă i-a sugerat lui Vergiliu să creeze o poezie didactică despre agricultură („Tu, Mecenas, ai ordonat să se facă o sarcină dificilă”, a scris poetul mai târziu [75] ) [76] . Acest subiect a fost foarte popular datorită acuității problemei agrare din Italia. În plus, genul didactic a oferit autorului mai multă libertate creativă decât o poezie clasică pe un complot mitologic și, prin urmare, Publius a fost de acord [77] . Nu se știe exact când a început să scrie Georgicii , dar Suetonius scrie despre o lucrare de șapte ani [78] , care se pare că nu mai târziu de vara anului 29 î.Hr. e. [70] Unii cercetători văd în textul poemului o reprezentare voalată a luptei lui Octavian cu Marcu Antoniu, care s-a desfășurat în anii 32-30 î.Hr. e. (acestea sunt povești despre o luptă cu tauri [79] și despre regele albinelor [80] ) [81] . Timp de patru zile în anul 29, Vergiliu i-a citit poemul lui Octavian, care s-a întors apoi în Italia după victoria de la Actium [82] [83] . El a apreciat foarte mult poemul, dar mai târziu a ordonat autorului să ștergă mențiunea lui Cornelius Gallus, care a căzut în dizgrație și a fost forțat să se sinucidă. Virgil s-a supus [84] .
Spre deosebire de Bucolic, Georgica este o poezie mare, cuprinzând patru cărți și mai mult de două mii de rânduri [85] . Mulți savanți îl consideră apogeul lucrării lui Vergiliu [86] și a avut un succes uriaș la primii cititori [87] . După publicarea Georgicilor, faima lui Publius a atins apogeul; Tacit scrie chiar că odată „poporul roman însuși, după ce a ascultat în teatru poeziile lui Vergiliu, s-a ridicat ca unul și i-a dat asemenea onoruri lui Vergiliu, care s-a întâmplat să fie prezent în rândul publicului, de parcă ar fi fost însuși Augustus” [88] [ 88] . 89] [90] . Acesta din urmă (numele pe care l-a purtat Augustus Octavian din anul 27 î.Hr.) după bătălia de la Actium a devenit singurul conducător al întregului stat roman. Vergiliu în „Georgicii” se referă la el de mai multe ori [91] , vorbind despre intenția sa de a construi un templu în care noul Cezar să fie venerat ca zeu [92] . În a treia carte, Publius promite să scrie o poezie care va glorifica isprăvile lui Octavian [93] [94] [95] :
Curând însă voi începe și voi lăuda cu ardoare bătăliile
Cezarului, Îi voi purta numele prin atâția ani,
Câți sunt despărțit eu de nașterea lui Typhon Caesar.
Imediat după Georgică, Vergiliu a început efectiv să scrie o nouă poezie (după Suetonius, lucrarea a durat unsprezece ani [78] , și de aceea a început în anul 30 î.Hr.). A ținut secrete detaliile, iar contemporanii au fost siguri multă vreme că va fi o epopee panegiric despre Octavian/August. Sextus Propertius , într-una dintre elegiile sale scrise în acei ani, spune că Vergiliu este încântat să „vorbească despre coasta Actium, // Păzită de Phoebus , și despre vitejii marinari ai Cezarului” [97] [90] . Dar treptat, prin prietenii poetului, s-a răspândit în societate informația că Augustus a fost menționat doar în noua poezie: se referă la vremurile îndepărtate care au precedat întemeierea Romei. Personajul principal s-a dovedit a nu fi „Cezar”, ci strămoșul său mitic și progenitorul tuturor romanilor Enea , care a navigat odată în Italia din Troia arsă de ahei . Alegând această temă, Virgil a avut ocazia să evalueze prezentul de la o distanță de timp uriașă și să unească pentru prima dată o serie de personaje mitologice semnificative pentru Roma în cadrul epopeei. Realitățile recentului război civil și-au găsit o anumită reflectare în poemul său : în povestea de dragoste a lui Enea și a reginei cartagineze Dido , primii cititori ar fi trebuit să vadă o descriere voalată a pasiunii lui Marc Antoniu și Cleopatrei [98] .
Indiferent de tema noului poem, publicul era sigur că se naște o altă capodoperă. Același Properțiu scria: „Cădați, scriitori romani, lăsați-vă drumul, grecilor; // Aici se naște ceva mai mult decât „ Iliada ” [99] [100] . Locuri separate ale noii lucrări, numite „ Eneida ” , le-a citit uneori Virgil prietenilor săi. Augustus a vrut să obțină textul poeziei cât mai curând posibil, care, de exemplu, în timp ce se lupta cu Cantabrele din Spania , „a scris scrisori cu cereri și chiar amenințări în glumă, încercând să-l facă, în propriile sale cuvinte, „să trimită la cel puțin prima schiță, măcar vreo jumătate de vers din Eneid’” [101] . Vergiliu a refuzat constant [102] . Una dintre scrisorile lui către Augustus este citată de Macrobius :
Într-adevăr, primesc numeroase note de la tine... Dacă, de către Hercule , aș avea acum [ceva] demn de auzit, [atunci] ți-aș trimite cu plăcere [ceva] de la Enea al meu. Cu toate acestea, [este] un lucru atât de neterminat încât mi se pare că am început o astfel de muncă aproape din cauza lipsei de inteligență...
— Flavius Theodosius Macrobius. Saturnalia, I, 24, 11. [103]Mai târziu, în anul 23 î.Hr. e., Vergiliu a fost de acord să-l prezinte pe Augustus unei părți din Eneida. I-a citit princeps și familiei sale a doua, a patra și a șasea cărți ale poemului. Autorii antici spun că sora lui Augustus Octavia cel Tânăr , când poetul a citit locul unde este amintit fiul ei recent decedat Marcus Claudius Marcellus [104] , a leșinat. Mai târziu, ea l-a răsplătit cu generozitate pe Vergiliu, dându-i zece mii de sesterți pentru fiecare dintre cele optsprezece versuri despre Marcellus [105] [106] .
Virgil și BatillusUn alt episod aparține acestei perioade din viața lui Virgil. Jocurile publice, organizate odată de Augustus, au fost întrerupte din cauza furtunilor puternice și a ploii. Vremea rea a năvălit toată noaptea, dar a doua zi dimineața cerul deasupra Romei era senin, astfel încât jocurile s-au reluat. La scurt timp după aceea, un papirus a apărut pe porțile palatului lui Augustus cu o poezie [107] :
Toată noaptea a plouat fără sfârșit, dar ziua s-a limpezit pentru ochelari: Pe vremea aceea Cezar
a împărțit ziua cu Jupiter așa.
Acest cuplet a fost foarte măgulitor pentru Augustus, deoarece îl compara cu o zeitate și chiar îl plasa deasupra lui Jupiter. Princeps a vrut să găsească și să-l răsplătească pe autor, dar multă vreme nu s-a făcut cunoscut; în cele din urmă, un poet pe nume Batillus a anunțat că poemul a fost scris de el și a primit un premiu pentru aceasta. Cu toate acestea, în realitate autorul a fost Virgil. Pentru a-și apăra drepturile, a atașat în secret în același loc un papirus cu un catren în care era scrisă doar prima jumătate a rândurilor. În toate cele patru cazuri, acestea au fost cuvintele „Deci nu ești tu însuți...” ( sic vos non vobis ), iar poemul arăta astfel:
Deci aici ești, nu tu însuți...
Deci aici ești, nu tu însuți...
Deci aici ești, nu tu însuți...
Deci aici ești, nu tu însuți...
Nimeni, inclusiv Batillus, nu a fost capabil să rezolve această ghicitoare, care l-a interesat foarte mult pe Augustus. Apoi Virgil a publicat textul integral, dovedind astfel calitatea de autor:
Eu sunt autorul acestor poezii, dar gloria a revenit altcuiva.
Deci voi, nu voi înșivă, trageți pluguri, tauri;
Deci voi, nu voi înșivă, albine, aduceți miere;
Deci voi, nu voi înșivă, oi, aduceți lână;
Deci voi, nu voi înșivă, păsări, răsuciți o casă.
Moartea
Până în anul 19 î.Hr. e. Eneida era aproape finalizată. Virgil a decis să meargă în Grecia și Asia timp de trei ani pentru a „a-i da o privire finală Eneidei” acolo; după aceea, a vrut să renunțe la scris și să-și dedice restul vieții filozofiei. Poetul a plănuit o astfel de călătorie încă din anul 23 î.Hr. e. (asta se știe datorită odei jucăușe a lui Horațiu dedicată navei lui Virgil [108] ), dar apoi a abandonat această idee pentru o vreme. Publius a ajuns la Atena , dar l-a întâlnit pe Augustus acolo și a decis să se întoarcă cu el la Roma. Din cauza insolației în timpul mersului în Megara , Virgil s-a îmbolnăvit. Pe navă, boala i s-a intensificat, în Brundisium s-a îmbolnăvit, iar la câteva zile după sosire a murit. Aceasta s-a întâmplat „unsprezece zile înaintea calendelor octombrie , la consulatul lui Gaius Sentius și Quintus Lucretius ” [109] , adică la 21 septembrie 19 î.Hr. e. Publius a fost înmormântat la Napoli, la a doua piatră de pe drumul Puteolan , iar pe piatra funerară a fost sculptat un epitaf scris de el [110] [111] :
M-am născut în Mantua, am murit printre calabrezi, mă odihnesc
în Parthenopeia ; Am cântat pășuni, sate, lideri.
Se știe că, chiar înainte de a pleca în Grecia, Vergiliu a încercat să-l convingă pe tovarășul său Lucius Varius Rufus să ardă manuscrisul Eneidei dacă i s-ar întâmpla ceva. După Pliniu cel Bătrân , poetul s-a călăuzit de modestie [112] , după unul dintre eroii lui Macrobius, de incertitudinea cu privire la înaltele merite literare ale celor scrise [113] . Există o opinie în istoriografie că Virgiliu nu a intenționat niciodată să publice Eneida, considerând-o eșecul său [114] . Întins pe patul de moarte, Publius și-a cerut manuscrisele pentru a le distruge el însuși; fiind refuzat, el i-a lăsat moștenire lui Tukka pe Varia și Plotius, „ca să nu publice nimic care nu a fost publicat de ei înșiși”. Mai târziu, cei doi au încălcat interdicția din ordinele lui Augustus [115] [116] [117] [118] . S -au păstrat versurile lui Sulpicius Cartaginesul despre acest subiect:
Flacăra poeziei ar fi trebuit să fie rapid incinerată –
așa a ordonat Virgil, care a cântat liderul frigian .
Tukka și Varius rezistă; tu, în sfârșit, cel mai mare Cezar, ai salvat
povestea Latiumului cu interdicția ta.
Aproape nefericita Pergam nu a murit de la al doilea incendiu, Ilion
aproape că cunoștea două ruguri funerare.
Viața personală
Autorii antici relatează că Vergiliu era un bărbat de statură mare și de corp mare, cu pielea brună, ceea ce îl făcea să arate ca un țăran. Se distingea prin nesociabilitate și timiditate: era un retras, reticent în a primi oaspeți (chiar și rar își vedea prieteni), iar dacă era recunoscut din întâmplare pe stradă, se ascundea imediat în prima casă pe care o întâlnea. Publius nu a făcut cunoștințe cu femei [15] [120] . S-a zvonit că o anume Plotia Hieria (prototipul lui Amaryllis din Bucoliki) ar fi fost amanta lui, dar, potrivit lui Asconius Pedian , această femeie însăși a spus că Lucius Varius Rufus i-a oferit lui Virgil conviețuirea cu ea, dar acesta a refuzat. După cum scrie Suetonius, Publius „avea dragoste pentru băieți ” - în special pentru Zebet și Alexandru, înfățișați în Bucolice sub numele de Alexis [121] . Cu toate acestea, Servius susține că Vergiliu în general „nu a tolerat dragostea trupească” [46] . Din această cauză, napolitanii l-au poreclit pe poet „Parthenie” – „fată” [122] [123] sau „sensibil” [15] .
Există o presupunere că Horațiu l-a descris pe Virgil într-una dintre satirele sale ca pe un om simplu și nepoliticos, dar în același timp foarte talentat și înzestrat cu bune calități [124] . Poetul scrie:
„Acest obstinat, spun ei, nu va tolera nici cea mai mică glumă”.
Da! chiar și peste o togă aspră care atârnă până la degete de la picioare; peste
tunsoare scurtă; peste pantofi largi - poți râde:
Dar el este cinstit și amabil și nu există om mai bun decât el!
Dar el este un prieten constant; dar sub acest exterior aspru
se ascunde Geniul înalt și calitățile fine ale spiritului!
Virgil vorbea prost și stângaci, dar în același timp își citea perfect poeziile (chiar și vorbitorii profesioniști îl invidiau). Se pare că era predispus la melancolie și se gândea mult la moarte [126] . Sănătatea lui Publius de-a lungul vieții a lăsat mult de dorit: potrivit lui Suetonius, „a suferit mai ales de stomac, gât, dureri de cap și de multe ori se lăsa să sângereze” [127] . Poate că poetul era bolnav de tuberculoză [124] . Activitatea literară i-a adus lui Publius o avere destul de mare de zece milioane de sesterți [128] , precum și o casă pe Esquilin și o vilă în Campania; în ciuda acestor beneficii și a marii faime, Vergiliu era obosit de viața de poet și dorea să renunțe la toate de dragul filosofiei, dar nu a avut timp să facă acest lucru din cauza morții sale timpurii [15] .
Creativitate
Limbă, stil, compoziție
Există mai multe rapoarte în surse despre modul în care Virgil a lucrat la lucrările sale.
Se spune că atunci când scria Georgicii, compunea de obicei multe versuri în fiecare dimineață și le dicta, iar apoi în timpul zilei le reducea la foarte puține cu modificări, spunând cu inteligență că își naște poemul, ca un urs, lingând. liniile până când nu vor lua forma potrivită.
— Gaius Suetonius Tranquill. Despre poeți. Vergiliu, 22. [129]Acest mesaj este confirmat de Suetonius Aulus Gellius , precizând: „Așa cum femela acestui animal dă naștere unui pui care nu are formă și înfățișare, iar apoi, lingând felul în care l-a născut, dă formă trupului său. iar certitudinea trăsăturilor, la fel este produs la început geniul său [Virgil ], a fost nepoliticos în aparență și imperfect, iar mai târziu, după prelucrare și îmbunătățire, a căpătat formă și aspect” [130] . „Eneida” Vergiliu a scris mai întâi în proză, iar apoi a tradus în limbaj poetic [131] , şi a acţionat din ordine [132] , scriind „oricand a vrut”. „Pentru a nu interfera cu inspirația, a lăsat ceva neterminat, altceva pe care parcă doar a schițat cu versuri ușor schițate, spunând în glumă că le pune în loc de suporturi pentru a-și susține munca până la ridicarea unor coloane puternice” [133] .
Publius a lucrat încet, alegând fiecare cuvânt anume cu o grijă extremă. Uneori citea prietenilor ce s-a scris și alegea pentru asta acele locuri, în perfecțiunea de care nu era sigur, pentru a auzi părerile altora. Eros, un slobod al lui Vergiliu, și-a amintit că în timpul unei astfel de lecturi, poetul a venit cu terminații pentru două rânduri din Eneida și a ordonat imediat introducerea lor în text [134] . Publius s-a străduit în poeziile sale pentru concizie maximă, simplitate și reținere nobilă și i-a preferat vorbirea modernă, recurgând doar ocazional la arhaisme - atunci când considera că este absolut necesar. Marcu Vipsanius Agrippa i-a reproșat poetului folosirea excesivă a vocabularului cotidian [135] , dar acest lucru a fost aparent nedrept: stilul lui Vergiliu se distinge întotdeauna prin rafinament și sublimitate [136] . În plus, diferențele caracteristice în poezia lui Publius sunt bogăția simbolică a textului și expresivitatea imaginilor sonore [137] , folosirea de cuvinte noi, comparații și metafore neașteptate, care în unele cazuri sunt ceva direct opus bine- mostre clasice cunoscute. Astfel, dacă în Iliada lui Homer adunarea poporului este comparată cu o mare furioasă [138] , atunci în prima carte a Eneidei [139] marea în timpul unei furtuni este comparată cu o adunare a poporului [140] .
Virgil a folosit frecvent aliterația , dar a avut grijă să nu o folosească excesiv. De exemplu, celebrul vers al lui Quintus Ennius „At tuba terribili sonitu taratantara dixit” („Trâmbița taratantarei spuse tare cu un sunet alarmant” a schimbat: „At tuba terribilem sonitum procul aere canoro // increpuit” („Aruncarea în frică, trâmbița zdrăngănește cu ecou de aramă” [ 141] ).În fiecare caz, Publius a căutat să se asigure că sunetul versurilor corespunde conținutului lor.Grație eforturilor sale, poezia latină a atins cea mai înaltă expresivitate [142] .
Vergiliu a fost un poet foarte învățat, motiv pentru care a fost considerat deja un specialist remarcabil în religia romană și dreptul sacru în antichitate. „Tot Virgiliu este plin de învățătură”, a scris Servius [102] despre aceasta . Publius avea cunoștințe excelente de poezie greacă și romană, dramaturgie, literatură de specialitate [143] și a folosit ca surse operele multor autori. Ar putea include în textele sale rânduri întregi sau chiar fragmente mai mari din poezii și poezii ale altora, le-ar putea reelabora aproape de nerecunoaștere, să-și sature lucrările cu reminiscențe și aluzii ascunse. Virgil nu a încercat să facă complet invizibilă afinitatea textuală dintre poemele sale și cele ale predecesorilor săi. Lucrarea sa cu sursele arată mai mult ca un concurs, în cadrul căruia poetul a plasat materialul împrumutat într-un nou context și l-a forțat să se joace cu culori noi. Sursele îi atribuie lui Publius afirmația că el „căută aur din bălegarul lui Ennius”, adică folosește în opera sa cele mai reușite și potrivite întorsături din „Analele” lui Quintus Ennius, scrise în latină arhaică (de exemplu, acestea sunt cuvintele despre Quintus Fabius Maximus Cunctator - „tu aici, care ne-ai salvat statul prin întârzieri” [144] ) [136] . Există multe referiri la Homer în textele virgiliene, iar poetul a răspuns acuzațiilor de plagiat: „De ce nu încearcă ei înșiși să comită un astfel de furt? Atunci ei vor înțelege că este mai ușor să furi o bâtă lui Hercule decât să furi un vers lui Homer” [145] .
Poeziile lui Vergiliu devin mai degrabă o colecție de episoade separate, asemănătoare epilliei , care au o anumită autosuficiență și formează în același timp un singur tot [146] . Diferite părți ale poeziei se dovedesc a fi legate prin paralele semantice și simbolice, al căror număr poate fi arbitrar mare [147] . Există, de asemenea, o legătură între diferitele poezii: aceleași imagini și motive intriga trec de la o operă la alta, schimbându-se. Așadar, bâzâitul albinelor în Bucolice este o componentă obligatorie a realității idilice, în Georgici aceste insecte sunt descrise ca fiind cea mai bună parte a lumii animale, iar în Eneidă sunt asemănate mai întâi cu cartaginezii, apoi cu romanii. Virgil recurge adesea la autocitate și, în general, se pare că se bazează pe faptul că cititorii percep diversele sale lucrări ca un singur întreg [148] .
Prezentarea intrigii principale în poeziile lui Publius se diversifică cu pricepere datorită inserțiilor pe teme de istorie și mitologie, schițe de peisaj și digresiuni lirice. Datorită acesteia, reușește să-și facă lucrările mai distractive [137] [149] .
Anexa Vergiliana
Complexul de texte poetice cunoscut sub numele de Apendicele Vergiliana („Apendicele la Virgiliu”) cuprinde opt lucrări enumerate de Servius: „Ciris” („Oscopa”), „Etna”, „Tânțar”, „Priapeia”, „Catalepton” („ Amestec"), "Epigrame", "Kopa" ("Cărciumarul"), "Blestem" [46] . Suetonius menționează șase dintre ele, unele lucrări sunt menționate de alți autori antici. Nu există un consens în știință cu privire la ce texte din această listă aparțin cu adevărat condeiului lui Vergiliu [34] [150] . În epoca hipercriticii, se credea că Publius a scris doar două poezii din Amestecul (V și VI), iar orice altceva era opera unor poeți necunoscuți, contemporani săi sau reprezentanți ai unei epoci ulterioare. De la mijlocul secolului al XX-lea, tabloul a devenit mai complex: există două puncte de vedere extreme (mulți savanți germani, în frunte cu Karl Büchner, au susținut hipercritica, majoritatea italienilor cred că întregul Apendice a fost într-adevăr scris de Virgil) și unul. compromis, conform căruia lista operelor veritabile Vergiliei poate cuprinde mai mult de două puncte, iar orice altceva ar putea fi scris de membrii aceluiași cerc literar și, în consecință, are valoare și pentru biografia poetului [151] .
Scurta poezie „Tânțarul”, după Suetonius, a fost scrisă de Publius la vârsta de șaisprezece ani (după unii cercetători, cea mai recentă datare posibilă este la mijlocul anului 44 î.Hr. [29] ). Eroul ei este un cioban care adoarme la soare fără să vadă o viperă târându-se spre el. Țânțarul îl înțeapă pe cioban, se trezește, omoară țânțarul și observă șarpele. După ce a ucis-o și pe ea, bărbatul își îngroapă salvatorul și scrie un epitaf poetic pe piatra funerară [150] . Majoritatea cercetătorilor văd în această poezie o parodie a stilului retorului Epidius, care l-a învățat pe Vergiliu arta oratoriei; Thaddeus Zelinsky a sugerat că aceasta a fost o traducere din greacă [152] . Poezia ar putea fi dedicată lui Gaius Octavius/Octavian [153] : este posibil ca Virgil să se refere la el de mai multe ori drept „băiat sfânt” [29] („Făiete sfânt, acest cântec este pentru tine…” [154] ). Există însă voci împotriva acestei ipoteze [155] . Majoritatea cercetătorilor cred că poemul a fost scris de un poet necunoscut al „epocii lui Tiberius - Claudius ” [156] .
În poemul „Kiris” sau „Oscopa” vorbim despre Skilla , care, din dragoste pentru regele Minos al Cretei , și-a ucis tatăl, iar după aceea s-a transformat într-o pasăre. În unele rânduri există un ecou clar al „Eneidei”, iar acesta este un argument în favoarea faptului că poemul a fost scris după moartea lui Vergiliu [157] . Conform unei versiuni, Virgil a început să o scrie, iar mai târziu un alt poet, care a rămas fără nume, a terminat-o [158] . Poezia „Blestemul”, scrisă la un înalt nivel artistic, poate fi asociată cu pierderea temporară a lui Publius a posesiunilor sale din Mantua [159] : eroul liric își blestemă „pământurile sfâșiate” [160] că trebuie să plece, și își amintește. iubita lui, care a rămas acasă, pe nume Lidia [161] . În acest caz, „neotericul” Publius Valerius Cato [162] ar fi putut fi autorul . După secolul I d.Hr. e. s-ar fi putut scrie poezia didactică „Etna” şi poezia „Cânciuriaşul” [163] ; „Etna”, se pare, a fost atribuită lui Vergiliu doar pentru că „Eneida” are o descriere colorată a acestui vulcan [164] .
Amestecul este o colecție dezordonată de mici poezii, dintre care majoritatea au fost scrise de Vergiliu în tinerețe (doar una datată din vremea când poetul a scris Eneida). O altă lucrare din Anexa Vergiliana este poezia „Micul dejun” ( Moretum ) [165] . Aceasta este o epopee a vieții de zi cu zi, în care viața de zi cu zi a unui țăran este descrisă fără nicio idealizare. Judecând după rânduri separate, Micul dejun a fost creat după Georges, iar unii cercetători consideră că autorii celor două poezii au avut opinii similare asupra semnificației muncii țărănești, în timp ce alții cred că autorul cărții Micul dejun râde de Virgil [166] .
„Bucoliki”
Virgil a scris prima sa operă majoră într-un gen nou pentru literatura romană din acea vreme. Acestea sunt „poezii de cioban”: acțiunea lor se petrece într-o lume idilică fictivă, în sânul naturii, în care simplii păstori vorbesc despre experiențe amoroase, se întrec în cânt, ascultă povești despre „epoca de aur”. Publius a folosit ca sursă versetele grecului Teocrit [167] [168] [169] , care a trăit în secolul al III-lea î.Hr. e., dar numai două secole mai târziu a devenit cunoscută publicului larg. La început, el și-a tradus pur și simplu predecesorul (de exemplu, în a treia eclogă din „Bukolik” există mai mult de 40 de versuri din Teocrit), apoi a început să combine diferite pasaje traduse și texte originale și, în cele din urmă, a trecut la creându-și propriile variații pe teme „ciobanului” [170] . De la Teocrit, a preluat o serie de personaje ( Daphnis , Tityra, Tirsis, Amaryllis, Corydon și alții) și principalele conflicte ale intrigii, dar a transferat acțiunea din Sicilia și din insula Kos în Arcadia, care în imaginea sa apare ca o țară de basm sau chiar un „peisaj al sufletului” condiționat. Spre deosebire de geografie, de acolo se poate ajunge la Roma pe jos, există un mal de mare, râul Mincius curge în apropiere (pe acest râu se află nativul poetului Mantova), câmpurile sunt arate și secerate în același timp [171] . Peisajele arcadiene din Bucoliki combină grădinile vaste și terenurile arabile ale Galiei cu stâncile și plantațiile de munte ale Siciliei [172] .
Păstorii lui Vergiliu se dovedesc a fi personaje considerabil mai idealizate și convenționale decât eroii lui Teocrit. Publius nu le înfățișează viața, refuză motivele comice, combină diferite personaje teocritene diferite într-unul singur (de exemplu, sumbru nepoliticoși Komata și Lacon cu oameni buni și veseli Corydon și Batt), ceea ce face imposibilă desenarea clară a personajelor. Imaginile devin mai complexe [172] , stilul devine mai puțin direct și mai solemn, ceea ce, însă, nu dăunează armoniei interioare de ansamblu a textului [171] . Vergiliu organizează într-un mod nou diverse elemente ale poeticii teocritice și le obligă să-și servească propriile scopuri: în interpretarea sa, colecția de poezii se conturează pentru prima dată ca o unitate complexă, ținută împreună prin paralele semantice și formale [173] .
Inițial, eglogile au fost publicate separat, așa cum erau scrise, și fiecare avea propriul nume după numele protagonistului („Tityr”, „Alexis”, „Palemon”, „Pollio”, „Daphnis”, „Var” / „ Silen”, „Korydon „/“Melibey”, „Vrăjitoare”, „Maurice” și „Gall” [174] ). În anul 39 î.Hr. e. Virgil le-a combinat pentru o ediție completă într-o nouă ordine, făcând ciudate eglogile scrise sub formă de dialoguri și scrise în formă narativă [175] . Al treilea, al cincilea și al șaptelea sunt concursuri de cântece; în primul eglog îşi iau rămas bun doi păstori, dintre care unul pleacă în exil, iar aceeaşi temă apare în a noua [176] ; a șasea eglogă este unită cu cea de-a zecea prin figura lui Gaius Cornelius Gallus, iar cu a patra prin exprimarea de recunoştinţă a autorului faţă de Gaius Asinius Pollio şi Publius Alfen Varus [173] . În al doilea și al optulea personaj se plâng de dragoste neîmpărtășită, în al patrulea și al șaselea vorbim despre viitor și, respectiv, trecut, iar în cel de-al cincilea eglog central sunt combinate „pământesc și divin”: povestește despre modul în care tinerii. Daphnis moare și a înviat, devenind un zeu. În imaginea lui Daphnis, comentatorii Bucolicului, începând din epoca antică, l-au văzut pe Gaius Julius Caesar, clasat printre zei în anul 42 î.Hr. e. [177] [178] [179] În reprezentarea lui Vergiliu, Daphnis/Cezar devine un zeu pentru întreaga omenire, în timp ce încearcă să stabilească pacea, iar fiul său Octavian (în prima eglogă) devine un zeu pentru poet și păstori, ca el le protejează pământurile de violenţa străină . Laitmotivul tuturor Bucolicilor este iubirea, dar Daphnis o depășește pentru a-i oferi autorului un motiv să admită că pacea („liniștea”) este binele cel mai înalt, iar această teză este întărită de ecloga al șaselea adiacentă, în care Pan dă păstorii multe exemple de pasiune dezastruoasă, luate din mitologie [180] .
Un loc aparte în Bucolici îl ocupă cea de-a patra eclogă (după anticarul Michael von Albrecht , „una dintre cele mai nobile și mai gânditoare creații ale literaturii mondiale” [181] ). Vorbește despre împlinirea iminentă a profețiilor antice și începutul „epocii de aur”, asociată cu nașterea unui copil neobișnuit [179] .
Ultimul cerc a venit conform difuzării profetei din Kuma , De la începutul
timpurilor, un sistem maiestuos începe,
Fecioara vine din nou la noi, vine împărăția lui Saturn .
Din nou, un nou trib este trimis din cerul înalt.
Susține nou-născutul, alături de care, pentru a înlocui
Clanul de Fier, clanul de aur se va stabili pe pământ,
Fecioară Lucina !
Acest copil, după Vergiliu, este fiul zeilor, dar în același timp are părinți pământeni [183] . El va stăpâni lumea și sub stăpânirea lui pământul va da roade fără efort omenesc; leii nu vor amenința turmele, iar eroii vor merge din nou la Colhida pentru Lâna de Aur și vor lua Troia , după care va începe epoca prosperității generale. Sensul acestei poezii era deja obscur pentru primii cititori și au apărut o serie de ipoteze despre ce fel de copil însemna. Au existat sugestii că acesta este unul dintre fiii lui Gaius Asinius Pollio (a patra eclogă este dedicată acestuia din urmă), fiul așteptat, dar niciodată născut al lui Octavian din Scribonia , fiul lui Marc Antoniu din Octavia cel Tânăr , Octavian însuși sau nepotul său Marcus Claudius Marcellus . În Evul Mediu a devenit pentru o vreme general acceptat că Vergiliu a prezis nașterea lui Isus Hristos [184] [179] . Oamenii de știință moderni cred că era mai degrabă o metaforă: sub forma unui copil, poetul putea descrie „epoca de aur” reală, lumea brundisiană , un fel de zeitate (greacă sau orientală) [176] [185] [186 ] [187] .
În ansamblu, „Bucoliki” a devenit o operă originală în care experiența poeziei „ciobanului” grecesc a fost complet regândită. Combinând modernitatea și Arcadia de basm, elementele culturii grecești și romane, personaje idealizate și peisaje realiste [188] , intrigi idilice și o stare generală de melancolie [64] Virgil a reușit să creeze ceva complet nou, și-a demonstrat măiestria compoziției și a simțului. de stil [149] combinat cu lejeritate și sinceritate [189] [190] [179] .
„Georgics”
A doua mare lucrare a lui Vergiliu este poemul didactic „Georgics” („Poezii agricole”). Publius a decis să scrie o epopee despre agricultură, după ce a ascultat cererile lui Mecenas și realizând principalele nevoi ale epocii. În anii 30 î.Hr. e. Roma încerca să iasă dintr-o criză socio-politică profundă, iar mulți (inclusiv Octavian și anturajul său) au văzut calea de ieșire în revenirea societății la micul proprietar de pământ cu modul său de viață caracteristic - simplu, sănătos, fără excese și desfrânare. [77] . Alocand mici parcele de pământ plebei urbane și veteranilor, Octavian a făcut un pas în această direcție, iar în literatură au apărut lucrări care povesteau despre avantajele muncii țărănești, trezind în cititori dragostea pentru pământ și natură [149] . În acea epocă, Mark Terentius Varro și-a scris tratatul Despre agricultură , iar Virgil și-a scris Georgicii. Formal, Publius adresează poezia unor oameni care au primit recent teren ca proprietate și acum nu știu ce să facă cu el; adevărații destinatari erau orășeni destul de înstăriți, cu bun gust literar, cărora poetul a vrut să le povestească despre avantajele unui mod de viață rural [191] [192] .
„Georgics” este format din patru cărți. Prima se ocupă de munca câmpului și prognoza meteo, a doua se ocupă de creșterea arborilor și arbuștilor, a treia se ocupă de creșterea vitelor, iar a patra se ocupă de apicultura [193] [189] [194] [195] . Astfel, prima jumătate a poeziei vorbește despre natura neînsuflețită, iar a doua despre natura animată. Ambele jumătăți încep cu invocații extinse către zeii țării și lui Octavian și, la rândul lor, se destramă într-o primă carte mai întunecată și o a doua mai ușoară. La sfârșitul cărții I sunt descrise semne teribile care au fost observate după asasinarea lui Gaius Iulius Caesar; la sfârșitul cărții a III-a, o epidemie între animale și triumful morții; în cartea a II-a este descrisă viața țăranilor. ca „de trei ori binecuvântată” [ 196] Schimbarea anotimpurilor agricole devine pentru poet o dovadă vizibilă a unității și ciclului naturii, precum și a inevitabilității renașterii după moarte; tocmai în aceasta văd cercetătorii baza filozofică a poemului. În plus, importantă pentru Virgil a fost ideea valorii morale a muncii, care transformă totul în jur [197] . Țăranul după chipul lui este complet îmbinat cu natura și duce o viață calmă, virtuoasă, fericită [195] .
Reluând epopeea didactică, Vergiliu s-a trezit rivalul unuia dintre cei mai vechi și mai autorizați poeți ai Greciei - Hesiod , autorul „ Opere și zile ” [198] . În același timp, lucrările scriitorilor de mai târziu au devenit surse de date faptice și mostre reale - în special, „Semnele vremii” de Aratus din Sol [199] , „Despre natură” de Empedocles , „Hermes” de Eratostene , „ Melissurgicas” și „Georgics” de Nicander de Colofon (de la Publius a împrumutat numele acestui scriitor pentru poemul său), Domostroy a lui Xenofon , lucrările lui Aristotel , Istoria plantelor a lui Teofrast , Despre agricultură și Despre agricultură a lui Gaius Julius Gigin . Albinele , tratate agricole ale lui Mark Porcius Cato Cenzorul [149] , Varro și Magonul Cartaginez . Influența lui Titus Lucretius Cara, autorul poeziei „ Despre natura lucrurilor ” este remarcabilă: oamenii de știință au calculat că, în medie, pentru fiecare douăsprezece rânduri din „Georgics” există o reminiscență din Lucretius [37] . În acest sens, Aul Gellius a remarcat că „Virgil a urmat nu numai cuvinte individuale, ci și versuri aproape întregi, precum și multe fraze ale lui Lucretius” [200] . Reminiscențe de la Homer, Callimachus, Theocritus, Apollonius of Rhodos, Parthenius și Quintus Ennius sunt împrăștiate în textul Georgicilor [201] .
Valoarea „Georgics” ca ajutor practic ipotetic, aparent, nu ar putea fi mare: autorul lor, deși un nativ din mediul rural, în unele cazuri oferă informații incorecte (de exemplu, că o ramură a unui copac poate fi altoită pe trunchiul lui). oricare alta), iar în ansamblu expunerea lui nu este foarte sistematică. De exemplu, Virgil consacră de douăzeci de ori mai mult text viticulturii decât culturii măslinelor, iar creșterea păsărilor de curte, creșterea porcilor, creșterea peștilor în cuști și horticultura, populare în rândul romanilor, nu sunt menționate deloc [38] . Cu toate acestea, mulți autori antici au apreciat foarte mult poemul, inclusiv din punctul de vedere al agronomiei, iar în știință există păreri că „Georgics” este punctul culminant al operei lui Vergiliu [86] [149] [137] . Poetul a reușit să creeze un imn cu drepturi depline la munca țărănească, pentru a-și exprima dragostea pentru natură; epopeea didactică din reprezentația sa a devenit distractivă și incitantă datorită alternării poveștii despre munca agricolă cu descrieri ale naturii și inserții pe alte subiecte (semne cerești, pierderea vitelor, aluzii la evenimente istorice, povestea lui Proteus și Orfeu , etc.), din cauza starii generale de melancolie [202] .
Eneida
Opera de viață a lui Vergiliu a fost crearea unui poem din douăsprezece cărți pe un complot istoric și mitologic. Această lucrare a rămas neterminată: nu are un final pronunțat, 58 de rânduri sunt neterminate, mai mult, Publius a intenționat să editeze întreaga poezie, dar nu a avut timp să o facă. Executorii săi, din ordinul lui Augustus, au publicat Eneida fără nicio revizuire [118] cu două excepții: au schimbat două cărți (nu este clar care dintre ele) și au șters chiar primele patru rânduri, după care poemul a început cu acum cuvinte celebre „Luptă și voi cânta soțului meu…” („Arma virumque cano…”) [203] .
Protagonistul poeziei este Eneas , un personaj minor din mitologia greacă, membru al casei regale troiene, care, în timpul cuceririi Troiei de către ahei , a reușit să scape și a devenit mai târziu conducătorul colegilor săi de trib care au plecat spre vest. . Cel mai târziu din secolul al III-lea î.Hr. e. se credea că Enea s-a stabilit în Latium și că descendenții săi au fondat Roma. Patricienii Iuliei , căruia îi aparținea Augustus, „al doilea întemeietor al Romei”, conform propagandei oficiale [204] i-au construit genealogia ; mulți nobili se considerau descendenți ai însoțitorilor lui Enea [205] [206] . Toate acestea au făcut ca o astfel de alegere a temei poeziei să aibă un succes deosebit. În plus, Vergiliu a fost primul care a creat o narațiune artistică a preistoriei romane în latină clasică, legând între ele puținele rapoarte ale surselor (înaintea lui au existat doar „Războiul punic” al lui Gnaeus Naevius și „Analele” lui Quintus Ennius , unde acţiunea a început cu Aeneas [207] ). Roma nu se află încă în Eneidă, dar soarta sa, deja destinată, se dezvăluie treptat în text, unde sunt amintiți nu numai Augustus, ci și moștenitorii săi; istoria Romei este considerată nu retrospectiv, ci dintr-un trecut și mai profund [208] , iar acest lucru oferă cercetătorilor motive să numească Eneida „poezie despre viitor” [209] , poem care, în amploarea ei, corespundea măreţia statului roman [210] .
La începutul poeziei, o furtună duce corăbiile lui Enea către țărmurile Libiei . După ce a primit o primire bună de la regina Cartaginei Dido , călătorul îi povestește despre căderea Troiei și despre lungile sale rătăciri - despre cum a încercat să se stabilească în Creta , cum a fost alungat de acolo și cum au ordonat Penates într-un vis . el să navigheze în Italia pentru a stabili acolo un nou stat . Dido se îndrăgostește de un oaspete. Aeneas îi întoarce sentimentele, dar în curând Jupiter îi ordonă să-și continue drumul, iar regina abandonată se sinucide. Aeneas se apropie de coasta Campaniei și coboară în lumea interlopă. Acolo întâlnește umbra tatălui său, profețind despre marele viitor al Romei până în epoca lui Augustus. Atunci Aeneas aterizează la gura Tibrului și își dă seama că acesta este pământul pe care îl căuta. El face o alianță cu regele local latin și vrea să se căsătorească cu fiica regelui Lavinia , dar fostul ei logodnic Turnn începe un război, a cărui descriere ocupă întreaga a doua jumătate a poemului. În cele din urmă, Eneas ucide inamicul în luptă unică, iar la aceasta poezia se termină [211] [212] [208] [213] [214] .
Modelul pentru Virgil în timp ce lucra la Eneida a fost Homer. Prin analogie cu Iliada și Odiseea a fost construită intriga poemului. Protagonistul, ca și Ulise , se află într-o țară străină, unde îi povestește regelui local despre căderea Troiei și nenorocirile sale; el coboară pentru o vreme în viața de apoi, în drum spre țelul o femeie încearcă să-l rețină. Virgil descrie raiduri nocturne în tabăra inamicului, armistițiul și încălcarea acestuia, jocuri memoriale, sfatul zeilor, fabricarea de arme pentru erou de către Vulcan ( Hephaestus ), include liste de lideri în poem și fiecare dintre aceste episoade au un prototip în textul homeric. În același timp, evenimentele se dezvoltă, în comparație cu Homer, în ordine inversă: mai întâi rătăcirile, apoi războiul. În consecință, primele șase cărți ale Eneidei sunt numite „Odiseea romană”, iar a doua – „Iliada romană” [212] [215] [146] [216] .
Cu toate acestea, există și diferențe fundamentale. În poeziile homerice, scopul tuturor acțiunilor eroilor este evident: aheii se străduiesc să cucerească Troia, iar războiul este un lucru cu totul obișnuit pentru ei, iar Ulise încearcă să se întoarcă acasă la familia sa. Virgil nu are această sarcină clară. Navigand pe Marea Interioară , Aeneas și tovarășii săi în fiecare nou port văd un posibil sfârșit al călătoriei, iar luptând cu Turnn, își dau seama că războiul nu a fost inevitabil. Ei se străduiesc să-și înțeleagă destinul, iar acest lucru este departe de a fi obținut imediat. Protagonistul, împlinindu-și destinul, este nevoit să renunțe la pasiunile sale, deși sunt nobile: din dorința de a lupta cu dușmanii, din dragostea pentru patria și o femeie; vrea să rămână în Cartagina și apoi în Sicilia, dar zeii îl fac să meargă mai departe. Astfel, prima treime a Eneidei este o poveste despre renunțare, iar ultima treime este o poveste despre depășirea obstacolelor în drumul spre scopul indicat la mijloc [217] .
Pe lângă poemele homerice, sursele lui Vergiliu când a lucrat la „Eneida” au fost poemele de ciclu , tragediile lui Sofocle și Euripide , „ Argonautica ” de Apollonius din Rodos (Dido lui are multe în comun cu Medeea din acest poem), „Anale” de Quintus Ennius , „Războiul punic” de Gnaeus Naevia, „Începuturile” lui Mark Porcius Cato Cenzorul, „Antichitățile umane și divine” ale lui Mark Terentius Varro, „ Istoria Romei de la întemeierea orașului ” de Titus Livius , poezii de Catul [218] [219] .
Protagonistul Eneidei este un personaj literar de tip nou. Aeneas este înzestrat cu trăsăturile unui vechi erou epic (un războinic care cedează cu ușurință în fața furiei, se remarcă prin curaj [220] ); în acelaşi timp, el are calităţi specifice romane – fides (fidelitate faţă de obligaţiile asumate, în special în raport cu tovarăşii săi) şi mai ales pietas – evlavie în raport cu zeii şi rudele. Enea urmează mereu ordinele zeităților, îl duce pe umeri pe tatăl său, bătrânul Anchise , din Troia arzătoare, ia cu el în exil pe zeii casei [221] , are grijă de urmașii săi. Eroul poeziei demonstrează noblețe, subtilitate a sentimentelor și compasiune față de inamic, chiar și în timpul luptei. Pe de altă parte, cruzimea lui față de Turnus și Dido pare nejustificată cititorului modern [222] . Enea este pe deplin conștient de sarcina sa - de a pune bazele unui mare stat - și pentru aceasta renunță la dorințele sale [223] [224] , devenind un instrument absolut pasiv în mâinile sorții. În acest comentatori vezi tragedia imaginii lui Enea [225] .
Personajele din al doilea rând arată mai solide și, în același timp, mai schematice. Acesta este Thurn, inițial un erou pozitiv, un model de vitejie, sortit morții (Virgil l-a înfățișat cu ochii pe Hector al lui Homer [224] ); soția grijulie a lui Aeneas Creus (Michael von Albrecht o numește „una dintre cele mai duioase imagini ale literaturii mondiale”), însoțitoarea fidelă a lui Aeneas Akhat [226] , care a devenit standardul prieteniei masculine Euryal și Nis , Anchises este un înțelept. bătrân cu darul prevederii, viteazul frumos Ascanius (fiul lui Enea), cuviosul rege latină [227] . Mai presus de toate, poetul a reușit în imaginea tragică a lui Dido. Regina, spre deosebire de protagonistă, nu poate renunța la dorințele sale de dragul viitorului și, convinsă de imposibilitatea fericirii, se sinucide [224] . Povestea ei, asemănătoare cu soarta Arianei și a lui Hypsipyle , pare a fi o născocire a imaginației lui Virgil [228] .
Vederi ale lui Virgil
Istorie
Istoria Romei a ocupat un loc important în opera lui Vergiliu, care a fost un mare patriot al țării sale [229] . El a identificat Roma cu toată Italia, inclusiv din 49 î.Hr. e. inclusiv mica patrie a poetului. „Saturn este pământul, marea mamă a recoltelor”, numește poetul Italia [230] , vorbind despre ea ca fiind cea mai bogată țară din lume [231] , locul de naștere al „bărbaților puternici” - Sabines , Volsci , Ligures , Marsi . Publius considera Roma în sens restrâns drept un oraș unic. Zeii, care determină cursul istoriei și fac din oameni uneltele lor [232] , au ales o așezare pe Tibru pentru locuința lor pământească și pentru stăpânirea lumii, deși alte orașe puternice au existat de mult (de exemplu, Cartagina, care sa bucurat de favoarea lui Juno ). Ei l-au numit pe Enea, un frigian cu rădăcini italice, rolul unuia dintre fondatorii marelui oraș și l-au trimis pe drumul său, furnizând în mod regulat profeții despre propria sa soartă și despre marele destin al comunității pe care o va crea [233]. ] .
Toate aceste profeții și predicții spun despre evenimente care sunt viitorul îndepărtat pentru eroii Eneidei și trecutul pentru cititorii săi. Împreună cu digresiunile și referințele istorice ale autorului, ele ocupă un loc atât de important în poezie, încât în antichitate a fost numită chiar „Gesta populi Romani” („Faptele poporului roman”) [234] . Aeneas vizitează odată dealurile de deasupra Tibrului , unde locuiește grecul Evander ; pe scutul forjat pentru Enea de Vulcan sunt înfățișate multe evenimente din timpurile ulterioare, până la bătălia de la Actium [235] [236] [237] ; în lumea interlopă, protagonistul îl întâlnește pe tatăl său, care îi povestește despre marea soartă a Romei. Potrivit lui Anchises, dacă alte popoare devin celebre grație artelor sau științelor, atunci descendenții lui Enea vor stăpâni întreaga lume [234] .
Alții vor putea crea statui vii de bronz,
Sau este mai bine să repeți apariția oamenilor în marmură, Este
mai bine să conduci litigiile și mișcările cerului mai abil Calculați
sau numiți stelele în creștere - nu argumentez:
Român! Înveți să conduci popoarele în mod suveran -
Aceasta este arta ta! - să impună condițiile lumii, să
arate milă celor smeriți și să-i umilești pe aroganți prin război!
În același timp, puterea politică nu este promisă ca un cadou. Zeii îi ajută doar pe romani, care ei înșiși trebuie să depună eforturi mari pentru a atinge scopul [239] . Deja în „Georgici” se aud numele unor oameni de seamă, datorită cărora a crescut puterea Romei, - „ Decius al tuturor și Marius , puternic Camillus , și Scipio , stâlpi ai războiului” [240] . Ankhiz îi numește pe Tarquinius cel Bătrân , Lucius Junius Brutus , Titus Manlius Imperiosa Torquatus , trei Muzee Publius Decius , Livius Drusus , Scipios , Mark Portia Cato Censor , Lucius Aemilius Paul al Macedoniei , Lucius Mummius Ahaic , frații Gracchi . Această listă este încununată de august [241] , a cărui domnie este înfățișată ca rezultat natural triumfal al întregii istorii romane [242] .
Romanii au un set de calități unice, datorită cărora, potrivit lui Vergiliu, își pot împlini destinul și pot păstra dragostea zeilor. Acestea sunt pietatea ( pietas ), [243] bravura ( virtus ), sârguința, modestia și simplitatea manierelor. Adevărat, în timp, toate aceste calități s-au pierdut în mare măsură și, ca urmare, au început conflictele interne, care au escaladat în războaie civile; dar o întoarcere la vechile căi poate îndrepta lucrurile [244] .
Pentru poet, istoria este un proces intenționat: căderea Troiei, călătoria lui Enea și întemeierea lui Lavinius sunt preludiul necesar pentru apariția statului roman, iar Roma, la rândul ei, trebuie să unească universul și să-i dea. pace. În consecință, conceptul de predestinare, soartă, soartă , care dirijează evenimentele, devine important pentru Virgil. Cu toate acestea, nu totul este prestabilit, în opinia lui. În conceptul lui Publius există un loc pentru accidentele asociate cu ignorarea oamenilor cu privire la soarta lor, precum și cu existența voinței zeilor, uneori opusă sorții. Deci, Juno din Eneida încearcă să interfereze cu soarta și să prevină distrugerea Cartaginei de către romani, dar nu reușește: este învinsă de „stânca lui Jupiter” ( fatum Jovis ), care este mai puternică pentru că urmărește un scop bun. Vergiliu refuză ideea timpului ciclic, comună în cultura antică. El consideră istoria un proces liniar; aceasta o apropie de Vechiul Testament și de tradițiile creștine de mai târziu [245] .
Politică
Bucolicele și Georgicile lui Virgil sunt printre puținele monumente literare supraviețuitoare create în epoca războaielor civile la sfârșitul anilor 40 și 30 î.Hr. e. Ei puteau îndeplini, printre altele, o funcție de propagandă, deși formal erau devotați cu totul altceva. Cercetătorii disting două motive principale în aceste texte: respingerea conflictelor interne și exaltarea lui Cezar și Augustus. Confruntat personal cu manifestările pernicioase ale războiului civil, Publius protestează împotriva violențelor și confiscărilor [155] , numește soldații armatelor în război distrugători, „barbari”, „războinici fără Dumnezeu” [246] , din cauza cărora oamenii pașnici sunt nevoiți să plece. patria lor și caută o casă nouă. Cauzele fundamentale ale acestor necazuri, potrivit poetului, au fost lipsa de acord între cetățeni [247] și declinul moravurilor [244] .
Poetul nu dă vina pe „partidul” cezarian pentru cele întâmplate. Dimpotrivă: a devenit unul dintre primii scriitori care au susținut politica de îndumnezeire a lui Cezar și a lui Augustus. În cea de-a cincea eclogă a Bucolicului, când se vorbește despre Dafnis, care „a murit cu o moarte crudă” [248] , dar a fost inclus mai târziu în oștirea zeilor, Virgiliu înseamnă probabil Cezar. În a noua eglogă, el amintește de „Luminarea lui Cezar”, în lumina căreia se înroșesc strugurii și se coc spicele [249] ; aici vorbim despre cultul astral al lui Gaius Julius, care a luat nastere la scurt timp dupa moartea sa. În cele din urmă, în prima eglogă, Publius îl numește pe Octavian zeul care „a dat pacea” [250] și căruia i se fac în mod regulat sacrificii [251] . Adevărat, poetul precizează că Octavian, care nu este niciodată numit aici, este un zeu numai pentru el [252] . Mai târziu, în Georgici, Vergiliu vorbește despre cultul lui Octavian și mai precis [231] și, poate într-un mod voalat, menționează lupta dintre tânărul Cezar și Marc Antoniu, luându-se clar de partea celui dintâi. Publius și-a dovedit devotamentul față de Octavian ștergând mențiunea lui Cornelius Gallus din Georgici [195] . Mai târziu , el a descris Războiul Actian ca pe o bătălie sfântă în care zeii italici luptă de partea lui Cezar [253]
Virgil a abandonat ideea de a scrie un poem panegiric despre Octavian; motivul pentru aceasta ar putea fi, printre altele, teama de a scrie ceva inacceptabil princeps. Cu toate acestea, în „Eneida” conducătorul Romei ocupă un loc foarte important. Este posibil [254] ca Octavian să fi fost autorul ideii poeziei (Ovidiu, în „ Elegiile îndurerate ”, referindu-se la el, folosește sintagma „Eneida ta” [255] ). Printre laitmotivele poeziei se numără originea divină a lui Iulius [256] , înalta misiune a lui Augustus, care i-a fost stabilită inițial și i-a permis să-și considere dușmanii sacrilegi [257] .
Iată-l, omul despre care ți s-a vorbit atât de des:
Augustus Cezar, hrănit de părintele divin, va
întoarce din nou Epoca aurului în pământurile arabile latine, unde Saturn
Însuși era rege în vremurile străvechi și va înainta limitele statului.
Potrivit lui Vergiliu, Roma are o singură cale spre mântuire. Un cetățean respectabil, deținător de putere, descendent din zei și cunoscut pentru caracterul său bun, ar trebui, prin autoritatea și exemplul său personal, să-i oblige pe romani să se întoarcă la adevăratele virtuți, să obțină pacea și să asigure astfel prosperitatea eternă a Romei [259] . Acesta va fi sfârșitul istoriei și începutul „epocii de aur”, când va fi nevoie doar de menținerea a ceea ce s-a realizat, nu de străduința pentru noi realizări [215] . Publius era gata să vadă un astfel de cetățean în Caesar Sr. (acest nobil se bucura în mod clar de simpatia poetului), iar mai târziu și-a transferat speranțele fiului său adoptiv. Aparent, poetul a înțeles că ar trebui să vorbim despre evoluția sistemului republican spre autocrație și a fost gata să întâmpine acest proces. Confirmarea acestui lucru poate fi văzută în descrierea stupului din Georgici [260] : acolo domnesc armonia și munca în comun, fiecare albină este gata să-și sacrifice viața de dragul regelui, iar pentru poet acesta este un ideal clar. a sistemului statal [195] . El numește albinele „quirite mici” [261] , făcând astfel o paralelă directă cu Roma [259] .
Astfel, Vergiliu, ca și contemporanii săi Horațiu și Ovidiu , a salutat tranziția de la Republică la Principat . Cercetătorii nu au un consens cu privire la motivele acestui lucru. Unii savanți asociază această poziție a lui Publius cu interesele sale mercantile, cu eficiența patronajului literar în epoca lui Augustus și cu teama poetului de disfavorul domnitorului, considerând pe Vergiliu un lingușitor nesincer [216] [262] . Alții cred că scopul este dorința de pace a poetului: la fel ca majoritatea populației italiene, el era gata să întâmpine orice putere fermă care ar pune capăt războaielor civile. În anii 30 î.Hr. e. era puterea lui Octavian [263] . Virgil a reușit să se bucure de o viață liniștită și a murit înainte de începerea exceselor politice interne neplăcute asociate cu trecerea la Imperiu [264] .
Religie și filozofie
În tinerețe, Vergiliu a studiat cu Epicureanul Siron și a fost aproape de epicureism , o doctrină filozofică care recunoștea bucuria vieții ca fiind cel mai înalt bine; dar în curând a început să graviteze spre stoicismul la modă la Roma şi spre învăţăturile lui Pitagora . Deja în „Georgici”, cercetătorii văd manifestări ale angajamentului poetului față de panteismul caracteristic stoicilor. Mai târziu, în Eneida, Anchises vorbește despre structura lumii într-un spirit panteist [265] :
Pământul, firmamentul și întinderile câmpiei apelor,
Mingea strălucitoare Lunară, și torța lui Titan și stelele -
Totul este hrănit de suflet, iar spiritul, turnat peste mădulare,
Mișcă lumea întreagă, pătrunzând corpul ei imens.
Zeii panteonului greco-roman au devenit personaje din Eneida. La fel ca la Homer, ei se amestecă constant în evenimentele care au loc pe pământ, luând decizii pe baza rezultatelor întâlnirilor [267] . Cu toate acestea, în Publius nu sunt prea supuși patimilor și sunt mai degrabă fără chip. Unii cercetători cred că poetul le-a introdus în narațiune doar pentru a aduce un omagiu tradiției, dar în același timp el însuși nu a crezut în ele, ca marea majoritate a romanilor educați din acea epocă [224] . Alți savanți notează că Vergiliu vorbește despre zei mai serios decât Homer, fără familiaritate. Cu o reverență deosebită, poetul s-a putut raporta la Venus, care pentru el este în primul rând Venus Gentrix , „Venus strămoșul”, strămoșul lui Iulius [234] . Mulți comentatori antici i-au reproșat poetului apariția zeilor în Eneida, dar acest lucru poate fi fost necesar pentru ca poetul să arate puterea destinului care guvernează oamenii [268] . În plus, zeii în prezentarea sa devin în mare măsură personificări ale fenomenelor naturale, ceea ce este caracteristic stoicismului. Astfel, Juno personifică aerul, Vulcan - focul [269] .
În general, Eneida reflecta religia populară a romanilor din secolul I î.Hr. e., care era un amestec de credințe populare romane și grecești, elemente ale religiilor orientale și anumite domenii ale filosofiei grecești [270] . Povestea pruncului miraculos din cartea a IV-a „Bukolik” este asociată de diverși savanți cu religia egipteană (în special cu mitul lui Horus ), cu zoroastrismul , cu mesianismul Vechiului Testament. Identificarea „fatum-ului lui Jupiter” cu „soarta bună” este pentru unii cercetători dovada că Vergiliu era înclinat către monoteism [271] .
Memoria și influența
Antichitate
Sursele au păstrat referiri la criticile aduse lui Publius de către unii dintre contemporanii săi. În acest sens, Suetonius a scris celebra frază: „Virgilia nu avea lipsă de detractori și nu este de mirare: până la urmă, chiar și Homer îi avea” [272] . Astfel, poetul Iulius Montanus spunea că multe dintre versurile lui Publius, atunci când autorul nu le citește, rămân „goale și leneșe” [273] . Un anume Numitorius a publicat Antibucolicii, o colecție de parodii a două eglogi virgiliene; Carvilius Pictor a scris cartea „Plagul lui Enea”, iar Herennius a publicat o listă de „erori” cuprinse în versurile lui Publius [274] . Poetul a fost criticat pentru manipularea liberă a subiectelor mitologice și pentru numeroasele împrumuturi, iar conceptul însuși de împrumut a fost interpretat foarte larg. De exemplu, descrierea dragostei lui Dido pentru Enea le-a amintit primilor cititori de povestea pasiunii Medeei din Argonautica a lui Apollonius din Rodos, motiv pentru care întreaga carte a Patra a Eneidei a fost considerată neoriginală [275] . Quintus Octavius Avitus a publicat o lucrare în opt cărți „Asemănări”, care conține „versuri împrumutate de Vergiliu cu indicarea originii lor”. Mai ales adesea lui Publius i s-a reproșat că a folosit textul Iliadei și Odiseei; poetul s-a apărat împotriva unor astfel de acuzații, dar a plecat în călătoria pe moarte, tocmai pentru a „termina totul pentru a fi pe placul celor răi” [276] [277] .
Cu toate acestea, critica a fost mai degrabă excepția decât regula. Toate operele lui Vergiliu s-au bucurat de o primire entuziastă atât din partea publicului larg, cât și a cunoscătorilor, astfel încât în timpul vieții a fost considerat cel mai bun poet din istoria Romei. Sextus Propertius, care l-a clasat pe Publius la egalitate cu Homer , [64] a scris că poemele sale ar atrage orice cititor [278] . Ovidiu a vorbit despre Publius cu mare respect [279] și a regretat că doar l-a văzut, dar nu l-a cunoscut [280] . În „Elegiile iubirii” Ovidiu și-a exprimat încrederea: „Titir, fructe pământești și bătălii cu Enea – cititorul // le va aminti atâta timp cât Roma va domina lumea” [281] . În eroidele sale , el a inclus scrisoarea lui Dido către Enea, scrisă în mod clar sub influența lui Vergiliu , 228 în Metamorfozele sale, el concurează în mod clar cu Publius .
Virgiliu a fost autoritatea absolută atât pentru Lucii Annaeus Seneca - tată cât și fiu [283] . Pe la mijlocul secolului I d.Hr. e. influența literară a lui Publius a fost atât de mare încât Mark Annaeus Lucan , care a încercat să-și creeze propria sa tradiție epică în Pharsalia , a fost condus în mare măsură de „patosul anti-virgilian”: el a încercat să creeze ceva direct opus Eneidei în ceea ce privește ambele forme. și conținut [284] . Cu toate acestea, Lucan a eșuat. Argonautica de Valerius Flaccus , Thebais de Publius Papinius Statius și Războaiele punice de Silius Italica (sfârșitul secolului I) au fost scrise ca imitații explicite ale Eneidei [285] [279] [286] , iar în al treilea caz una poate vorbi chiar de plagiat direct (din punctul de vedere al cititorului modern) [287] . Statius, la sfârșitul Thebaidei, se întoarce la propriul poem cu o cerere: „Nu căuta să te cert cu dumnezeiasca Eneida, / Urmează-o departe și exemplul ei este întotdeauna onorat” [288] . Adepții lui Vergiliu în genul bucolic au fost Calpurnius Siculus (secolul I) și Marcus Aurelius Olympius Nemesian (secolul III) [190] [289] [290] .
Silius Italicus a fost un admirator entuziast al lui Virgil. A cumpărat pământ cu mormântul clasicului, l-a vizitat ca pe un templu, a păstrat cu evlavie în casa lui multe cărți, tablouri și statui care au aparținut lui Publius și și-a sărbătorit ziua de naștere mai solemn decât a lui [291] . Mark Valery Martial a scris despre acest lucru în două dintre epigramele sale:
Se păstrează acest mormânt – marea amintire a lui Maron –
Silius – proprietarul pământului deținut de Cicero ,
nici Cicero, nici Maron nu
ar fi preferat alți moștenitori sau proprietari de Cenușă și lare.
[…]
Cenușa aproape deja abandonată de toți și
numele sacru al lui Maron au fost onorate doar de un sărac singuratic.
Silius a decis să vină în ajutorul iubitei sale umbre,
iar cântărețul este acum onorat de nici un cântăreț mai rău.
Cercetătorii notează că comportamentul lui Italic era probabil considerat extravagant, dar, în general, dragostea accentuată pentru Virgil era la acea vreme un semn de bun gust [285] . Sculpturi ale poetului au stat în școli și biblioteci, imaginile sale s-au etalat pe numeroase retipăriri de poezii (Marțial scrie despre un astfel de portret: „Un pergament atât de mic ține grosul lui Maron! // Da, iar portretul lui este vizibil aici pe primul foaie” [293] ). Eroii lucrărilor lui Vergiliu au fost adesea reprezentați pe vaze, bijuterii, fresce, picturi și reliefuri. Citate din poezii au apărut pe ustensile, pe semne, morminte și pur și simplu pe pereții caselor. De remarcată este inscripția păstrată pe peretele casei fullonului (îmbrăcămintea) din Pompei , parodiând clar începutul Eneidei: „Eu cânt Fullonul și bufnița, nu bătălia și soțul”. Textul „Eneidei” a fost folosit pentru ghicire (se știe că împărații Adrian [294] , Alexandru Sever [295] , Claudius al II -lea [296] au ghicit astfel ). Lucrările lui Vergiliu au fost adesea recitate în teatru sau au făcut baza spectacolelor de dans [297] ; potrivit lui Suetonius, împăratul Nero „în ultimele sale zile a jurat deschis că, dacă puterea lui s-ar împotrivi, atunci la jocurile victorioase el... va dansa Turnul lui Virgil” [298] . Plopul, plantat cu ocazia nașterii lui Publius în Anzi, a primit de la localnici numele de „arborele Fecioarei” și era venerat ca arbore sacru de gravide și femeile aflate la naștere [299] [7] .
Lucrările lui Publius au intrat foarte repede în programa școlară [300] : prima mențiune despre faptul că sunt folosite pentru studiul gramaticii latine datează din anul 26 î.Hr. e. și sunt asociate cu școala lui Quintus Caecilius Epirote [301] [302] . În secolul I d.Hr. e. aceasta este cu siguranță una dintre componentele principale ale canonului literar, înlocuind poeziile lui Nevius și Ennius [303] . Velleius Paterculus îl numește pe Publius „ princeps al poeților” [304] , Quintilian scrie că lectura ar trebui să înceapă cu Homer și Virgil [305] . Pentru Macrobius (secolul al V-lea) Publius este „Homerul Mantuan” [306] sau pur și simplu „Poetul” [307] . Instituțiile lui Gaius (secolul al II-lea) au consemnat credința că existau doi „poeți”: greci (Homer) și latini (Virgil) [308] . Toate poeziile lui Publius au fost traduse în greacă deja la sfârșitul secolului I î.Hr. e. În același timp, romanii îl citeau din ce în ce mai puțin pe Homer: Eneida, cu stilul ei mai elegant și intriga mai apropiată, a înlocuit treptat atât Iliada, cât și Odiseea cu ea. Drept urmare, publicul educat se identifica mai des cu troienii decât cu aheii [228] [309] . Canonică pentru antichitate, și mai târziu pentru întreaga cultură europeană, descrierea războiului troian includea acum povești despre înșelăciunea lui Sinon (un aheu care i-a convins pe locuitorii Troiei că tovarășii săi de trib au plecat cu barca și au lăsat cadou un cal de lemn . ei) și despre moartea cumplită a lui Laocoont , care a încercat să-i avertizeze pe troieni [310] . Linia din Eneida a devenit faimoasă - „Ai grijă de danaanii care aduc daruri” ( Timeo Danaos et dona ferentes ) [311] .
În epoca antichității târzii, jocurile literare au intrat în modă: poeții au creat centone - poezii formate în întregime din citate. Mai ales des, centone au fost compuse din liniile lui Virgil. Cea mai cunoscută lucrare de acest gen este Marriage Cento de Decimus Magnus Ausonius (368 d.Hr.), în care jumătățile de linii găsite în Bucolici, Georgici și Eneidă formează o poveste de căsătorie cu un final obscen (ultimul capitol se numește „Deflorare” ). Autorul a dat dovadă de pricepere și inteligență deosebită în a găsi material pentru o astfel de temă în textele celor mai sfiși dintre poeții latini [312] . „Este păcat, desigur, să umilești demnitatea cântecelor lui Virgil cu un astfel de obiect jucăuș”, scrie Ausonius în prefață. — Dar ce era de făcut? Acesta era ordinul” [313] . Gozidius Geta a creat tragedia Medea din liniile Eneidei [314] .
De la sfârşitul secolului I î.Hr. e. s-au scris multe biografii ale poetului. În total, cercetătorii au numărat 39 de biografii pentru epoca pre-tipărire (înainte de 1440) și încă 382 de lucrări care conțineau informații biografice despre Virgil (autorii sunt în majoritatea cazurilor necunoscuți). Aproape toate aceste texte se întorc la biografia lui Publius, creată la începutul secolului al II-lea de Gaius Suetonius Tranquill și inclusă în colecția Despre poeți. Suetonius, la rândul său, a folosit [124] cartea prietenilor lui Vergiliu, Lucius Varius Rufus și Mark Plotius Tukka, „despre natura și caracterul său” [315] . Se presupune că textul lui Suetonius a fost inclus aproape în întregime în Vita Vergilii a lui Aelius Donatus, compilată în secolul al IV-lea și păstrată până în zilele noastre [302] . În plus, mulți autori antici au scris comentarii la poeziile lui Vergiliu. Aceștia au fost Quintus Caecilius Epirot, Gaius Asinius Pollio, Gaius Julius Gigin, Asconius Pedian , Lucius Annaeus Kornus , Mark Valery Prob , Velius Long , Aemilius Asper și alții. În secolul al IV-lea, Elius Donatus , Pseudo-Probus și maurul Servius Honoratus [316] și-au scris comentariile pe baza textelor lor .
ImaginiÎn vremurile străvechi, Vergiliu era înfățișat foarte des. Se știe că împăratul Caligula a vrut să îndepărteze aceste imagini din locurile publice, iar Alexandru Sever , care l-a numit pe Publius „ Platonul poeților”, a păstrat una dintre ele împreună cu pieptele [317] . Mai multe busturi au supraviețuit până în zilele noastre, aparent înfățișând înfățișarea lui Vergiliu [318] . Una dintre ele este singura sursă picturală incontestabilă după care se poate judeca înfățișarea poetului; cu toate acestea, trăsăturile faciale sunt vizibil idealizate [319] .
În 1896, un mozaic de la începutul secolului al III-lea a fost găsit la Sousse (vechiul Hadrumet ). Înfățișează un bărbat de vârstă mijlocie așezat, cu trăsături destul de aspre, ținând în mâini un sul cu un rând din Cartea I a Eneidei; langa el se afla Muzele Calliope si Melpomene . Mulți cercetători cred că acest bărbat este Virgiliu [320] . Așa-numitul „Mozaic din Monn”, așezat pe podeaua uneia dintre casele din Augusta Trevers (moderna Trier ), și care include un portret al lui Publius [318] [321] datează de la mijlocul secolului al III-lea .
Evul Mediu
După trecerea de la antichitate la Evul Mediu, foarte puține opere literare clasice au rămas în viața de zi cu zi a cititorului. Autorii greci aproape că au încetat să mai fie citiți, iar printre romani, numai Terentius , Ovidiu și Virgil au fost retipăriți , distribuiti și comentați, în cea mai mare parte . Acesta din urmă a devenit cel mai popular dintre scriitorii antici. Unul dintre principalele motive pentru aceasta a fost păstrarea vechiului sistem de învățământ: pe tot parcursul Evului Mediu, limba latină a continuat să fie predată din poeziile lui Vergiliu, mai întâi în școlile gramaticale, apoi în mănăstiri [323] . Fericitul Augustin își amintește că în copilărie, în timp ce studia cu gramaticieni, „a plâns pe Dido” [324] și, mai bine decât semenii săi, a rostit recitări în numele lui Juno, „înfuriat și întristat că nu l-a putut întoarce pe regele Teucres din Italia ” [325] (sec. IV). Aceste amintiri au evocat mai târziu în el regrete. Autorul uneia dintre viețile secolului al VII-lea pune o întrebare retorică: „Ce vor da cântecele poeților nelegiuiți – Homer, Vergiliu, Menandru – celor care le citesc?”. [326] [327] . Dar, în ciuda unor astfel de declarații, Publius a continuat să citească și să comenteze. Așadar, în secolul al V-lea, a apărut un comentariu al lui Junius Philargyria [328] , mai târziu Vergiliu a fost studiat și citat în lucrările sale de Boethius [329] , Casiodor [330] , Isidor de Sevilla [331] , Alcuin , Otto de Freisingen [ 283] . „Eneida” a fost imitată de epopeele biblice Gaius Vettius Aquilinus Juvencus , care a creat o transcriere în versuri a Evangheliilor (secolul al IV-lea), și Caelius Sedulius [286] , care a scris „Imnul Paștelui” în secolul al V-lea și pe alocuri împrumutate. rânduri întregi din clasicul [332] ; „Georgicii” au fost imitați de Walafrid Strabon și Vandalbert din Prüm (sec. IX) [333] , „Bucolicii” de Endelechius (aproximativ 400) și Modoin din Autensky (sec. IX) [334] .
În secolul al XII-lea, Eneida a devenit o sursă de comploturi pentru romanțele cavalerești : romanul anonim al lui Aeneas a fost scris în franceză, iar aproape imediat după ea, poemul Eneida în germană, creat de Heinrich von Feldecke . Aceste lucrări diferă de original în linia amoroasă dezvoltată a protagonistei și a Laviniei, precum și în anacronismul în descrierea personajelor personajelor și a fondului istoric [335] .
Al doilea motiv al cererii pentru Publius în noua eră a fost noua interpretare de către gânditorii creștini a eglogului IV al Bucolicului său. În pruncul miraculos, a cărui naștere va anunța începutul „epocii de aur”, ei L-au văzut pe Iisus Hristos , iar în autorul eglogului, respectiv, un profet și un om drept [283] [336] . Unul dintre primii care au înțeles acest loc ca un mesaj despre „venirea Fiului lui Dumnezeu” a fost Lactantius [337] (începutul secolului al IV-lea). Împăratul Constantin cel Mare în „Cuvântul scris către Societatea Sfinților” vorbește despre Vergiliu ca fiind „cel mai faimos poet al Italiei”, care „știa sfântul și gloriosul secret despre Mântuitorul”, dar a fost nevoit să vorbească despre el în mod vag. termeni, pentru a nu deveni o victimă a păgânilor cruzi [338] [339] . Comentatorii creștini au văzut paralele în profeția lui Vergiliu cu „ Cartea lui Isaia ” biblică , care spune: „Iată, o fecioară în pântecele ei va zămisli și va naște un Fiu și îi vor pune numele Emanuel. El va mânca lapte și miere până când va ști să respingă răul și să aleagă binele . În mai multe versete ale celui de-al patrulea eglog (21-25) s-a găsit o potrivire textuală cu capitolul al 11-lea al Cărții lui Isaia [341] : „Atunci lupul va locui cu mielul și leopardul se va culca cu iedul; și vițelul și puiul de leu și boul vor fi împreună și copilul îi va conduce. Și vaca va pășuna cu ursul și puii lor se vor culca împreună, iar leul, ca boul, va mânca paie. Și copilul se va juca peste gaura aspidului, iar copilul își va întinde mâna spre cuibul șarpelui .
Ca poet și profet precreștin, Vergiliu este menționat de multe ori în scrierile Părinților Bisericii și mai ales adesea în Ieronim de Stridon [283] . Augustin credea că Publius, ca și Platon și Cicero, s-ar fi putut înălța la cer împreună cu Hristos și cu profeții Vechiului Testament, deoarece a prevăzut venirea Mântuitorului [343] . În secolul al VII-lea, Fulgentius din Esich , în tratatul său Interpretatio Christiana, a conturat viziunea sa despre Eneida ca un poem alegoric despre doctrina creștină; această lucrare și-a păstrat semnificația de-a lungul Evului Mediu. Ca un precursor al creștinismului, Vergiliu a fost înfățișat în biserici împreună cu personajele Vechiului Testament (de exemplu, în catedrala orașului Zamora din Spania în secolul al XII-lea și în Catedrala Buna Vestire din Moscova în secolul al XV-lea. [344] ) [283] . Se credea că apostolul Pavel , în drum spre Roma, în anul 60, a vizitat mormântul poetului și a plâns amar pentru că nu l-a găsit pe Vergiliu în viață și nu l-a convertit la creștinism [203] .
În epoca Înaltului Ev Mediu , imaginea lui Vergiliu s-a transformat: din poet, s-a transformat pentru publicul cititor într-un înțelept, magician și necromant, care a inventat tot felul de miracole. Acest lucru s-ar putea datora reputației lui Publius de persoană „plină de învățătură” care s-a dezvoltat încă din vremurile păgâne, cu practica divinației din cărțile sale, cu numele greșit înțeles al mamei sale ( Magic ) [345] . În plus, Vergiliu ar putea fi confundat cu Apuleius , pe care contemporanii îl acuzau cu adevărat de vrăjitorie [346] . Ioan de Salisbury în Policraticul (1159) îl numește pe Publius „vrăjitorul Mantuan” și scrie despre crearea unei muște care a alungat toate celelalte muște din Napoli și a salvat astfel orașul de ciumă. Potrivit lui Alexander Neckam , Virgil a scăpat și Napoli de lipitori și, în plus, a făcut carnea să nu mai putrezească în piața orașului. El a construit un pod aerian și și-a înconjurat grădina cu un gard de aer nemișcat. La Roma, Publius a construit un palat cu un călăreț de bronz pe acoperiș; acest călăreț s-a întors în direcția din care războiul amenința Roma [347] [348] (în secolul al XIV-lea, acest complot a migrat către Actele Romanilor [349] ) [ 350] .
Conrad de Querfurt (sfârșitul secolului al XII-lea) credea că Vergiliu a construit zidurile Neapolei, închizând toți șerpii zonei în porți de fier și că, cu ajutorul unei statui de cupru a unui arcaș, a ferit Vezuviul de erupții timp de o perioadă . perioadă lungă de timp. Gervasius de Tilberia (începutul secolului al XIII-lea) a scris despre o muscă de aramă care nu lăsa alte muște să intre în Napoli, despre o piață minunată în care carnea nu putrezește, despre șerpi ascunși de poet sub drumul spre Nola, despre „matematicul”. artă” cu care Vergiliu a aranjat astfel încât la umbra unui munte să fie imposibil să omori un om [351] . Vincent de Beauvais , în „ Marea oglindă ” (mijlocul secolului al XIII-lea), a consemnat o serie de legende de acest fel și l-a descris pentru prima dată pe Publius ca un alchimist și inventator al „faței adevărului” - un dispozitiv cu care era posibil să se afle dacă o femeie i-a fost fidelă soțului ei. Datorită acestui scriitor, ideile despre Virgil ca vrăjitor au devenit bine cunoscute. La începutul secolului al XV-lea, ele s-au format într-o singură narațiune, care a fost retipărită în mod repetat în Franța, Anglia și Țările de Jos sub titlul „Cartea vieții lui Vergiliu și a morții sale” [352] . În acest context, Publius a devenit predecesorul imediat al doctorului Faust [350] .
Un alt complot comun este relația dintre Virgil și iubita lui (într-una dintre surse, fiica lui Nero). Această femeie îl ridica pe Publius în fiecare noapte într-un coș în dormitorul ei. Odată și-a lăsat iubitul agățat în afara ferestrei pentru ca toți să-l vadă, dar Virgil s-a răzbunat curând pe ea. El a stins focurile în toată Roma și a făcut-o astfel „încât focul să poată fi extras doar din părțile intime ale fecioarei Nero”. Împăratul a trebuit, fără tragere de inimă, să ordone „să supună modestia fecioarei reproșului general” – să convoace poporul pentru a trage focul. „Vergiliu spânzurat” a fost adesea descris de artiștii medievali, iar scriitorii din Evul Mediu târziu au folosit acest complot pentru povești moraliste despre înșelăciunea feminină [353] [350] - împreună cu povești despre Samson și Dalila , Hercule și Omphale , Aristotel și Campaspe [ 353] [350] 354] .
Divina Comedie a lui Dante
Virgil a devenit unul dintre personajele centrale din Divina Comedie a lui Dante Alighieri ( începutul secolului al XIV-lea). Dante a respins tradiția magicului Vergiliu [355] : pentru el Publius a fost precursorul creștinismului, simbol al înțelepciunii străvechi, și totodată un mentor în materie de versificare [356] , „un izvor fără fund, / de unde curgeau cântecele. către lume” [357] . Dante scrie, referindu-se la Virgil: „Tu ești profesorul meu, exemplul meu preferat; // Doar tu singur mi-ai dat o moștenire // Stil frumos, pretutindeni lăudat” [358] . Potrivit Divinei Comedie, după moartea sa, Publius a ajuns în Limbo , primul cerc al iadului, destinat bebelușilor nebotezați și necreștinilor virtuoși. Acolo este alături de alți patru mari poeți ai antichității: Homer, Lucan, Horațiu și Ovidiu . El nu suportă chinurile iadului, ci trăiește întristarea veșnică din cauza gândurilor de fericire cerească inaccesibile lui. La cererea Beatricei , Vergiliu s-a grăbit în ajutorul lui Dante, care a fost amenințat de atacul unei lupoaice monstruoase, și l-a condus să-și întâlnească iubita prin iad [360] [361] , în descrierea căreia se simte. influența Cărții a VII-a a Eneidei [362] .
Doi poeți coboară împreună în adâncurile vieții de apoi. Autorul „Comediei” îl urmărește cu încredere pe Vergiliu, ca un elev după profesor, și are grijă de tovarășul său: îl liniștește pe Cerber , aruncându-i în gură un bulgăre de pământ, îl protejează pe Dante de furii și pe Medusa , îl poartă în brațe. prin şanţ pentru mită. Publius este cel care vorbește cu Ulise , care s-ar putea să nu înțeleagă italianul lui Dante sau să refuze să-i răspundă la întrebări [360] . Apoi călătorii urcă pe Muntele Purgatoriului , iar în această etapă li se alătură Statius, care se înclină cu evlavie în fața lui Vergiliu [363] . Mai târziu se dovedește că eglogul IV „Bukolik” l-a pregătit pe Statius pentru adoptarea creștinismului [356] [364] . Calea spre paradis este închisă pentru Vergiliu, așa că la sfârșitul celei de-a doua părți a Divinei Comedie Publius îl părăsește pe Dante, cedându-i rolul de călăuză lui Statius [365] .
Narațiunea lui Dante are și o dimensiune simbolică. Imaginea lui Vergiliu poate fi interpretată ca o minte luminată care protejează autorul de păcat (lupoaica), de acuzațiile false ale Guelfilor Negri (demoni la șanțul mituitorilor), de minciuni, violență și groază (Medusa). și furii). Unii dintre monștrii întâlniți de călători ar putea simboliza anarhia care a domnit în epoca lui Dante în Florența și în toată Italia. Potrivit poetului, numai Imperiul Roman putea învinge acest fenomen negativ, a cărui personificare era Virgiliu [360] .
Epoca renascentista si baroc
În secolul al XIV-lea, memoria culturii antice a început să revină în Italia. Admiratorii lui Dante Francesco Petrarch și Giovanni Boccaccio , după el, îl considerau pe Vergiliu cel mai mare poet. Au căutat multă vreme mormântul lui Publius, uitat în Evul Mediu, și în cele din urmă au identificat cu el un columbarium de la periferia Napoli, cu unsprezece nișe goale pentru urne funerare. Acest loc a devenit obiect de pelerinaj. Boccaccio, potrivit lui, tocmai la mormântul lui Vergiliu a simțit pentru prima dată inspirație poetică, Petrarh a plantat acolo un dafin [366] . Petrarh a dedicat mai multe ode lui Vergiliu, l-a făcut personaj în poemul „ Triumfe ” și chiar i-a scris o scrisoare, precum și multe alte figuri ale culturii antice [356] . Ambii scriitori au folosit în lucrarea lor motivele intriga lui „Bucolik” [334] .
LiteraturăÎncepând cu secolul al XV-lea, interesul pentru literatura antică în general și pentru poeziile lui Vergiliu în special a reînviat în toată Europa de Vest. Aceste poezii au rămas parte din programa școlară; De la prima eclogă „Bukolik” a început cunoașterea poeziei pentru publicul educat. În acest sens, anticarul german Ernst Curtius a numit chiar Egloga I cheia întregii tradiții poetice vest-europene [323] . Eneida a fost tradusă activ în limbile naționale: în 1400 în gaelică , în secolul al XV-lea în franceză și spaniolă (la început acestea erau traduceri în proză). În 1500, a apărut prima traducere poetică în franceză, iar în 1552, Joashen du Bellay a tradus Cartea IV. Eneida a fost tradusă în engleză (1513), germană (în proză în 1515, în versuri în 1610) și italiană (1581). În 1646, dramaturgul olandez Jost van den Vondel a tradus poezia în germană joasă [367] , iar în 1770 a apărut prima traducere în rusă [368] .
Vergiliu a influențat mulți poeți și dramaturgi. Experiența sa a jucat un rol uriaș în modelarea tradiției epice a timpurilor moderne, atât națională, cât și universal creștină. Ludovico Ariosto a învățat de la Publius să înalțe modernitatea prin trecutul eroic (Furious Roland, 1532) [369] ; Luis de Camões a prezentat întreaga istorie a Portugaliei ca o continuare a faptelor lui Ulise și Aeneas (Lusiadele, 1572); Torquato Tasso a combinat stilul și compoziția Eneidei cu materialul complot medieval (Ierusalim Eliberat, 1575). John Milton în Paradisul pierdut (1667) a creat o singură fuziune a trei tradiții - virgiliană, homerică și biblică. Încercările ulterioare de a crea o epopee națională pe o bază clasică ( Henriada lui Voltaire , 1728 și Rossiada lui Mihail Hheraskov , 1779) sunt considerate destul de nereușite [367] .
Povestea lui Enea și a lui Dido a devenit populară în dramaturgia secolului al XVI-lea: scriitorii au pus în contrast pasionatele regine a Cartaginei cu evlaviosul și reținutul Enea. Etienne Jodel (1555), Christopher Marlowe (1583), Nicodemus Frischlin (1581), Heinrich Knaust (1566) au scris piese pe această temă [370] . Dido a lui Virgil a influențat imaginea lui William Shakespeare despre Cleopatra ( tragedia Antony și Cleopatra , 1600 ) . În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au apărut numeroase opere pe această temă, printre care se remarcă cele scrise de Francesco Cavalli (1641) și Henry Purcell (1689). Pietro Metastasio a creat în 1724 libretul „Dido abandonată”, care a fost folosit de mulți compozitori [370] .
Eneida a devenit sursa de material pentru o serie de lucrări scrise în genul burlesc . Acestea erau poezii comice în care eroii lui Vergiliu se regăseau într-un mediu neobișnuit pentru ei. Francezul Paul Scarron în 1648-1653 a scris „ Vigiliu pe dos ”, care a devenit foarte popular în toată Europa; a fost imitat de danezul Ludwig Holberg (1754), germanul Alois Blumauer (1784-1788), rusul Nikolay Osipov (1791), ucraineanul Ivan Kotlyarevsky (1798) și mulți alți scriitori [372] .
Traditia bucolica s-a dezvoltat fructuos. Intrigile și personajele eglogului lui Vergiliu au fost folosite de Petrarh, Boccaccio, Jacopo Sannazaro (romanul „Arcadia”, 1504), Garcilaso de la Vega , Clement Maro , Torquato Tasso (drama „Aminta”, 1573), Philip Sidney , Miguel de Cervantes (romanul „Galatea”, 1585), Battista Guarini („tragicomedia ciobanului” „Păstorul credincios”, 1601). În secolul al XVII-lea, romanul pastoral francez a înflorit pe același material : Honore d'Urfe (romanul său Astraea a avut un mare succes) și Madeleine de Scuderi au lucrat în acest gen . Poezia „Cierească” a fost scrisă de John Milton și Alexander Pope , pastorale în proză de Solomon Gessner [373] . La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Andre Chenier și-a scris „Bucolicele” [374] .
Sub influența „Georgicilor”, Angelo Poliziano , Girolamo Fracastoro („Sifilisul sau despre boala galică”), Mark Jerome Vida , Giovanni Rucellai , Luigi Alamanni și-au creat poemele didactice . „Georgicii” au fost admirați de Pierre de Ronsard și Michel de Montaigne ; John Dryden a numit această lucrare „cel mai bun poem al celui mai bun poet” [375] . Sub influența lui Virgil , James Thomson în 1726-1730 a scris un ciclu de poezii „Anotimpurile”, care a stat la baza oratoriului cu același nume de Joseph Haydn [376] .
În țările romanice și în Anglia, Vergiliu a fost extrem de popular în întreaga New Age, dar în Germania, în secolul al XVIII-lea, a fost înlocuit de Homer [356] . Johann Joachim Winckelmann , în Istoria artei antichității, care a influențat în mod semnificativ percepția asupra culturii antice din Germania (1764), a scris: „Regularitatea lui Homer și vechea nobilime a lui Lucretius și Catullus par nepăsătoare și nepoliticose pentru mințile neluminate în comparație. spre strălucirea lui Vergiliu şi blândul farmec al lui Ovidiu » [377] . Se știe că Johann Wolfgang Goethe vorbea despre Publius „numai în treacăt și destul de condescendent” [378] . Cu toate acestea, Publius a fost unul dintre poeții preferați pentru Friedrich Schiller , care a tradus cărțile II și IV din Eneida în germană [379] .
Cu toată popularitatea operelor sale, Virgil însuși a devenit rareori subiectul atenției scriitorilor. El apare ca un personaj minor într-una dintre piesele lui Ben Jonson cu Ovidiu (1601) și în romanul satiric al lui Henry Fielding Călătorie în lumea interlopă (1749); în Fielding Publius intră în Elysium mână în mână cu Joseph Addison .
PicturaVirgil a fost adesea desenat de ilustratorii poezilor sale. În Evul Mediu târziu s-a dezvoltat o tradiție conform căreia Publius a fost înfățișat, de regulă, cu o cunună de lauri pe cap și cu una dintre cărțile sale în mâini (un exemplu în acest sens este ediția venețiană din 1508). Pe pagina de titlu a ediției pariziene de lux din 1640, poetul este încoronat de Apollo . Începând cu ediția de la Strasbourg a Eneidei din 1502, au apărut cicluri extinse de ilustrații, care se deschideau invariabil cu un portret al lui Vergiliu așezat înconjurat de zei și parcuri [380] .
Episoade individuale din biografia lui Virgil, la început fictive, s-au dovedit a fi și ele în centrul atenției artiștilor. Poetul a fost înfățișat agățat într-un coș ( Luca de Leiden în jurul anului 1514, autori ai tăvilor florentine pentru femei în timpul nașterii [354] ), răzbunându-se pe iubitul său ( Albrecht Altdorfer , în jurul anului 1500), alături de alți mari poeți - în special , cu Homer. Sandro Botticelli a fost primul care l-a făcut pe Publius unul dintre cele două personaje principale din ilustrațiile pentru Divina Comedie (1492-1498): după imaginea sa, doi poeți umblă constant împreună prin viața de apoi. Uneori, Virgiliu a fost pictat cu Petrarh. Portretul realizat de Simone Martini în 1338 pentru frontispiciul Codex Ambrosianus , o colecție scrisă de mână de poezii ale lui Vergiliu deținută de Petrarh, a câștigat faimă. Pe ea, poetul, un bărbat în vârstă cu barbă purtând o cunună de lauri, stă sub un copac cu o carte, iar în fața lui stau un războinic, un fermier și un cioban, simbolizându-și eroii [381] .
Dacă vreun artist a decis să-i înfățișeze pe cei mai proeminenți poeți, Virgil era cu siguranță pe listă. Portretul său, împreună cu cel al lui Homer, agățat în camera de studiu din palatul ducelui Federico da Montefeltro din Urbino (circa 1470); Rafael la frescă „Parnasul” (1511) l-a pictat alături de Dante și Homer. Publius apare și în multe alte reprezentări clasice ale Parnasului. Alexander Pope, descriind într-una dintre poeziile sale (1715) o colecție fictivă de statui, vorbește în primul rând despre statuia lui Vergiliu [382] .
Eneida le-a oferit pictorilor din Renaștere și baroc o serie de subiecte populare. Acesta este zborul lui Enea din Troia care arde cu un tată în vârstă pe umeri, pacificarea vântului de către Enea, întâlnirea lui Enea cu Venus , sărbătoarea lui Dido, zborul lui Enea și Dido către peșteră, plecarea lui Enea, moartea lui Dido, jocurile de doliu din Sicilia, coborârea lui Enea în viața de apoi, sosirea în Pallanteus (locul viitoarei Rome). Mulți artiști remarcabili au pictat pe aceste teme, printre care Raphael , Annibale Carracci , Federico Barocci , Nicolas Poussin și alții [383] .
Secolele XIX-XXI
Literatură și științăOdată cu apariția romantismului, Vergiliu a pierdut statutul de geniu poetic universal recunoscut. Romanticii, cu atracția lor pentru natural și spontan, au văzut în Publius un clasicist care a scris poezii „artificiale” și imitative și, prin urmare, l-a preferat pe Homer [384] [385] . Cu toate acestea, Publius a fost unul dintre poeții preferați pentru Victor Hugo și Friedrich Hölderlin : primul l-a comparat pe Vergiliu cu luna și pe Homer cu soarele [378] , al doilea a tradus în germană episodul cu Euryal și Nis [386] . În romanul lui Alexandru Pușkin , Eugene Onegin , scena ultimei întâlniri a personajului din titlu cu Tatiana arată paralele clare cu scena întâlnirii dintre Enea și Dido în viața de apoi. Virgil a influențat semnificativ opera lui Charles Baudelaire , Paul Valéry , Alfred Tennyson , Ivan Turgheniev [378] . Elegiile pastorale în spiritul virgilian au fost create de Percy Bysshe Shelley , Matthew Arnold , Stefan Mallarmé [387] .
De la sfârșitul secolului al XIX-lea, lucrările lui Publius au devenit mai lizibile datorită creșterii popularității lui Dante și lansării unui număr de studii. Potrivit lui Mihail Gasparov , „Secolul al XX-lea, despărțindu-se de romantism, și-a dat seama că naturalețea și imediatitatea în poezie este un mit și că complexitatea greoaie și intensitatea contradictorie a civilizației romane este aproape mai de înțeles decât vremea noastră și, din nou, a reușit să perceapă și să aprecieze. Vergiliu” [385 ] . Publius redevine pur și simplu „Poet”, de altfel, înzestrat cu trăsături de înțelept [378] . Se știe că lucrările sale au influențat opera poetului francez Charles Péguy [386] . Herman Broch i-a dedicat romanul Moartea lui Virgil (1945), Giuseppe Ungaretti - un ciclu de poezii (1950) [388] [389] , Joseph Brodsky a scris poezia „Enea și Dido”.
Istoricii literari și publiciștii l-au văzut în Vergiliu, în primul rând, pe Augustus aproximativ și pe „cântărețul imperiului”, iar acest lucru a influențat aprecierea personalității și operei sale. Liberalii secolului al XIX-lea erau dezgustați de cezarism, iar principatul lui Augustus era considerat un sistem politic ipocrit care ascundea autocrația în spatele unui paravan de instituții republicane; în consecință, ei erau gata să-l considere pe Publius un lingușător al curții. Această tendință a continuat în știința secolului al XX-lea. Mulți cercetători au crezut că Vergiliu a servit intereselor politice ale lui Augustus cu munca sa și unii au văzut ceva nedemn în asta, în timp ce alții au salutat-o ca un serviciu adus necesității și progresului istoric. Fasciștii italieni și naziștii germani au făcut din Publius un obiect de reverență ca susținător al puterii puternice; o regândire parțială a rolului său în literatură a fost facilitată de entuziasmul din jurul sărbătoririi a 2000 de ani de la nașterea lui Vergiliu în 1930 [390] . După 1945, savantul în antichitate Karl Büchner a declarat că Vergiliu și fascismul au fost întotdeauna în tabere opuse: el a asemănat Germania nazistă cu Thurn, care s-a răzvrătit împotriva Providenței și a fost pedepsit pentru aceasta [391] .
Există și un punct de vedere alternativ, ai cărui susținători consideră că construcțiile liberale și antiliberale sunt prea simplificate. Vergiliu s-ar putea să nu aibă propriul program politic sau nu a fost de o importanță fundamentală pentru opera sa. Publius nu a fost niciodată simplu în poeziile sale, iar personajele sale nu sunt sigure de propria lor dreptate, chiar dacă cititorul crede că acţionează în conformitate cu dictaturile destinului. Așadar, Aeneas simte durere și rușine când se întâlnește în viața de apoi cu Dido, abandonată de el. Știe că a trebuit să navigheze departe de Cartagina pentru a crea puterea aleasă de zei, dar totuși nu se poate ierta. Ciobanul Titir din primul eglog „Bukolik” se bucură că rămâne acasă grație harului „Dumnezeu”, dar în același timp simpatizează cu un prieten care nu a primit ajutor de la autorități. Susținătorii acestei concepții despre Vergiliu văd întotdeauna incertitudine și suferință în poezia sa [392] .
Cercetătorii moderni afirmă că Virgil în opera sa s-a mutat într-o direcție atipică pentru acea epocă - de la complexitatea alexandrină la simplitatea clasică [393] . Ei recunosc Eneida ca text fundamental pentru toată cultura europeană [264] și una dintre cele mai mari opere ale literaturii mondiale, iar Publius drept cel mai remarcabil poet al epocii auguste [394] , care a fost capabil să exprime conștiința de sine a poporul său în cadrul epopeei [395] . Cu toate acestea, el poate fi considerat nu cântărețul oficial al Principatului, ci mai degrabă unul dintre ultimii poeți ai Republicii [396] .
Pictură și cinemaÎn epoca preromantică, pictorii au început să înfățișeze episoade din biografia reală a lui Vergiliu. Angelika Kaufman în pictura „ Vergiliu citind Eneida de Octavia și Augustus ” a fost prima care a surprins episodul cu citirea Eneidei descrisă de Suetonius: Octavia leșină când aude numele fiului ei răposat în text, Augustus îi face gesturi. poet a tace (1790/1793 ). Aceeași temă a fost dezvoltată de Jean Joseph Tailasson (1787), Jean-Baptiste Joseph Vicard (circa 1800), Jean Auguste Dominique Ingres ( Tu Marcellus eris , 1812-1819). Kaufmann a mai pictat două tablouri cu Virgil ca personaj. Pe una, poetul îi citește Eneida lui Augustus și Liviei , pe de altă parte, scrie un epitaf pentru propriul mormânt, întins pe patul de moarte (1785) [397] .
Unul dintre cele mai cunoscute picturi cu Virgiliu a fost pictura lui Eugene Delacroix „ Barca lui Dante ” (1822), în care doi poeți traversează Styxul . Adolphe William Bouguereau a pictat pictura „ Dante și Virgil în iad ”, bazată pe povestea celui de-al optulea cerc al iadului din „Divina Comedie” (1850). Ciclurile de ilustrații pentru Divina Comedie au fost create de William Blake (1825-1827), Gustave Dore (1860), Dante Gabriel Rossetti , Franz von Beiros (1921), Salvador Dali (1950) [398] .
La Mantua, în 1801, a apărut un monument al lui Virgil (în Piazza Virgiliana). În 1884, o statuie a poetului a fost amplasată în satul Pietole, care este identificat drept Anzii antici, locul de naștere al lui Publius. Imaginea poetului a apărut pe monedele italiene de 500 de lire și pe mărcile poștale ale Vaticanului , Monaco , Tunisia [399] .
În filme, Virgil apare doar ca erou al unui număr de adaptări ale Divinei Comedie [400] . Prima dintre acestea, Inferno, a apărut în Italia în 1911 [401] . În Dante de Peter Greenaway . Iad. Cânturile I-VIII de Publius sunt interpretate de John Gielgud [402] . În filmul lui Lars von Trier The House That Jack Built (2018), apare personajul Virgil , interpretat de Bruno Ganz [403] , care îl conduce pe protagonist prin iad.
Manuscrise și ediții
Lucrările lui Virgil au fost păstrate în multe manuscrise majuscule (cu doar majuscule), dintre care cele mai vechi au fost create nu mai târziu de secolul al IV-lea. Acestea sunt Codex Fulvii Ursini schedae bibliothekae Vaticanae (F; secolul IV, „Georgicii” fără primele două cântece, „Eneida” fără cântece X și XII), Codex Augusteus (secolul A; V, fragmente din „Georgicii” și „Eneida” ), Codex Sangalensis (G; secolul al V-lea, de asemenea fragmente din „Georgicii” și „Eneida”), Codex Veronensis (secolul V; al V-lea, fragmente din toate cele trei poezii cu scolie), Codex Mediceus (M; secolul al V-lea, toate lucrează cu o singură lacună în Bucolici ”), Codex Ambrosianus (B; secolele V-VI, parte a Eneidei în latină și greacă), Codex Romanus (R; secolele V-VI, Bucolici și Georgici în întregime, Eneida cu lacune), Codex Vaticanus Palatinus (P; secolele V-VI, toate poeziile cu lacune). Editorii se bazează în principal pe manuscrisele M, P și R. Uneori folosesc și manuscrise medievale - de exemplu, înrudit P Codex Guelferbytanus Gudianus , din secolele IX-X [404] .
Prima ediție tipărită a lui Virgil a fost publicată în 1470 la Paris. Ediția adnotată Lyon din 1612-1619 își păstrează încă valoarea [405] . Lucrările lui Publius au fost publicate în întregime în seria de cărți autorizată Collection Budé (Franța, cinci volume) și Loeb Classical Library (SUA, două volume). În limba rusă, Virgil a fost publicat pentru prima dată integral în 1979, în seria Bibliotecii de literatură antică .
Traduceri în rusă
Există multe traduceri ale lui Virgil în rusă. Primul dintre ele datează din secolul al XVIII-lea.
Traduceri ale „Bucolik” și „Georgic” :
- Georgik, sau patru cărți despre agricultură. / Per. ed. V. G. Ruban. Sankt Petersburg, 1777. 104 pagini.
- Egloguri de P. Virgil Maron. / Per. A. Merzlyakova. M., 1807. XXXII, 86 p.
- Georgicii lui Virgil. / Per. A. R[aicha]. M., 1821. XL, 181 pagini.
- Bucoliki și Georgiki Virgil. / Per. I. Sosneţki. M., 1873. 80, 118 p.
- Una dintre Egloghe a fost tradusă de V. S. Solovyov (Russian Review, 1891).
- Publius Virgil Maro Bucoliki sau poezii de cioban. / Per. A. V. Rudzyansky. Sevastopol, 1897. 52 p.
- Virgil. Poezii rurale: Bucoliki. Georgici. / Per. S. Shervinsky . (Seria „Comori ale literaturii mondiale”). M.-L., Academia. 1933. 167 pagini, 5300 exemplare. ( retipărit de mai multe ori, inclusiv în „BVL” )
- Virgil. Georgici. Canto IV / Per. E. Ivanyuk // Noul Hermes. nr. 3 (2009). p. 153-181.
Traduceri complete ale Eneidei :
- Enea. Poezie eroică de Publius Virgil Maro . / Per. V. Petrov . Sankt Petersburg, 1781-1786. 308, 254 p.
- Eneida Virgiliu . / Per. I. Shershenevici. Varşovia, 1868. 331 de pagini (prima dată la Sovremennik pentru 1851-1852, vol. 30-36). Text în Wikisource.
- Eneida Virgiliu . / Per. I. Sosneţki. M., 1872. 520 pagini.
- Eneida lui Vergiliu . / Per. A. Feta cu intrare. şi verificând textul lui D. I. Naguevsky. M., 1888. XXVIII, 201, 196 p.
- Eneida Virgiliu . / Per. N. Kvashnina-Samarina. Sankt Petersburg, 1893. 306 p.
- Virgil . Eneida. / Per. V. Bryusov și S. Solovyov . (Seria „Monumente ale literaturii mondiale”). M.-L., Academia. 1933 _ 379 p. 5300 exemplare.
- traducere a „Eneidei”, realizată de S. A. Osherov , publicată pentru prima dată în publicația: Virgil . Bucoliki. Georgici. Eneida. (Seria „Biblioteca literaturii mondiale”, v.6). M., HL. 1971 . 447 pagini.300.000 de exemplare. (retipărit de mai multe ori)
Câteva traduceri parțiale ale Eneidei:
- Eneida a fost tradusă de V. Sankovsky (ed. a II-a, cu o prefață și explicații de V. Ruban, 3 părți, Sankt Petersburg, 1775);
- „Eneida” (4, 5, 6, 9 și 12 cărți, tradus de A. Sokolov, Kiev, 1881-83);
- „Eneida. V canto, trad. V. Alekseev (M., 1886);
- „I Song” de S. Manstein (cu note, Moscova, 1878);
- R. A. Sharbe , „Traducerea și analiza Egloguilor IV” („Notele științifice ale Universității din Kazan”, 1854, IV, 69-120);
- Cântecul „Eneida” I, V. Begak și F. Blonsky (Kiev, 1879); canto III, tradus de Sokolov (Kiev, 1874); canto IV-VI, trad. Loginova (Kiev, 1886): cântecul VIII-IX, trad. I. Gorovy și E. Kotlyar (Kiev, 1884-87).
- Publius Virgil Maro . Prima carte a Eneidei. / Sub total. ed. A. V. Podosinova. (Seria „ AD USUM SCHOLARUM ”). Moscova: Impeto, 2009 . 104 pagini 400 de exemplare.
Ediții individuale:
- „R. Vergilii Maronis Aeneidos L. I-VI ”(cu comentariu după Ladewig, Kappes, Freund ș.a., întocmit de P.N., Sankt Petersburg, 1878);
- „Eneida” (cărțile 1-6, cu o introducere și note de D.I. Naguevsky, 2 și 5 volume ale ediției educaționale a clasicilor latini, ed. a II-a, Kazan și Leipzig, 1885-86);
- S. Orlovsky, „A doua carte a Eneidei” (cu comentarii detaliate, Odesa, 1885);
- Fokov, „I Bukolika” (cu note, în Jurnalul Ministerului Educației Naționale, 1873, partea 169);
- D. Naguevsky, „Dicționar pentru cărțile I-III ale Eneidei” (Riga, 1884 și urm.).
Altele :
- Ţânţar. / Per. K. Kotelnikova. Revel, 1894. 15 p.
- Virgil . Bucoliki. Georgici. Eneida. (Seria „ Biblioteca literaturii antice ”). M., Ficțiune. 1979. 550 p.
Note
- ↑ Büchner, 1955 , p. 1037.
- ↑ Virgil, 2001 , Eneida, X, 201-203.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. 9.
- ↑ Büchner, 1955 , p. 1037-1038.
- ↑ 1 2 Büchner, 1955 , p. 1039-1040.
- ↑ 1 2 3 Gilenson, 2001 , p. 183.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. zece.
- ↑ 1 2 3 Albrecht, 2004 , p. 735.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 1.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 1-4.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, cca. patru.
- ↑ Marțial, 1994 , XII, 67, 5.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 2.
- ↑ 1 2 Büchner, 1955 , p. 1038.
- ↑ 1 2 3 4 5 Gasparov, 1979 , p. 6.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 14.
- ↑ 1 2 Büchner, 1955 , p. 1040.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. unsprezece.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 37.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 10-11.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. cincisprezece.
- ↑ Büchner, 1955 , p. 1039.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 7.
- ↑ 1 2 3 Durov, 2000 , p. 121.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. 79.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 15-16.
- ↑ Macrobiy, 2013 , I, 24, 8-9.
- ↑ 1 2 Gasparov, 1979 , p. 12.
- ↑ 1 2 3 Bondarenko, 2018 , p. 63.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 80-81.
- ↑ 1 2 3 Suetonius, 1999 , Virgil, 17.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 12-13.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 62-63.
- ↑ 1 2 3 Gasparov, 1979 , p. 11-12.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 59-60.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 62.
- ↑ 1 2 Gasparov, 1979 , p. 21.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. 180.
- ↑ 1 2 Büchner, 1955 , p. 1043.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 59.
- ↑ Virgil, 1979 , Blend, V.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 34.
- ↑ Büchner, 1955 , p. 1041-1042.
- ↑ Büchner, 1955 , p. 1043-1046.
- ↑ Broughton, 1952 , p. 376.
- ↑ 1 2 3 Servius, 2001 .
- ↑ Büchner, 1955 , p. 1048-1049.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 220-221.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 94-97.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 7.
- ↑ Büchner, 1955 , p. 1051-1052.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. unsprezece.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. 97.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 19.
- ↑ Virgil, 1979 , Bucoliki, IX, 27-29.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 108-109.
- ↑ Virgil, 1979 , Bucoliki, XI, 11-12.
- ↑ Virgil 1979 , Bucoliki, I, 6-10.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 16.
- ↑ Mezheritsky, 1994 , p. 329.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 186.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 100.
- ↑ Büchner, 1955 , p. 1055.
- ↑ 1 2 3 Bondarenko, 2018 , p. 113.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. optsprezece.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 115.
- ↑ Bondarenko, 2016 , p. 168-169.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 115-116.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 150.
- ↑ 1 2 Büchner, 1955 , p. 1057.
- ↑ Horace, 1993 , Satire, I, 5.
- ↑ Bondarenko, 2016 , p. 70.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 122-124.
- ↑ Mezheritsky, 1994 , p. 332.
- ↑ Virgil, 1979 , Georgiki, III, 41.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 177-178.
- ↑ 1 2 Gasparov, 1979 , p. 19-20.
- ↑ 1 2 Suetonius, 1999 , Virgil, 25.
- ↑ Virgil, 1979 , Georgiki, III, 219-241.
- ↑ Virgil 1979 , Georgiki IV, 93-94.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 188-189.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 27.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 178.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 26.
- ↑ Bondarenko, 2016 , p. 181.
- ↑ 1 2 Gasparov, 1979 , p. 22-23.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 191.
- ↑ Tacitus 1993 , Dialog on Speakers, 13.
- ↑ Büchner, 1955 , p. 1058.
- ↑ 1 2 Averintsev, 1996 , p. 19.
- ↑ Bondarenko, 2016 , p. 181-182.
- ↑ Virgil, 1979 , Georgiki, III, 13-18.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 25.
- ↑ Bondarenko, 2016 , p. 182.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 304.
- ↑ Virgil 1979 , Georgiki, III, 46-48.
- ↑ Propertius, 2004 , II, 34, 61-62.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 26-27.
- ↑ Propertius, 2004 , II, 34, 65-66.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 30.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 31.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. 199.
- ↑ Macrobiy, 2013 , I, 24, 11.
- ↑ Virgil, 2001 , Eneida, VI, 860-885.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 32.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 200-201.
- ↑ 1 2 3 4 Boruhovici, 1977 , p. 149.
- ↑ Horace, 1993 , Ode, I, 3.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 35.
- ↑ 1 2 Suetonius, 1999 , Virgil, 36.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 249-251.
- ↑ Pliniu cel Bătrân , VII, 114.
- ↑ Macrobiy, 2013 , I, 24, 6-7.
- ↑ Osherov, 1972 , p. 328-329.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 39-41.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 184.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 251-252.
- ↑ 1 2 Durov, 2000 , Virgil.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 38.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 192-193.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 8-11.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, cca. 7.
- ↑ Boruhovici, 1977 , p. 148.
- ↑ 1 2 3 Bondarenko, 2018 , p. 193.
- ↑ Horace, 1993 , Satire, I, 3, 29-34.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 736.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 8.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 13.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 22.
- ↑ Aulus Gellius, 2008 , XVII, 9, 2.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 198.
- ↑ Osherov, 1972 , p. 328.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 23-24.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 33.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 44.
- ↑ 1 2 Albrecht, 2004 , p. 756.
- ↑ 1 2 3 Dicționar de antichitate, 1989 .
- ↑ Homer, 2008 , Iliada, II, 144-149.
- ↑ Virgil, 2001 , Eneida, I, 148-153.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 29-30.
- ↑ Virgil, 2001 , Eneida, IX, 503.
- ↑ Durov, 2000 , Virgil. Stil și limbaj.
- ↑ Boruhovici, 1976 , p. 196.
- ↑ Virgil, 2001 , Eneida, VI, 846.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 46.
- ↑ 1 2 Gilenson, 2001 , p. 191.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 745-747.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 751-755.
- ↑ 1 2 3 4 5 Scriitori antici, 1999 .
- ↑ 1 2 Durov, 2000 , „Anexa Vergiliana”.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 529-530.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 530-531.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 63-64.
- ↑ Virgil, 1979 , Komar, 26.
- ↑ 1 2 Mezheritsky, 1994 , p. 330.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 777.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 535.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 64.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 542.
- ↑ Virgil, 1979 , Blestemul, 2.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 67.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 248.
- ↑ Anexa Vergiliana . Preluat la 10 martie 2019. Arhivat din original la 14 martie 2019.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 68.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 66-68.
- ↑ Osherov, 1988 , p. 124.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 742.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 185.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 235.
- ↑ Grabar-Passek, 1958 , p. 225-226.
- ↑ 1 2 Gasparov, 1979 , p. 14-15.
- ↑ 1 2 Grabar-Passek, 1958 , p. 226.
- ↑ 1 2 Albrecht, 2004 , p. 745.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 101-112.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 99-100.
- ↑ 1 2 Mezheritsky, 2001 , p. 79.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 235-236.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 108.
- ↑ 1 2 3 4 Durov, 2000 , Bucoliki.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 13-16.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 738.
- ↑ Virgil, 1979 , Bucoliki, IV, 4-10.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 104.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 186-187.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 17-18.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 104-105.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 239-246.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 99.
- ↑ 1 2 Gilenson, 2001 , p. 187.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. 114.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 180-181.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 266.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 738-739.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 179.
- ↑ 1 2 3 4 Durov, 2000 , „Georgics”.
- ↑ Virgil 1979 , Georgiki II, 458-459.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 188.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. douăzeci.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 742-743.
- ↑ Aulus Gellius, 2007 , I, 21, 7.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 179-180.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 179; 191.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. 254.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 190.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 201-202.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 569-570.
- ↑ Golubtsova, 1985 , p. 307.
- ↑ 1 2 Durov, 2000 , Eneida.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 25-27.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 189.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 741-742.
- ↑ 1 2 Gasparov, 1979 , p. 28.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 191-205.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 206-249.
- ↑ 1 2 Durov, 2000 , Eneida. temele principale.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. 205.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. 28-32.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 742-744.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 198-199.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 203.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 570.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 748.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 207-208.
- ↑ 1 2 3 4 Durov, 2000 , Eneida. Eroii.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 227.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 749.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 208.
- ↑ 1 2 3 Grabar-Passek, 1966 , p. 73.
- ↑ Sergheev, 1998 , p. 294.
- ↑ Virgil 1979 , Georgiki II, 173.
- ↑ 1 2 Mashkin, 1949 , p. 265.
- ↑ Mezheritsky, 1994 , p. 334.
- ↑ Sergheev, 1998 , p. 294-295.
- ↑ 1 2 3 Mashkin, 1949 , p. 571.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 202.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 203-204.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 39.
- ↑ Virgil, 2001 , Eneida, VI, 847-853.
- ↑ Sergheev, 1998 , p. 295.
- ↑ Virgil 1979 , Georgiki II, 167-169.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 200.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 204.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 204-205.
- ↑ 1 2 Sergheev, 1998 , p. 295-296.
- ↑ Osherov, 1972 , p. 317-321.
- ↑ Virgil 1979 , Bucoliki, I, 71-72.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 237-238.
- ↑ Virgil, 1979 , Bucoliki, V, 20.
- ↑ Virgil, 1979 , Bucoliki, IX, 47-49.
- ↑ Virgil, 1979 , Bucoliki, I, 6.
- ↑ Virgil 1979 , Bucoliki, I, 42-43.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 236-238.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 572.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 569.
- ↑ Ovidiu , Elegii îndurerate, II, 533.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 202.
- ↑ Stahl, 1993 , p. 177-178.
- ↑ Virgil, 2001 , Eneida, VI, 791-794.
- ↑ 1 2 Sergheev, 1998 , p. 296.
- ↑ Sergheev, 1998 , p. 296-297.
- ↑ Virgil, 1979 , Georgiki, IV, 201.
- ↑ Mezheritsky, 1994 , p. 327.
- ↑ Mashkin, 1949 , p. 305.
- ↑ 1 2 Albrecht, 2004 , p. 737.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 759.
- ↑ Virgil, 2001 , Eneida, VI, 724-727.
- ↑ Gilenson, 2001 , p. 190-191.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. treizeci.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 759-760.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 761.
- ↑ Osherov, 1972 , p. 320-322.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 43.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 29.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 43-44.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, cca. 33.
- ↑ Suetonius 1999 , Virgil, 45-46.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 19-20.
- ↑ Propertius, 2004 , II, 34, 81-82.
- ↑ 1 2 Bondarenko, 2018 , p. 255.
- ↑ Ovidiu , Elegii îndurerate, IV, 10, 51.
- ↑ Ovidiu , Love Elegies, I, 15, 25-26.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 765-766.
- ↑ 1 2 3 4 5 Hölter, 2013 , p. 1022.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 21.
- ↑ 1 2 Shichalin, 1991 , p. 230-231.
- ↑ 1 2 Albrecht, 2004 , p. 766.
- ↑ Grabar-Passek, 1966 , p. 73-74.
- ↑ Statius, 1991 , XII, 816-817.
- ↑ Grabar-Passek, 1958 , p. 226-227.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 769-770.
- ↑ Pliniu cel Tânăr, 1982 , III, 7, 8.
- ↑ Marțial, 1994 , XI, 48; 49.
- ↑ Marțial, 1994 , XIV, 186.
- ↑ Lords of Rome, 1999 , Adrian, II, 8.
- ↑ Lords of Rome, 1999 , Alexander Sever, XIV, 5.
- ↑ Lords of Rome, 1999 , Claudius II, X, 4-6.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 256-257.
- ↑ Suetonius, 1999 , Nero, 54.
- ↑ Suetonius, 1999 , Virgil, 5.
- ↑ Golubtsova, 1985 , p. 302.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 21-22.
- ↑ 12 Hölter , 2013 , p. 1021.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 20-21.
- ↑ Velley Paterkul, 1996 , II, 36, 3.
- ↑ Quintilian , I, 4, 5.
- ↑ Macrobiy, 2013 , I, 16, 43.
- ↑ Macrobiy, 2013 , III, 2, 7.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 256.
- ↑ Albrecht, 2002 , p. 102.
- ↑ Grabar-Passek, 1966 , p. 72.
- ↑ Virgil, 2001 , II, 49.
- ↑ Gasparov, 1993 , p. 262.
- ↑ Avsonius, 1993 , Nunta centon. Prefaţă.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 257.
- ↑ Aulus Gellius, 2008 , XVII, 10, 2.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 257-258.
- ↑ Lords of Rome, 1999 , Alexander Sever, 31, 4.
- ↑ 12 Hölter , 2013 , p. 1026.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 193-194.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 194.
- ↑ Hafner, 1984 , p. 87.
- ↑ Grabar-Passek, 1966 , p. 184.
- ↑ 1 2 Averintsev, 1996 , p. 22.
- ↑ Augustin, 2013 , Spovedania, I, 20-21.
- ↑ Augustin, 2013 , Spovedania, I, 27.
- ↑ Golenișciov-Kutuzov, 1972 , p. 136.
- ↑ Ukolova, 1989 , p. 183.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 258.
- ↑ Ukolova, 1989 , p. 57.
- ↑ Ukolova, 1989 , p. 132.
- ↑ Ukolova, 1989 , p. 218.
- ↑ Albrecht, 2005 , p. 1482.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 767.
- ↑ 1 2 Albrecht, 2004 , p. 770.
- ↑ Grabar-Passek, 1966 , p. 207-208.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 40.
- ↑ Lactantius, 2007 , Ordonanțele divine, VII, 24, 11-12.
- ↑ Eusebiu , Un cuvânt scris către Societatea Sfinților, 19.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 260-261.
- ↑ Biblia , Isaia 7:14-15.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 105.
- ↑ Biblia , Isaia 11:6-8.
- ↑ Ukolova, 1989 , p. 159.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 261.
- ↑ Holter, 2013 , p. 1024-1025.
- ↑ Gorelov, 2004 , p. 6.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 264-265.
- ↑ Gorelov, 2004 , p. 5-8.
- ↑ Grabar-Passek, 1966 , p. 237-238.
- ↑ 1 2 3 Hölter, 2013 , p. 1025.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 261-264.
- ↑ Gorelov, 2004 , p. 5; 8-21.
- ↑ Gorelov, 2004 , p. 19-20.
- ↑ Sala 1 2 , 1996 , p. 126-127.
- ↑ Grabar-Passek, 1966 , p. 247.
- ↑ 1 2 3 4 5 Hölter, 2013 , p. 1023.
- ↑ Dante, 1967 , Ad, I, 79-80.
- ↑ Dante, 1967 , Ad, I, 85-87.
- ↑ Golenișciov-Kutuzov, 1967 , p. 470.
- ↑ 1 2 3 Golenishchev-Kutuzov , capitolul 18.
- ↑ Grabar-Passek, 1966 , p. 253.
- ↑ Golenișciov-Kutuzov, 1967 , p. 475.
- ↑ Shichalin, 1991 , p. 227-228.
- ↑ Grabar-Passek, 1966 , p. 254-257.
- ↑ Shichalin, 1991 , p. 228.
- ↑ Bondarenko, 2018 , p. 253-254.
- ↑ 1 2 Albrecht, 2004 , p. 767-768.
- ↑ Petrovsky, 1966 , p. 293.
- ↑ Andreev, 1993 , p. 502-503; 522.
- ↑ 1 2 Theisohn, 2008 , B.4.1.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 32.
- ↑ Travesty // Enciclopedia literară : în 11 volume - [ M. ], 1929-1939.
- ↑ Grabar-Passek, 1958 , p. 227.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 770-771.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 760.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 771-772.
- ↑ Winkelman, 2000 , p. 166.
- ↑ 1 2 3 4 Albrecht, 2004 , p. 769.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 25.
- ↑ Holter, 2013 , p. 1026-1027.
- ↑ Holter, 2013 , p. 1027-1029.
- ↑ Holter, 2013 , p. 1029-1030.
- ↑ Theisohn, 2008 , B.4.2.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. treizeci.
- ↑ 1 2 Gasparov, 1979 , p. 5.
- ↑ 1 2 Averintsev, 1996 , p. 25-27.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 771.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 35-37.
- ↑ Theisohn, 2008 , B.5.
- ↑ Worms, 2003 .
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 30-31.
- ↑ Averintsev, 1996 , p. 31-35.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 737; 742-743.
- ↑ Kovalev, 2002 , p. 593-594.
- ↑ Kumanețki, 1990 , p. 273.
- ↑ Gasparov, 1979 , p. zece.
- ↑ Holter, 2013 , p. 1030-1032.
- ↑ „Divina Comedie” ilustrată de Salvador Dali . Consultat la 7 aprilie 2019. Arhivat din original pe 7 aprilie 2019.
- ↑ Holter, 2013 , p. 1030-1031.
- ↑ Holter, 2013 , p. 1031.
- ↑ Welle John P. Dante, Cinema, and Television (nespecificated) / Iannucci Amilcare A.. - University of Toronto Press , 2004. - S. 36, 38-40. - ISBN 0-8020-8827-9 .
- ↑ Dante. Iad. Cantos I-VIII pe Internet Movie Database
- ↑ „The House That Jack Built” pe baza de date de filme pe Internet
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 764-765.
- ↑ Albrecht, 2004 , p. 772.
Surse și literatură
Surse
- Decimus Magnus Ausonius . Poezii. — M .: Nauka , 1993. — 356 p. — ISBN 5-012-012791-4 .
- Dante Alighieri . Divina Comedie . — M .: Nauka, 1967. — 628 p.
- biblie . Consultat la 15 aprilie 2019. Arhivat din original la 30 martie 2019.
- Fericitul Augustin . Mărturisire. — M .: Nauka, 2013. — 372 p. - ISBN 978-5-02-038291-6 .
- Mark Valery Martial . Epigrame. - Sankt Petersburg. : Set, 1994. - 448 p. — ISBN 5-88596-009-7 .
- Gaius Velleius Paterculus . Istorie romană // Mici istorici romani. - M . : Ladomir , 1996. - S. 11-98. — ISBN 5-86218-125-3 .
- Publius Virgil Maron. Bucoliki. Georgici. Eneida. - M . : Ficțiune , 1979. - 550 p.
- Publius Virgil Maron. Eneida. — M .: Labirint , 2001. — 288 p. — ISBN 5-87604-127-0 .
- Lords of Rome // Viața celor Doisprezece Cezari. Conducătorii Romei. - M. : Nauka, 1999. - S. 341-775. — ISBN 5-02-012792-2 .
- Aulus Gellius . Nopți la mansardă. Cărțile 1-10. - Sankt Petersburg. : Centrul de Editură „Academia Umanitară”, 2007. - 480 p. — ISBN 978-5-93762-027-9 .
- Aulus Gellius . Nopți la mansardă. Cărțile 11-20. - Sankt Petersburg. : Centrul de Editură „Academia Umanitară”, 2008. - 448 p. - ISBN 978-5-93762-056-9 .
- Homer . Iliada . — M .: Nauka, 2008. — 572 p. - ISBN 978-5-02-025210-3 .
- Quintus Horace Flaccus . Lucrări adunate. - Sankt Petersburg. : Institutul Biografic, 1993. - 448 p. - ISBN 5-900118-05-3 .
- Eusebiu din Cezareea . Cuvânt scris Societății Sfinților . Consultat la 15 aprilie 2019. Arhivat din original pe 11 februarie 2012.
- Publius Cornelius Tacitus . Dialog despre vorbitori // Tacitus. Lucrări. - Sankt Petersburg. : Science, 1993. - S. 356-384. — ISBN 5-02-028170-0 .
- Lucius Caecilius Firmianus Lactantius . Instituții divine. - Sankt Petersburg. : Editura Oleg Abyshko, 2007. - 512 p. — ISBN 5-89740-155-1 .
- Ambrozie Teodosie Macrobius . Saturnalii . — M .: Krug, 2013. — 810 p. - ISBN 978-5-7396-0257-2 .
- Publius Ovid Naso . Scrieri . Data accesului: 19 februarie 2019. Arhivat din original pe 28 noiembrie 2012.
- Pliniu cel Tânăr . Scrisori. — M .: Nauka, 1982. — 408 p.
- Pliniu cel Bătrân . Istorie naturală . Consultat la 15 aprilie 2019. Arhivat din original la 15 iunie 2018.
- Sextus Propertius . Elegii în patru cărți. - M . : Cabinet greco-latin , 2004. - 272 p. — ISBN 5-87245-112-1 .
- Gaius Suetonius Tranquill . Despre oameni celebri // Viața celor Doisprezece Cezari . Conducătorii Romei. - M. : Nauka, 1999. - S. 282-312. — ISBN 5-02-012792-2 .
- maur Servius Honoratus . Comentarii la „Eneida” // Virgiliu. Eneida . - M . : Labirint, 2001. - S. 260 -285. — ISBN 5-87604-127-0 .
- Publius Papinius Statius . Thebaid. - M. : Nauka, 1991. - 352 p.
- Marc Fabius Quintilian . Instrucțiunile oratorului . Consultat la 15 aprilie 2019. Arhivat din original la 14 martie 2019.
Literatură
- Virgil // Dicţionar de Antichitate = Lexikon der Antike / comp. J. Irmscher, R. Yone; pe. cu el. V. I. Gorbushin, L. I. Gratsianskaya, I. I. Kovaleva , O. L. Levinskaya; redacție: V. I. Kuzishchin (ed. responsabil), S. S. Averintsev , T. V. Vasilyeva , M. L. Gasparov și alții - M. : Progress , 1989. - 704 p. — ISBN 5-01-001588-9 .
- Averintsev S. Două mii de ani cu Virgil // Averintsev S. Poeți. - M . : Școala „Limbi ale culturii ruse”, 1996. - S. 19-42.
- Albrecht M. Istoria literaturii romane. - M . : cabinet greco-latin, 2002. - T. 1. - ISBN 5-87245-099-0 .
- Albrecht M. Istoria literaturii romane. - M . : Cabinet greco-latin, 2004. - T. 2. - 704 p. - ISBN 5-87245-099-0 .
- Albrecht M. Istoria literaturii romane. - M . : cabinet greco-latin, 2005. - T. 3.
- Andreev M. Ariosto și poemul său // Ariosto L. Roland furios. - M . : Nauka, 1993. - S. 489-537.
- scriitori antici. - Sankt Petersburg. : Lan, 1999. - 448 p.
- Bondarenko M. Virgil. - M . : Gardă tânără , 2018. - 336 p. - ( Viața oamenilor minunați ). - ISBN 978-5-235-04057-1 .
- Bondarenko M. Patron. — M. : Young Guard, 2016. — 285 p. — (Viața oamenilor minunați). - ISBN 978-5-235-03875-2 .
- Boruhovici V. În lumea sulurilor antice. - Saratov: Saratov University Press , 1976. - 213 p.
- Boruhovici V. Din istoria plagiatului (morele literare ale Romei în epoca lui Augustus) // Lumea antică și arheologia . - Saratov., 1977. - S. 148-149.
- Winkelman I. Istoria artei antichităţii. - Sankt Petersburg. : Aletheia , 2000. - 800 p. — ISBN 5-89329-260-X .
- Worms A. Convorbire cu L. N. Tolstoi despre Virgil // Colecția Yasnaya Polyana - 2002. - Tula: Yasnaya Polyana, 2003. - P. 228-235.
- Gasparov M. Avsonius și timpul său // Avsonius. Poezii : [ rus. ] . — M .: Nauka, 1993. — S. 251-272. — 356 p. — ISBN 5-02-012791-4 .
- Gasparov M. Virgil - poetul viitorului // Virgil. Bucoliki. Georgici. Eneida. - M . : Nauka, 1979. - S. 5-34.
- Gilenson B. Istoria literaturii antice. - M. : Flinta, 2001. - T. 2. - 384 p. — ISBN 5-89349-314-1 .
- Golenishchev-Kutuzov I. „Divina Comedie” // Dante Alighieri. Divina Comedie. - M . : Nauka, 1967. - S. 467-495.
- Golenishchev-Kutuzov I. Dante . Preluat la 26 aprilie 2019. Arhivat din original la 28 martie 2017.
- Golenishchev-Kutuzov I. Literatura latină medievală a Italiei : [ rus. ] . - M. : Nauka, 1972. - 308 p.
- Golubtsova E. Cultura Romei Antice. — M .: Nauka, 1985. — 398 p.
- Gorelov N. Cuvânt înainte // Mari necromanţi şi vrăjitori de rând. - Sankt Petersburg. : Azbuka-Klassika , 2004. - S. 5-32.
- Grabar-Passek M. Comploturi și forme antice în literatura vest-europeană. - M. : Nauka, 1966. - 318 p.
- Grabar-Passek M. Poezia bucolica a epocii elenistice // Theocritus . Moskh . Bion . Idile și epigrame. - M . : Nauka, 1958. - S. 189-229.
- Durov V. Istoria literaturii romane. - Sankt Petersburg. : Facultatea de Filologie, Universitatea de Stat din Sankt Petersburg , 2000. - 624 p. — ISBN 5-8465-0013-7 .
- Kovalev S. Istoria Romei. - M . : Poligon, 2002. - 864 p. - ISBN 5-89173-171-1 .
- Kumanetsky K. Istoria culturii Greciei antice și Romei. - M . : Şcoala superioară , 1990. - 351 p.
- Mashkin N. Principatul din august. Origine și esență socială. - M. - L .: Editura Academiei de Științe a URSS, 1949. - 685 p.
- Mezheritsky Ya. Poezia și politica formării principatului // Nostos. Culegere de articole și eseuri dedicate împlinirii a 65 de ani de la viața și opera poetului și cercetător al antichității Georgis J. Vellas. - Atena, 2001. - S. 77-90.
- Mezheritsky Y. „Monarhia Republicană”: Metamorfozele ideologiei și politicii împăratului Augustus. - M. , Kaluga: IVI RAN , KSPU , 1994. - 444 p.
- Osherov S. Istorie, soartă și om în Eneida lui Vergiliu // Antichitate și modernitate. - M . : Nauka, 1972. - S. 317-329.
- Osherov S. Viața țărănească în poemul „Moretum” // Viața și istoria în antichitate. - M . : Nauka, 1988. - S. 114-126.
- Parfenov V. Roma de la Cezar până în august. Eseuri de istorie socio-politică. - Saratov: Saratov University Press, 1987. - 174 p.
- Petrovsky F. Traducerile rusești ale „Eneidei” și sarcinile noii sale traduceri // Întrebări de literatură antică și filologie clasică. - M . : Nauka, 1966. - S. 293-306.
- Sergeev D. Idei despre statul și puterea de stat a scriitorilor romani din epoca augustană. // Lumea antică. Probleme de istorie și cultură. - Sankt Petersburg. , 1998. - S. 294-308.
- Ukolova V. Patrimoniul antic și cultura evului mediu timpuriu. — M .: Nauka, 1989. — 320 p.
- Hafner G. Portrete remarcabile ale antichităţii. — M. : Progres, 1984. — 303 p.
- Sala D. Dicționar de ploturi și simboluri în artă. - M. : Kron-Press, 1996. - 656 p. — ISBN 5-232-00326-7 .
- Shichalin Yu. Stații. Un mare poet într-o epocă fără talent // Publius Papinius Statius. Thebaid. - M. , 1991. - S. 227-259.
- Broughton R. Magistraţii Republicii Romane. - New York: Asociația Americană de Filologie, 1952. - Vol. II. — 558 p. — (Monografii filologice).
- Büchner K. P. Vergilius Maro // Paulys Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft . — Stuttg. : JB Metzler, 1955. - Bd. XV. Kol. 1021-1493.
- Hölter A., Hölter E. Vergil // Historische Gestalten der Antike. Rezeption in Literatur, Kunst und Musik (= Der Neue Pauly. Supplemente. Band 8). - Stuttgart/Weimar: JB Metzler, 2013. - P. 1021-1034.
- Stahl H.-P. Moartea lui Turnus: Augustan Vergil și rivalul politic // Între Republică și Imperiu. Interpretări ale lui Augustus și Principatul său. — Berkeley; Los Angeles; Oxford: University of California Press , 1993. pp. 174-211.
- Theisohn P. Dido und Aineias // Maria Moog-Grünewald (Hrsg.): Mythenrezeption. Die antike Mythologie in Literatur, Musik und Kunst von den Anfängen bis zur Gegenwart (= Der Neue Pauly. Supplemente). - Stuttgart/Weimar : JB Metzler, 2008. - Bd. 5. - Kol. 216-229.
Link -uri
- Texte latine de Virgil
- Virgil în biblioteca lui Maxim Moshkov
- „Georgics”, traducere nouă Arhivat 2 martie 2013 la Wayback Machine
- Fedotov G. Despre Virgil Arhivat 8 aprilie 2019 la Wayback Machine
